Războiul condus de SUA a deschis sectorul energetic al Irakului, dar ordinea petrolieră care a urmat nu s-a așezat așa cum se așteptau arhitecții ei. Companiile chineze ocupă astăzi o mare parte din terenul abandonat de marile grupuri occidentale, scrie Hussein Askary pentru revista The Cradle citat de https://opozitia.net și preluat de Romanian Global News.
Se spune adesea, aproape ca pe un truism, că SUA și Marea Britanie au invadat Irakul în 2003 pentru a pune mâna pe petrolul țării.
Acuzația are o încărcătură politică puternică. Irakul deține unele dintre cele mai mari rezerve convenționale de petrol din lume; companiile petroliere din statele invadatoare au pătruns pe piață după ocupație; iar războiul a fost urmat de o reorganizare radicală a statului și a economiei irakiene.
Cu toate acestea, identitatea companiilor cele mai active astăzi în câmpurile petroliere irakiene complică acest slogan. Dacă scopul ar fi fost pur și simplu predarea petrolului irakian firmelor americane și britanice, rezultatul este izbitor de paradoxal: companiile chineze dețin acum o poziție dominantă în segmentul upstream, cel de explorare și producție.
Verificarea faptelor nu absolvă invazia și nici nu scoate petrolul din ecuație — după cum nici mobilul petrolier nu ar trebui tratat drept singurul. Un motiv esențial este că SUA și Marea Britanie au folosit războiul din Irak pentru a impune o nouă doctrină anglo-americană peste sistemul westfalic al națiunilor suverane și independente, întemeiat pe Carta ONU.
Într-un moment în care Rusia era încă slăbită de prăbușirea post-sovietică, iar China nu devenise încă puterea formidabilă de astăzi, invazia a transmis mesajul că puterea anglo-americană, nu dreptul internațional, urma să arbitreze afacerile lumii.
Această dominație a luat și o formă financiară. Ordinul executiv 13303, emis în mai 2003 și reînnoit de administrațiile americane succesive, a pus veniturile din petrolul irakian la adăpost de sechestrul dispus de instanțele americane. Fondul de Dezvoltare pentru Irak (DFI) a încetat să existe în 2011, dar veniturile din petrolul irakian continuă să curgă într-un cont al Băncii Centrale a Irakului deschis la Banca Rezervei Federale din New York, ceea ce îi oferă Washingtonului pârghii asupra accesului Bagdadului la dolari.
O anchetă Reuters publicată în ianuarie 2026 a descris acest aranjament drept un control efectiv al SUA asupra unui punct nevralgic al finanțelor statului irakian. El nu echivalează cu proprietatea corporativă asupra petrolului, dar expune economia politică din spatele ocupației mai limpede decât o simplă narațiune despre jaf fizic.
Contractul pe care Irakul l-a păstrat
Un obstacol în calea marilor companii străine a fost de natură constituțională și contractuală. Articolul 111 din Constituția Irakului declară petrolul și gazele proprietate a întregului popor irakian. În Irakul federal, exploatarea s-a făcut în principal prin contracte de servicii tehnice (TSC).
Statul păstrează proprietatea asupra rezervelor, iar companiile străine furnizează servicii de explorare, foraj, inginerie, management și exploatare, în schimbul recuperării costurilor și al unei remunerații fixe.
Sistemul diferă de contractele de partajare a producției, preferate de multe firme private și folosite de Guvernul Regional al Kurdistanului (KRG), în cadrul cărora contractanții au o expunere mai directă la veniturile din producție și la potențialul de creștere.
Shell, ExxonMobil și BP au devenit jucători importanți în Irakul de după 2003, însă remunerațiile reduse, disputele privind plățile, riscurile de securitate, birocrația și blocajele de infrastructură au făcut ca zăcămintele federale să fie mai puțin atractive decât alte active din portofoliile lor.
