Săptămâna trecută, secretarul Trezoreriei, Scott Bessent, a promis ceva spectaculos. „Fiți atenți la ce urmează”, a spus el într-un interviu televizat, anunțând „măsuri cum nu s-au mai văzut în istoria izolării economice a unei țări”, scrie fostul analist CIA Larry Johnson citat de https://opozitia.net, preluat de Romanian Global News.

Împreună cu blocada navală americană asupra porturilor iraniene, aflată deja în desfășurare — un „unu-doi”, cum s-a exprimat el —, sancțiunile care vor urma sunt menite să forțeze capitularea Teheranului după aproape șase luni de război. Ambasadorul Mike Waltz a dat un nume inițiativei, Operațiunea „Furia economică”.
Ambiția e reală. La fel și problema pe care o ridică. Bessent recurge la un instrument a cărui putere depinde de o lume care nu mai există. Izolarea economică ce a adus odinioară Iranul la masa negocierilor a fost posibilă fiindcă zidurile din jurul lui erau închise pe toate laturile și, la fel de important, fiindcă banii trebuiau să circule în continuare prin canale controlate de Statele Unite. Astăzi, acele ziduri au uși — spre Rusia, spre China și, din primăvara asta, spre Pakistan —, iar banii au găsit un canal care ocolește complet rețeaua controlată de Washington. Țările care țin ușile deschise sunt tocmai cele a căror cooperare făcea odată ca vechile sancțiuni să funcționeze. Cel mai bun mod de a înțelege de ce o presiune „fără precedent” poate totuși eșua e să comparăm tabla de joc a lui Bessent cu cea pe care au jucat predecesorii lui acum un deceniu.

2015. Izolarea care a funcționat și de ce
      Regimul de sancțiuni care a dus la Planul comun de acțiune cuprinzător (JCPOA) din 2015 a funcționat fiindcă era, într-un sens important, universal. Presiunea care a adus Iranul la masă n-a fost doar americană; a fost aplicată de Statele Unite și de Europa și susținută prin rezoluții obligatorii ale Consiliului de Securitate al ONU, ceea ce însemna că Rusia și China, în calitate de membri permanenți, o subscriseseră. Băncile chineze și-au restrâns relațiile cu Teheranul ca să-și protejeze accesul la sistemul dolarului. Rusia s-a aliniat cadrului multilateral. Exporturile de petrol ale Iranului au fost blocate, băncile sale au fost izolate de finanțele globale și nicio putere majoră n-a fost dispusă să funcționeze ca portiță sistematică de scăpare.
      Două elemente au făcut ca izolarea să funcționeze. Niciun stat cu economie mare nu ținea o cale de acces deschisă, iar aproape tot comerțul internațional, inclusiv cel cu petrol, se deconta în cele din urmă în dolari americani, prin bănci care răspundeau în fața Washingtonului. Sancțiunile sunt, în fond, o chestiune de instalații. Ele închid țevile fizice — mărfuri, petrol — și, cu efect mult mai puternic, pe cele financiare, adică decontarea în dolari. Dacă se rupe unul dintre cele două monopoluri, strategia slăbește; dacă se rup amândouă, ea eșuează. În 2015, Statele Unite le dețineau pe amândouă. În 2026, nu mai dețin niciunul.
      Să vedem ce s-a schimbat de fiecare parte a Iranului.
      Iranul se află acum în interiorul clubului din care era sancționat. Teheranul a intrat în BRICS în ianuarie 2024, iar în august 2026 a făcut pași către aderarea la Noua Bancă de Dezvoltare a grupului, o instituție atractivă tocmai fiindcă oferă finanțare pentru proiecte din afara sistemului financiar occidental pe care sancțiunile îl transformă în armă. Aderarea la BRICS nu anulează prin ea însăși sancțiunile, dar structurează o comunitate economică alternativă care, în 2015, nu exista ca refugiu în niciun sens practic.
      Rusia și China nu mai sunt executanți ai sancțiunilor, ci co-beligerante în toate privințele, mai puțin în denumire. Acesta e miezul întregii povești și trece cu mult dincolo de simplul refuz de a aplica sancțiunile occidentale. După atacul americano-israelian asupra Iranului care a declanșat războiul pe 28 februarie 2026 — Operațiunea „Furia epică” —, Moscova și Beijingul au trecut de la neaplicarea pasivă a sancțiunilor la sprijin material activ.
