Spirala escaladărilor din ultimii ani, de la Iran la Ucraina și până la politica comercială față de China, se citește greșit ca un lanț de crize separate. Este expresia unei singure probleme structurale. Statele Unite știu că timpul le scapă printre degete, iar tocmai această conștiință le face mai periculoase, nu mai prudente, scrie Dirk Ellerbrock citat de https://opozitia.net și preluat de Romanian Global News.

Analistul geopolitic Brian Berletic a numit recent mecanismul cu precizie. Teza lui e că există o fereastră de timp care se închide, în care SUA mai au încă destulă capacitate de acțiune ca să oprească ordinea multipolară în ascensiune, condusă de China și sprijinită de Rusia și de Iran, înainte ca infrastructura acesteia să atingă masa critică. Vorbim de proiecte precum noul Drum al Mătăsii, coridoarele terestre dintre Iran, Pakistan și China sau extinderea accelerată a capacităților energetice regenerabile și nucleare din China. Odată ce aceste sisteme vor fi destul de funcționale și dublate între ele, Washingtonul își pierde orice pârghie de a le mai perturba. Până atunci îi rămâne o singură opțiune, aceea de a pune cât mai multe bețe în roate, înainte să se închidă fereastra.
Numai că presiunea ferestrei care se închide nu apasă uniform. Ea se rupe de-a lungul liniei de fractură a Atlanticului. Ceea ce pare la prima vedere o logică unitară a agresiunii hegemonice se dovedește, privit mai atent, o configurație în care încep să ticăie două ceasuri diferite, tot mai mult unul împotriva celuilalt.

1. Ceasul american — lipsă de scrupule calculată în fața epuizării
   Ceasul de la Washington ticăie calculat și cinic, dar înăuntrul unei logici strategice ușor de recunoscut. El se leagă de o teză dezvoltată de mai multe ori în această rubrică, anume că războiul, mai exact economia permanentă de război, hrănește o anumită clasă, indiferent dacă respectiva campanie militară reușește sau nu. Firmele de armament, multinaționalele energetice, intermediarii financiari de pe piețele de instrumente derivate, toate câștigă din întreținerea escaladării, nu din rezultatul ei. Așa se explică de ce un război de agresiune împotriva Iranului, care se îndreaptă vizibil spre eșec, nu produce o schimbare de curs, ci runda următoare de escaladare.
   Pierd ceva, cu adevărat, companiile care finanțează think tank-urile relevante, dacă imperiul pierde în ansamblu? Nu. Ele încasează profit la fiecare etapă a înfrângerii.
   Un detaliu pe care Berletic îl atinge în treacăt merită reținut. Marile corporații energetice americane și-au construit capacitățile de export de gaz natural lichefiat spre Asia încă din vremea administrației Obama, într-un moment în care rutele maritime disputate, invocate azi la tot pasul, nici măcar nu erau un subiect. Pentru un simplu export, volumul nu a fost oricum niciodată de ajuns. Scopul real era altul, anume capacitatea de a tăia Asia, în primul rând China, de la sursele alternative de energie, la nevoie, și de a o lega prin contract de livrările americane. Ceea ce pe atunci nu avea mare sens economic se dovedește, privit înapoi, infrastructura pregătitoare a unei politici de blocadă și de eliminare, pusă în aplicare abia ani mai târziu.
   Nu e o coincidență și nici o reacție de conjunctură la provocările iraniene sau ruse, ci o logică a intereselor previzibile. Lecția e că agresiunea hegemonică se explică prin fructificarea capitalului calculată pe termen lung, nu prin emoție sau prin sete de prestigiu.
   Și rolul mandatarilor intră în același tablou, dar teza ”ferestrei de timp” îi dă o urgență în plus. Israelul în Asia de Vest, statele europene din NATO în raport cu Rusia, acestea nu sunt doar o masă de manevră la dispoziție, în vechea logică a mercenariatului, ci și instanța care, la nevoie, ar duce în spate răspunderea nucleară, în timp ce Washingtonul ar rămâne de cealaltă parte a oceanului. Dacă ar avea loc vreodată un atac nuclear împotriva Rusiei, potrivit acestei teze extreme, Europa ar fi cea care l-ar executa, nu SUA. Externalizarea răspunderii ar fi consecința ultimă a unui sistem care dintotdeauna și-a mutat costurile în cârca altora și care acum își mută și riscul cel mai mare.
   Faptul că agresiunea, în ciuda declinului evident, nu se desfășoară liniar, ci în valuri, are o explicație prozaică și deloc eroică. Când Washingtonul liniștește situația pentru câteva săptămâni, nu o face din generozitate strategică, ci fiindcă nu are muniție. SUA produc fără întrerupere, dar nu reușesc să constituie stocuri la scara pe care o cer campaniile ample de escaladare. Pauzele dintre valurile de atac sunt pauze de realimentare, nu gesturi de dezescaladare.