Shell a părăsit Majnoon în 2018, transferând operațiunile către compania de stat Basra Oil Company. ExxonMobil s-a retras din West Qurna-1 și a predat rolul de contractant principal către PetroChina la începutul anului 2024. Între timp, BP și PetroChina și-au transferat participațiile din Rumaila către Basra Energy Company Limited, în 2022.
Rumaila este exemplul cel mai elocvent. BP a devenit cel mai important nume occidental asociat acestui câmp, unul dintre cele mai mari și mai importante active de producție ale Irakului. Realitatea operațională include însă o participare chineză extinsă. Basra Energy Company, cea care administrează câmpul, reflectă parteneriatul dintre BP și PetroChina.
China Petroleum Engineering and Construction Corporation a câștigat contractele de inginerie, achiziții, construcție și punere în funcțiune pentru instalațiile de prelucrare a țițeiului. CNPC Daqing Drilling Engineering a fost implicată în lucrările de foraj și în cele de tip EPC. Altfel spus, un proiect petrolier emblematic asociat Marii Britanii în Irak depinde în bună măsură de execuția tehnică chineză.
Majnoon spune o poveste asemănătoare, dar într-o altă succesiune. Shell a fost operatorul principal înainte de a se retrage. După plecarea gigantului occidental, informațiile publice despre proiect identifică firme chineze de construcții EPC și de servicii petroliere — China Petroleum Engineering, China National Petroleum și Hebei Huabei Petroleum Engineering Construction — printre contractanții implicați în activitatea de dezvoltare.
Ideea nu este că Shell ar fi încredințat direct fiecare sarcină unei companii chineze, ci că gigantul occidental nu a rămas să domine câmpul pe termen lung, în timp ce capacitatea chineză de inginerie și servicii a devenit o parte esențială a muncii necesare pentru a menține în mișcare exploatarea petrolieră irakiană.
West Qurna-1 este și mai simbolic. ExxonMobil, gigantul american emblematic, a fost cândva contractantul principal. Până în 2024, PetroChina îi luase locul. Nu a fost vorba de un subcontractant chinez care să lucreze sub egida unui gigant american, ci de retragerea companiei americane pe măsură ce omologul chinez trecea în prim-plan.
Structura de servicii cu remunerație redusă a câmpului explică în bună parte de ce Exxon și-a pierdut răbdarea și de ce PetroChina a fost dispusă să rămână.
China câștigă teren
Modelul se extinde dincolo de câmpurile supergigant tradiționale. Noile contracte de explorare, dezvoltare și producție din Irak au accelerat avansul Chinei. În runda de licitații din mai 2024, companiile chineze au obținut 10 proiecte de petrol și gaze, în timp ce grupul kurd KAR a câștigat două.
Printre ofertanții chinezi câștigători s-au numărat CNOOC, ZhenHua, Anton Oilfield Services, Sinopec, Geo-Jade, Zhongman Petroleum și United Energy Group. Niciun mare producător american de petrol nu a participat. Companiile chineze și-au făcut apariția în provinciile Wasit, Diwaniyah, Bagdad/Wasit, Muthanna, Basra, Najaf, Bagdad/Salah al-Din și Najaf/Karbala. Activitățile acoperă o gamă largă, de la studii seismice și foraje de prospectare până la evaluare, planificare a dezvoltării și producție inițială.
Noile contracte nuanțează însă imaginea. Bagdadul a început să înlocuiască unele acorduri de servicii mai vechi cu clauze de împărțire a profitului, menite să atragă investiții. În octombrie 2024, CNOOC a semnat un contract EDPC pentru Blocul 7 după acest model. Ascensiunea Chinei în Irak nu poate fi, așadar, explicată doar prin disponibilitatea de a accepta remunerațiile reduse din contractele de servicii tehnice. Companiile chineze obțin și contractele mai atractive din punct de vedere comercial pe care Bagdadul le oferă în prezent.
Formula „Occidentul a invadat Irakul pentru petrol” are nevoie, prin urmare, de o precizare. Dacă înseamnă că poziția strategică a Irakului în domeniul energetic a modelat politica occidentală, afirmația rămâne importantă din punct de vedere istoric. Petrolul nu a lipsit niciodată din calculele legate de război, de la planificarea de dinaintea lui până la deciziile inițiale ale autorității de ocupație și la restructurarea sectorului.