      Oficiali americani au relatat că Rusia a furnizat Iranului informații în timp real despre pozițiile navelor de război și ale aeronavelor americane, oferind date de țintire care au făcut loviturile iraniene de represalii mai precise. China a furnizat imagini satelitare și acces la sistemul său de navigație BeiDou; secretarul de stat Marco Rubio a fost destul de alarmat încât, pe 8 mai 2026, să sancționeze trei firme chineze de sateliți pentru livrarea de imagini cu activitatea militară americană în timpul campaniei. Ambele puteri au acordat sprijin urgent pe zona apărării antiaeriene. Rusia a trimis piese pentru repararea bateriilor S-300 avariate ale Iranului și a accelerat livrarea sistemelor sale moderne Verba, lansate de pe umăr, chiar înainte de începerea războiului, în timp ce China a reaprovizionat cu componente bateriile HQ-9B iraniene. Rețeaua asta de sprijin stă pe un cadru formal — un parteneriat strategic Iran-Rusia pe douăzeci de ani, semnat în ianuarie 2025, un acord Iran-China pe douăzeci și cinci de ani din 2021 și un pact strategic trilateral Iran-China-Rusia semnat pe 29 ianuarie 2026, al cărui element central e opoziția comună față de sancțiunile reimpuse. Puterile care odinioară au contribuit la izolarea Iranului îl ajută acum să ducă războiul și să-și refacă scutul.
      Există și o rută terestră care ocolește complet blocada. Pe 25 aprilie 2026, Ministerul Comerțului din Pakistan a emis „Ordinul din 2026 privind tranzitul mărfurilor prin teritoriul Pakistanului”, deschizând șase coridoare terestre care leagă porturile Karachi, Port Qasim și Gwadar de punctele de trecere a frontierei iraniene de la Gabd și Taftan. Rutele au fost un răspuns direct la blocada americană asupra strâmtorii Ormuz. Cu peste trei mii de containere blocate la Karachi și cu primele de asigurare pentru risc de război urcate de la circa 0,12% la aproape 5%, transportul maritim spre Iran devenise neviabil. Coridoarele, dintre care unul scurtează drumul până la granița cu Iranul la două-trei ore, permit mărfurilor din țări terțe, inclusiv din China, să ajungă în Iran pe șosea, în afara oricărei influențe a unei blocade navale. O blocadă nu poate opri un camion în Baluchistan.
      Și, cel mai important, banii au părăsit dolarul. Asta e schimbarea care subminează cel mai direct trusa de instrumente a lui Bessent și merită înțeleasă mecanic. Motivul pentru care sancțiunile financiare americane sunt atât de temute e că cea mai mare parte a comerțului global, în special petrolul, s-a decontat istoric în dolari, iar plățile în dolari trebuie să treacă prin bănci legate de Statele Unite, pe care Washingtonul le poate controla. Iranul și China au încetat pur și simplu să mai folosească acest drum. Iranul își vinde acum petrolul către China, care cumpără peste 80% din exporturile lui maritime, iar tranzacțiile se decontează în yuani în locul dolarilor, prin CIPS, sistemul chinez de plăți interbancare transfrontaliere. E rețeaua de compensare a renminbiului pe care Banca Populară a Chinei a construit-o în 2015 tocmai ca să mute bani peste granițe fără a trece prin infrastructura de compensare în dolari și prin SWIFT, dominate de americani. O tranzacție care nu atinge niciodată dolarul și nu se compensează niciodată printr-o bancă legată de Statele Unite e o tranzacție pe care Washingtonul n-o poate vedea, îngheța sau bloca ușor. Nu vorbim despre o eludare marginală a sancțiunilor, ci despre desființarea strânsorii înseși.
      Amploarea schimbării se vede la nivelul infrastructurii. Volumele tranzacționate prin CIPS au crescut brusc odată cu începerea războiului, atingând un record zilnic de circa 178,5 miliarde de dolari în martie 2026, iar centrul de geoeconomie al Atlantic Council a înregistrat o creștere a fluxurilor zilnice de la un interval de 85–105 miliarde de dolari la peste 130 de miliarde, simultan cu conflictul. Peste o sută de țări au acum acces la sistem. Rafinăriile chineze cumpără petrol iranian prin intermediari și prin bănci care nu folosesc dolarul, păstrând încasările în conturi în yuani, folosite apoi pentru plata unor bunuri și contractori chinezi. E un circuit închis, fără dolar, care menține fluxul veniturilor petroliere ale Iranului și le ține, în mare parte, în afara razei de acțiune a Statelor Unite.