   Concret, lucrul acesta se vede în timp real. De la atacul aerian american asupra unei nunți din Sirik, soldat cu mai mulți civili uciși, Statele Unite au renunțat la alte acțiuni cinetice pe teritoriul iranian. Agresiunea s-a mutat pe o țintă mai slabă, petrolierele iraniene din Strâmtoarea Ormuz. Când, ca răspuns, Iranul a lovit pentru prima dată în mod țintit o navă de război americană, la începutul lunii septembrie, portavionul USS George Washington, reacția americană a fost surprinzător de limitată. Secretarul american al apărării, Pete Hegseth, a anunțat că va scufunda în schimb petroliere iraniene și că nu va ataca ținte militare din Iran. O administrație care răspunde la atacarea unui portavion anunțând că va lovi nave comerciale civile confirmă, fără să vrea, chiar asimetria pe care ar vrea să o conteste.
   În acest interval, SUA se poartă ca un jucător de șah care știe că a pierdut partida, dar mai are destule piese ca să răstoarne tabla. Calculat, nu isteric. Propria contabilitate a epuizării, rezervele de muniție care lipsesc, decalajul tot mai mare de armament față de Rusia și China, eșecul tentativei de schimbare de regim în Iran, nu duce la prudență, ci la o lipsă maximă de scrupule. O putere hegemonică ce știe că pierde, dar are încă potențialul de distrugere necesar ca să facă tranziția spre o lume multipolară cât mai costisitoare, este mai periculoasă decât una care se crede sigură pe forța ei.
2. Ceasul european — decuplare panicată, fără spațiu de retragere
   Presiunea ferestrei de timp nu apasă însă doar pe Washington. Ea se transmite, și aici e complicația decisivă, chiar mandatarului său. Ceasul european ticăie tot mai panicat, dintr-un motiv simplu. Europa nu are spațiul de retragere geografic de care beneficiază SUA.
   Se vede exemplar în felul în care a fost tratată Rusia în ultimele săptămâni. Mai întâi, directorul CIA, John Ratcliffe, a mers la Moscova la sfârșitul lui august, după propriile spuse cu amenințări fără menajamente în bagaj. Dacă Rusia nu își oprește înaintarea în Ucraina, situația i se va înrăutăți drastic în decurs de un an. Scenariul de amenințare nu a avut efect. Surse din guvernul rus vorbesc despre o întâlnire de aproape patru ore, fără contact direct cu Putin sau cu Lavrov. La nici o săptămână a urmat schimbarea de registru. Jared Kushner și Steve Witkoff au venit cu un instrument cu totul diferit, oferta unor proiecte economice viitoare ”avantajoase pentru ambele părți”. Moscova a respins și această ofertă, potrivit propriilor declarații, fără să arate însă aceeași iritare ca la gestul amenințător de dinainte.
   Secvența, mai întâi constrângerea, apoi oferta de cooperare, ambele fără efect în fața unui actor care vede conflictul ca existențial, e un tipar cunoscut. Același se regăsește în felul în care UE tratează statele recalcitrante sau în abordarea americană față de Iran. Un sistem își încearcă pe rând cele două instrumente centrale de disciplinare, amenințarea cu paguba și promisiunea unui avantaj, fiindcă structural nu are o a treia opțiune.
   Frapează mai ales ce anume nu mai urmărește partea americană, potrivit relatării ruse. Din numeroasele planuri de pace pentru Ucraina ale ultimilor ani, Planul Kellogg, ideea zonelor tampon, proiectul în 28 de puncte, nu mai apare nicio urmă în notele de discuție. Dacă relatarea e corectă, Washingtonul nu mai pare interesat de o soluționare a conflictului din Ucraina în sensul propriu al cuvântului, ci de ceva mai modest, un canal de comunicare care să reziste dincolo de război.
   Washingtonul poate discuta cu Moscova despre o perioadă postbelică, fiindcă o victorie rusă în Ucraina nu ar atinge arhitectura de securitate americană. Guvernele europene, angajate retoric de ani buni în ideea unei amenințări existențiale dinspre Rusia, nu își pot permite același lucru, cel puțin nu fără să își pună sub semnul întrebării propria linie politică din ultimii ani.
   Asta explică o observație pe care jurnalistul Alexander Mercouris a scos-o recent în evidență pornind de la reacțiile la așa-numitul incident cu drona de la Leipzig. O dronă găsită în august pe o pistă de aterizare, care după propria evaluare a lui Mercouris nu provocase nicio pagubă vizibilă, a rămas necomentată câteva săptămâni, până când guvernul german a pus-o brusc în legătură cu Rusia, fără să prezinte dovezi. Momentul e suspect, fiindcă a coincis cu alegerile regionale din Saxonia-Anhalt, unde AfD a intrat în cursă cu o politică de reapropiere de Rusia. Fie că suntem sau nu de acord cu interpretarea lui Mercouris, faptul că într-un asemenea caz narațiunile de escaladare din politica externă și calculele electorale interne devin aproape imposibil de separat spune destul în sine. Se vede o clasă politică europeană care folosește incidentele de securitate în primul rând ca instrumente de disciplinare internă, nu ca instrumente de politică externă. Dezbinare acasă, nu doar în afară.