Nici rezultatele companiilor nu pot, singure, să tranșeze o chestiune de strategie de stat. Dar dacă formula înseamnă că firmele americane și britanice și-au asigurat controlul durabil asupra producției irakiene și au captat cea mai mare parte a profiturilor la nivel de câmp, dovezile arată altceva.
Contractele federale au limitat proprietatea străină și potențialul de profit, iar mai multe mari companii occidentale au considerat randamentele inadecvate în raport cu riscurile. O invazie poate reorganiza un sector strategic fără a genera beneficiile corporative directe pe care le anticipau criticii ei.
Companiile chineze au abordat același teren altfel. Atât grupurile de stat, cât și companiile independente mai mici au acceptat condiții exigente, marje imediate mai mici și randamente măsurate în decenii, nu în trimestre. Ele se sprijină pe lanțuri de aprovizionare integrate, costuri de dezvoltare mai mici, echipamente chinezești, expertiză inginerească și o toleranță mai mare la riscul politic și operațional. Acest lucru le-a permis să acționeze mai repede și să rămână acolo unde firmele occidentale și-au redus expunerea.
Logica este deopotrivă strategică și comercială. China este cel mai mare importator de țiței din lume și își planifică securitatea energetică pe termen de decenii. Irakul oferă rezerve imense, o geologie favorabilă și costuri de producție relativ scăzute, chiar și atunci când politica și infrastructura complică operațiunile.
China este, totodată, un cumpărător important de țiței irakian, ceea ce leagă participarea la sondă de o relație comercială mult mai amplă.
O remunerație modestă astăzi poate aduce mâine relații, cunoaștere geologică, poziții în infrastructură, legături de aprovizionare cu țiței și influență diplomatică.
Valoarea se poate acumula într-un ecosistem corporativ susținut de stat, nu neapărat în bilanțul unui singur proiect. Pentru Beijing, Irakul nu este, prin urmare, doar un bilanț al câmpurilor petroliere, ci parte dintr-o hartă energetică ce se întinde peste Golful Persic, Asia Centrală, Africa și zona mai largă a inițiativei „Belt and Road”.
Marile companii occidentale răspund unui alt set de presiuni: randamentul pentru acționari, disciplina capitalului și performanța portofoliului. Ele caută barili cu marjă ridicată, predictibilitate în materie de reglementare și potențial contractual.
Când Irakul a combinat operațiuni dificile cu o remunerație limitată, mai multe dintre ele și-au redus expunerea, s-au retras sau s-au bazat mai mult pe contractanți. Firmele chineze au preluat tot mai des sarcinile mai puțin spectaculoase, dar indispensabile — foraj, fabricație, management de proiect și dezvoltare incrementală — munca prin care geologia irakiană devine producție.
Aceeași schimbare industrială se vede și dincolo de granițele Irakului. Șantierele navale și firmele de inginerie chineze au fabricat module și corpuri de navă pentru proiecte offshore conduse de companii occidentale în Brazilia și Guyana. Aceste exemple nu înseamnă că firmele chineze controlează Shell sau ExxonMobil.
Ele indică o dependență mai subtilă. Chiar și acolo unde marile companii occidentale rămân operatori, o parte tot mai mare a bazei industriale necesare construirii infrastructurii energetice complexe se află în China.
Excepția kurdă
În Regiunea Kurdistan s-a dezvoltat un aranjament diferit, unde companii precum DNO, Genel Energy, Gulf Keystone Petroleum, HKN Energy și Hunt Oil au operat în baza unor contracte de partajare a producției.
Acestea ofereau o expunere mai directă la veniturile din producție și se apropiau de termenii pe care companiile private occidentale îi preferă de regulă. Tot ele au devenit însă miezul unei îndelungate dispute constituționale între Erbil și Bagdad privind cine poate semna contracte, cine poate comercializa țițeiul și cine încasează veniturile.