      Puse cap la cap, aceste schimbări răstoarnă tabloul strategic. În 2015, Statele Unite apăsau pe o cutie sigilată, ale cărei singure ieșiri treceau prin propriile lor bănci. În 2026, apasă pe o cutie cu capacul deschis și cu o ușă din spate tăiată direct prin zidul financiar.
      E tentant să citim alinierea Iran-Rusia-China drept un produs al războiului actual, o căsătorie de conveniență încheiată sub focul inamicului. Cronologia arată altceva, iar asta schimbă ce anume implică alinierea pentru strategia americană.
      Cele trei puteri au organizat primul lor exercițiu naval trilateral, „Marine Security Belt”, în Golful Oman și în nordul Oceanului Indian, în decembrie 2019, la inițiativa Iranului. De atunci s-a repetat aproape anual, devenind o constantă a relației. Însă data desfășurării subestimează cât de devreme s-a format alianța, fiindcă un exercițiu naval multinațional nu e un eveniment spontan. Unul de asemenea complexitate — coordonarea programelor celor trei marine, negocierea regulilor de angajare și a protocoalelor de comunicații, organizarea logisticii și a accesului în porturi între trei guverne — cere un ciclu de planificare care, după standardele profesionale, începe cu douăsprezece până la optsprezece luni înainte ca prima navă să ridice ancora. Asta plasează pregătirea exercițiului din decembrie 2019 chiar în cursul anului 2018, adică simultan cu retragerea americană din JCPOA, din luna mai a acelui an.
      Cu alte cuvinte, parteneriatul militar care susține acum Iranul n-a fost conceput ca răspuns la războiul din 2026. A fost pus în mișcare de prăbușirea acordului nuclear și s-a maturizat prin operațiuni comune de-a lungul unei bune părți din ultimul deceniu. Schimbul de informații, transmisiile prin satelit și reaprovizionarea apărării antiaeriene din 2026 nu sunt începutul unei relații, ci rodul uneia începute în 2018.
      Asta redefinește întreaga problemă. Instinctul care stă la baza planului lui Bessent — abandonarea cadrului negociat, recurgerea la presiune maximă unilaterală, așteptarea ca izolarea să forțeze capitularea — e același instinct care a dus la retragerea din 2018. Iar retragerea din 2018 e tocmai ce a accelerat alunecarea Iranului în brațele celor două puteri a căror cooperare e indispensabilă oricărui regim de sancțiuni. Strategia nu doar că eșuează în fața axei Rusia-China-Iran. O versiune anterioară a aceleiași strategii a contribuit la construirea acelei axe. Presiunea maximă, aplicată împotriva unui stat care are parteneri dispuși să se poarte ca mari puteri, e în parte contraproductivă, fiindcă produce exact alianța care o neutralizează.
      Administrația consideră că blocada e cartea ei cea mai tare și susține că a provocat pierderi reale, Trezoreria lui Bessent invocând venituri petroliere iraniene pierdute de circa 4,8 miliarde de dolari. Însă chiar concepția blocadei dezvăluie capcana. O blocadă navală e un instrument de control al mării, iar toată teoria ei de constrângere pornește de la premisa că marea e drumul pe care ținta își face comerțul. În clipa în care partenerii Iranului deschid rute terestre — șoselele Pakistanului spre est și vechile legături feroviare și rutiere spre nord, către Rusia, prin Marea Caspică și prin Coridorul internațional de transport nord-sud —, blocada devine un zid cu flancul descoperit. Coridorul terestru pakistanez n-a apărut în ciuda blocadei, ci tocmai din pricina ei, ceea ce e exact felul în care se adaptează o țintă a sancțiunilor care are vecini dispuși s-o ajute. Aceeași logică e valabilă și pentru bani. O blocadă financiară ocolită prin renunțarea la dolar e o blocadă pusă la o poartă pe care traficul n-o mai folosește.