   Privirea materialistă, în locul uneia psihologizante, scoate la iveală natura structurală a acestei divergențe. Avem de-a face cu două economii de război, cu centre geografice diferite și cu interese tot mai depărtate în privința continuării conflictului, nu cu două guverne de temperamente diferite. Industria americană de armament și de energie își face de mult profiturile și dincolo de Ucraina, în Orientul Apropiat și Mijlociu, în tot spațiul indo-pacific, și ar avea numai de câștigat dintr-o mutare a priorităților spre competiția sistemică cu China. Economia europeană a armamentului și a ”schimbării de epocă”, mai ales cea germană, e croită aproape integral pe imaginea Rusiei ca inamic, iar o dezescaladare pe acest front s-ar întoarce imediat împotriva ei. Nu mai există o singură clasă care profită de război, ci două, cu centre de greutate geografice diferite, iar interesele lor privind continuarea lui încep să se despartă.
   III. Fereastra pe care nimeni nu o mai controlează
   Consecința acestei mișcări de foarfece e că logica ”Landsknecht” se deplasează într-un punct decisiv. Acolo, mandatarul, Israelul în Asia de Vest, statele europene din NATO în raport cu Rusia, era descris ca un instrument controlat, o forță de manevră la dispoziție, folosită în interesul hegemonului și retrasă la nevoie. Ceea ce se conturează acum e altceva, un mandatar care începe să dezvolte o dinamică proprie de escaladare, nesincronizată cu a mandantului, tocmai în timp ce mandantul își caută o ieșire. E o configurație diferită și, în anumite privințe, mai periculoasă decât politica cinică și calculată a mandatarilor. Imprevizibilitatea nu mai vine doar dinspre hegemonul epuizat, ci dinspre un actor care ține în comun cu el răspunderea nucleară, fără să îi împărtășească distanța globală sau calculul rece.
   Cele două forme de reținere care se înfruntă aici nu trebuie confundate. Pauzele Statelor Unite sunt forțate, expresia unor limite reale de capacitate. Reținerea Chinei, a Rusiei și a Iranului e una aleasă, conștiința că orice escaladare pripită ar prelungi tocmai fereastra de timp pe care vor de fapt să o închidă. Răbdarea rămâne rațională atât timp cât timpul lucrează în favoarea taberei proprii. Deocamdată o face.
   Căderea Donbasului, pe care partea rusă o dă la doar ”câteva luni distanță”, nu ar fi, în această lectură, doar ”momentul de maxim pericol”, fiindcă ar putea declanșa panică în Europa. Ar fi momentul în care devine limpede că nimeni nu mai controlează intervalul de timp în numele căruia se escaladează de ani de zile.
   Logica ”intervalului de timp” nu mai e, așadar, o instrucțiune de acțiune unitară, ci un factor de dezbinare. Washingtonul folosește timpul rămas ca să umfle costurile tranziției pentru toți ceilalți, calculat și cinic, dar fără iluzia că ar mai putea opri tranziția în sine. Europa nu își poate nici măcar recunoaște tranziția, fiindcă economia ei de război, clasa ei politică și viziunea ei de securitate se sprijină pe menținerea exact a acelui front pe care Washingtonul îl consideră deja negociabil.
   Adevăratul pericol al lunilor următoare nu e declinul imperiului, oricum inevitabil. Pericolul e că două ceasuri care băteau odinioară la unison merg acum în sensuri opuse, în timp ce ambele tabere pretind că tot ele dictează ora pentru toți ceilalți. Cine clipește primul în această configurație nu va hotărî când se închide fereastra, dar s-ar putea să hotărască cu ce forță se trântește zăvorul.
   Surse
   — Brian Berletic (The New Atlas) în dialog cu Danny Haiphong, interviu despre situația geopolitică actuală, escaladarea conflictului din Iran, Strâmtoarea Ormuz, summitul OCS și summitul BRICS de la New Delhi, YouTube, youtube.com/watch?v=TPxk36u__64
   — The New Atlas, canalul lui Berletic, analize curente privind politica externă a SUA și ordinea multipolară; linkuri în descrierea videoclipului interviului (Patreon, Substack).
   — Danny Haiphong, știri privind escaladarea din Strâmtoarea Ormuz — atacul american asupra petrolierelor iraniene din 5 septembrie, atacul iranian asupra portavionului USS George Washington, anunțul lui Hegseth privind politica ”petrolier pentru petrolier”, discuțiile lui Kushner și Witkoff la Moscova, youtube.com/watch?v=8kax1nXKQUU
   — Alexander Mercouris, podcast din 5 septembrie 2026, între altele episodul ”Rusia își întărește poziția, respinge ofertele SUA și refuză armistițiul; Dobropilia se prăbușește; Witkoff și Kushner la Kiev”.
   Dirk Ellerbrock, născut în 1946, are o diplomă în științe sociale. După studii de economie, științe politice și psihologie socială, a lucrat mulți ani în sectorul financiar, în consultanță de afaceri și ca formator în management.
   Ajută presa independentă! Donează prin Revolut pentru Opoziția.net – Tel: 0791.287.318 — @adrian6j60