Curtea Supremă Federală a Irakului a declarat neconstituțională legea petrolului și gazelor a KRG în 2022, iar închiderea conductei de export Irak–Turcia, în 2023, a scos și mai clar în evidență fragilitatea juridică și financiară a acestui model.
Contractele de servicii tehnice din Irakul federal au menținut o proprietate de stat formală mai puternică, dar au oferit perspective de profit mai reduse. În consecință, firmele occidentale au devenit mai vizibile acolo unde contractele semănau cu cele de partajare a producției, în timp ce companiile chineze s-au dovedit mai dispuse să lucreze în cadrul sistemului de contracte de servicii al Bagdadului și, ulterior, al adaptărilor lui hibride, cu împărțirea profitului.
Mulți observatori din Irak se tem că actualul guvern ar putea încerca să generalizeze acest model pentru a câștiga bunăvoința Washingtonului, care exercită o influență semnificativă asupra economiei irakiene prin Ordinul executiv 13303. Deși articolul 111 stabilește proprietatea publică asupra petrolului și gazelor fără a prescrie un model contractual unic, o astfel de extindere ar putea acutiza disputele privind autoritatea federală, distribuția veniturilor și absența unei legi cuprinzătoare a petrolului și gazelor. Petrolul a asigurat aproximativ 95 la sută din veniturile guvernului irakian în 2022, potrivit Administrației pentru Informații Energetice din SUA. Industria prelucrătoare și agricultura au fost grav afectate de război, sancțiuni, subinvestiții, dependența de importuri și proasta gestionare de după 2003.
A atribui declinul lor exclusiv embargoului din anii 1990 și dominației anglo-americane ar însemna să ascundem alte cauze, însă eșecul Irakului de a-și diversifica economia a lăsat statul extrem de vulnerabil la prețurile petrolului și la presiunile financiare externe.
Ordinea neintenționată a unei ocupații
Concluzia nu este că China a „furat” petrolul pe care Washingtonul și Londra intenționau să-l confiște. În modelul federal, rezervele Irakului rămân proprietate de stat. Nici puterea occidentală nu a fost lipsită de importanță. Războiul a deschis Irakul companiilor petroliere internaționale, iar sistemul bazat pe dolar, creat după invazie, a păstrat o influență americană extraordinară.
Contractele și condițiile politice nu au produs însă ordinea petrolieră cu profituri mari pe care o preferau marile companii occidentale. Companiile chineze, susținute de costuri mai mici, de răbdare strategică și de o viziune pe termen lung asupra securității energetice, au ocupat o bună parte din spațiul lăsat liber.
Irakul a devenit, astfel, un studiu de caz privind schimbarea echilibrului de putere la nivel global. Imaginea tradițională era aceea a armatelor occidentale care deschid calea pentru companiile petroliere occidentale.
Companiile chineze au adoptat o abordare diferită. Atât firmele de stat, cât și cele independente mai mici s-au angajat în proiecte dificile, cu profituri limitate pe termen scurt. Costurile mai mici, lanțurile de aprovizionare interne, echipamentele chinezești și capacitatea inginerească extinsă le-au ajutat să facă față riscurilor care au determinat mai multe mari companii occidentale să-și restrângă activitatea sau să se retragă.
Moștenirea petrolieră a invaziei se regăsește, prin urmare, mai puțin în posesia directă anglo-americană a câmpurilor petroliere, cât în sistemul construit în jurul lor: o economie încă extrem de dependentă de exporturile de țiței, venituri canalizate prin New York și o industrie deschisă capitalului străin în condiții pe care Bagdadul le-a revizuit în repetate rânduri.
Cu toate acestea, companiile cele mai dispuse să exploateze aceste zăcăminte provin tot mai puțin din statele care au invadat Irakul în 2003. Sunt chineze — iar ascensiunea lor este unul dintre cele mai clare semne că ordinea postbelică a scăpat de sub controlul arhitecților ei.