      Mai e o problemă, mai degrabă fizică decât conceptuală. Marina americană s-ar putea să nu aibă adâncimea logistică necesară pentru a susține o blocadă cuprinzătoare pe termen nelimitat, indiferent ce afirmă comandanții ei. Blocada e una dintre misiunile cele mai consumatoare de resurse pe care le poate întreprinde o marină, fiindcă cere menținerea continuă a navelor de război la post, deci aprovizionarea, alimentarea și înarmarea lor neîntreruptă. Sarcina revine Forței Logistice de Luptă, iar aceasta a fost decimată. Navele rapide de sprijin în luptă (T-AOE), navele multifuncționale care transportă combustibil, muniție și provizii și pot naviga în interiorul unei grupări de portavioane, au fost reduse de la patru la două de pe la mijlocul anilor 2010, adică tocmai tipul de navă de care are cea mai mare nevoie o blocadă îndepărtată și de lungă durată. Restul flotei de reaprovizionare a rămas la același număr, îmbătrânind, iar recapitalizarea ei are ani întregi de întârziere.
      Infrastructura de pe uscat care compensa cândva această insuficiență a dispărut. Zeci de ani, baza navală americană din Bahrain a concentrat funcțiile de depozitare, acostare, întreținere și realimentare ale Flotei a V-a, la o distanță scurtă de zonele de operațiuni din Golf. În primele zile ale războiului, rachetele și dronele de atac iraniene au distrus o bună parte din bază, iar cum Fujairah, în Emiratele Arabe Unite, și alte porturi regionale se aflau în raza rachetelor iraniene și deveniseră inutilizabile pentru realimentare în siguranță, Marina a fost nevoită să-și mute nodul logistic principal la Diego Garcia, insulă administrată de britanici, aflată la vreo 2.200 de mile (circa 3.500 de kilometri) de locul unde operează grupările de luptă ale portavioanelor. O rețea scurtă de susținere în Golful Persic s-a transformat peste noapte într-o linie maritimă de aprovizionare vulnerabilă, lungă de 2.200 de mile.
      Consecințele sunt documentate și, după cum recunoaște chiar Marina, sunt grave. Viceamiralul Douglas Verissimo a admis că pierderea bazei din Bahrain a creat întârzieri majore, care au forțat flota să dea prioritate livrărilor de alimente, recunoscând că reaprovizionarea și poșta au fost „extrem de proaste o scurtă perioadă” și „nici acum nu sunt bune”. Portavionul USS Abraham Lincoln, care se apropie de nouă luni de misiune, cu circa cinci mii de marinari și infanteriști marini la bord și cu peste două sute de zile fără permisii la mal nelimitate, a devenit simptomul vizibil. Relatările descriu lipsuri de alimente, de produse de igienă și de corespondență, instalații sanitare și spălătorii nefuncționale și, în variantele cele mai grave, tulburări și tentative de sinucidere la bord. Când Marina nu-și poate hrăni constant echipajul portavionului-amiral peste o distanță de 2.200 de mile, afirmația că poate impune „pe termen nelimitat” o blocadă ermetică asupra fiecărui port iranian se lovește de realitatea propriului sistem de aprovizionare. O blocadă durează exact cât o permite logistica din spatele ei, iar logistica asta e împinsă până la limită chiar în bucătăria navei.
      Nu susțin că Iranul nu suferă deloc din cauza sancțiunilor. Sancțiunile cu portițe rămân totuși sancțiuni, iar o țară care face comerț prin convoaie de camioane și prin soluții alternative în yuani plătește un preț mare în eficiență, își vinde petrolul cu discount semnificativ și trăiește cu tensiuni cronice pe care o economie normală nu le cunoaște. Sancțiunile secundare cu care a amenințat Bessent, care obligă băncile și firmele străine să aleagă între Iran și accesul la sistemul financiar american, urmăresc tocmai scumpirea acestor căi de acces, iar instrumentul își păstrează o anumită eficacitate oriunde o contraparte încă prețuiește accesul la dolar.
      Însă două obiecții cunoscute sunt mai slabe decât erau chiar și acum un an. Prima e că dominația dolarului face soluția în yuani marginală. Afirmația e adevărată la nivel global și falsă la nivel operațional. Renminbiul reprezintă în continuare o pondere mică din decontările mondiale, CIPS rămâne mai mic decât SWIFT și chiar se bazează pe mesageria SWIFT pentru o bună parte din traficul său, deci vorbim despre o ocolire a dolarului pentru utilizatorii hotărâți, nu despre o înlocuire a lui.
      Numai că Iranul n-are nevoie să detroneze dolarul. Are nevoie de un canal fiabil pe care Washingtonul să nu-l poată controla, iar prin vânzările de petrol în yuani către China, decontate prin CIPS, exact asta are. Chestiunea sistemică și cea specifică Iranului sunt lucruri diferite, iar doar a doua decide dacă planul lui Bessent funcționează.
      A doua obiecție e că Beijingul și Moscova se limitează la acoperirea riscurilor și n-au de gând să susțină cu adevărat Iranul. Asta era opinia curentă la Washington la începutul războiului; acum e mult mai greu de susținut. Informațiile în timp real despre navele de război americane, transmisiile satelitare destul de grave încât să atragă sancțiuni americane asupra unor firme chineze, reparațiile și reaprovizionarea apărării antiaeriene și colacul de salvare reprezentat de petrolul plătit în yuani nu sunt gesturi ale unor puteri care țin Iranul la distanță. Sunt acțiunile unor parteneri care îl mențin activ în luptă. Prudența care rămâne — grija constantă a Chinei de a evita o ruptură comercială directă cu Washingtonul, refuzul Rusiei de a angaja forțe de luptă — limitează amploarea parteneriatului, dar n-a oprit fluxul de sprijin punctual care atenuează presiunea americană.
      Cântărind ambele părți, teza articolului se menține și se întărește odată ce imaginea de ansamblu e completă. Planul lui Bessent de a forța capitularea Iranului prin sancțiuni fără precedent e conceput pentru o lume care a încetat să existe undeva între 2018 și 2026. Instrumentul care a funcționat în 2015 a funcționat fiindcă izolarea era totală și fiindcă banii circulau încă prin canale americane. Astăzi, niciuna dintre condiții nu mai e îndeplinită și niciuna nu poate fi restabilită doar prin acțiune americană, fiindcă variabilele decisive — disponibilitatea Rusiei, Chinei și Pakistanului de a ține deschise căile fizice de acces și migrarea veniturilor petroliere iraniene către yuanul decontat prin CIPS — se află în afara controlului Washingtonului. „Presiunea maximă” poate provoca suferință maximă, iar prăbușirea monedei o dovedește. Ce nu mai poate produce cu siguranță e capitularea, fiindcă un stat care importă pe șoselele pakistaneze, se finanțează printr-o bancă BRICS, își vinde petrolul în yuani, departe de influența dolarului, și luptă sub un scut pe care Moscova și Beijingul îl repară, are o marjă de rezistență pe care Iranul din 2015 n-o avea.
      Rezultatul probabil nu e capitularea, ci un Iran aliniat și mai adânc cu Estul, care suferă fără să cedeze și care iese din asta mai strâns legat ca oricând tocmai de puterile a căror cooperare le-ar trebui americanilor ca să-l strângă cu ușa. Cea mai profundă ironie a Operațiunii „Furia economică” e că, cu cât Washingtonul apasă mai tare pe latura sigilată a cutiei, cu atât iese Iranul mai repede prin cea deschisă. Bessent poate încă anunța măsuri pe care lumea nu le-a mai văzut. Nu poate anunța o lume în care Iranul n-are unde să se ducă și n-are altă monedă în care să facă negoț în afară de dolar, fiindcă lumea aceea nu mai există.

---

Sursele mele pentru acest articol (le includ fiindcă am primit câteva acuzații că inventez totul) sunt Al Jazeera, Eurasianet, Kurdistan24, The National, CNBC, Fortune, The Hill, Rigzone, Atlantic Council, Centrul pentru Cercetări Strategice și Contemporane, Disruption Banking, Comisia SUA-China pentru evaluare economică și de securitate, JINSA, The Insider, Fundația Jamestown, CNN și articolele Wikipedia despre război, actualizate pe măsura evenimentelor (2025–2026). Pactul Iran-China-Rusia din ianuarie 2026 e mai degrabă un acord strategic și economic decât un tratat de apărare reciprocă în stil NATO, dar e însoțit de un sprijin militar, informativ și antiaerian amplu și documentat, acordat Iranului după atacul din 28 februarie.
Exercițiile navale trilaterale „Marine Security Belt” s-au desfășurat prima dată în decembrie 2019. Data de 2018 pentru originea alianței reflectă ciclul standard de planificare, de douăsprezece până la optsprezece luni, pe care îl cer astfel de exerciții multinaționale, ceea ce plasează pregătirea lor în aceeași perioadă cu retragerea din JCPOA, din mai 2018. Cât despre monedă, renminbiul deține în continuare o pondere minoritară în decontările globale, iar CIPS e mai mic decât SWIFT, așa că schimbarea descrisă e mai degrabă o ocolire funcțională a dolarului pentru comerțul petrolier al Iranului decât o înlocuire totală a lui.
Vezi și: