Cine plătește costurile unui sistem care trebuie să se extindă, dar nu mai poate
Cine urmărește în aceste zile știrile din Golful Persic, din Marea Roșie și din Israel se confruntă cu două realități. În prima, Strâmtoarea Ormuz este deschisă, Iranul este slăbit, iar Israelul este în siguranță. În cealaltă, petrolierele ard, iar forțele armate americane fac față cu greu pe mai multe fronturi, se arată într-o analiză a lui Dirk Ellerbrock citată de https://opozitia.net și preluată de Romanian Global News.

Nu îmi propun să analizez aici fiecare știre în parte. Mă interesează ce funcție îndeplinesc aceste două narațiuni și ce structură se ascunde în spatele lor. Mi se pare că evenimentele nu pot fi explicate prin intenții, ci printr-o ecuație: o ordine care își poate asigura stabilitatea internă doar prin expansiune externă și prin război se lovește de limita mijloacelor pe care le poate mobiliza și impune. Constrângerea și limita generează, împreună, dinamica pe care o observăm.
Când vorbesc, în cele ce urmează, despre un imperiu „usraelian”, nu mă refer nici la o conspirație, nici la o identitate a intereselor, ci la o structură funcțională. Statele Unite și Israelul sunt atât de strâns legate din punct de vedere militar, financiar și politic, încât niciuna dintre părți nu poate acționa și nici nu poate fi înțeleasă fără cealaltă. Prin „imperiu” înțeleg o ordine care își exercită dominația asupra altor spații nu doar în interes propriu, ci care a transformat această dominație într-o condiție a propriei stabilități.
Constrângerea: de ce Israelul nu se poate opri
Să începem cu Israelul, pentru că acolo constrângerea se vede cel mai limpede. Benjamin Netanyahu se prezintă la alegerile din 27 octombrie, considerate decisive pentru viitorul său politic.[3] Încă dinainte de 7 octombrie 2023, țara era profund divizată. Reforma justiției, care ar fi dat guvernului un control mai mare asupra numirii judecătorilor, a declanșat în 2023 cele mai ample și mai îndelungate proteste din istoria țării. Rezerviștii au refuzat să se prezinte la serviciu, iar înalți oficiali din aparatul de securitate au avertizat că divizarea subminează capacitatea de acțiune a armatei. Odată cu atacul din 7 octombrie și cu războiul care a urmat, protestele au încetat, iar establishmentul politic a strâns rândurile. Războiul nu a eliminat fisurile, ci doar le-a acoperit.
Tocmai aici se află capcana. Ceea ce creează coeziune pe termen scurt generează costuri pe termen lung, iar aceste costuri, pentru a nu exploda, au nevoie de următorul război. Înainte de 7 octombrie 2023, cheltuielile pentru apărare reprezentau aproximativ 4,5% din produsul intern brut. În 2025, potrivit estimărilor Fondului Monetar Internațional, ele au ajuns la aproximativ 8% – aproape dublu.[2] O analiză atribuită CIA menționează și alte presiuni: povara economică, soldații care se întorc acasă cu traume psihice, criza recrutării și disputa privind scutirea ultraortodocșilor haredim de serviciul militar. La acestea se adaugă izolarea internațională tot mai accentuată și slăbirea sprijinului american, care transformă Israelul într-un „quasi-pariah state” – un stat pe care lumea îl tratează aproape ca pe un paria.[1] Raportul a fost publicat de Drop Site News, o publicație americană de investigații; potrivit autorilor, el provine, cel mai probabil, de la „Red Cell”, o unitate internă a CIA menită să pună deliberat sub semnul întrebării ipotezele dominante, și avertizează asupra riscului unui război civil și al prăbușirii statului.[1] Îi acord importanță ca indiciu, nu ca dovadă.
Fostele operațiuni de „tuns iarba” – cum erau numite atacurile limitate și repetate periodic asupra Gazei din 2009 și 2012, adică violență la intervale regulate, urmată de o perioadă de acalmie – au făcut loc unei stări de război permanent: Gaza, Liban, Cisiordania, iar acum, din nou, Iranul. Cine face politică într-o asemenea situație are nevoie de război ca să poată rămâne în politică.
O structură, nu doi actori
Cine se oprește aici scapă din vedere faptul că această constrângere nu ține doar de Israel. Israelul nu poate ataca Iranul fără Statele Unite. Avioanele sale de luptă, în mare parte de fabricație americană, depind de avioanele-cisternă americane pentru a ajunge măcar în apropierea țintelor. Fără puteri protectoare externe, această entitate statală nu a existat niciodată. Prin Declarația Balfour din 1917, guvernul britanic a promis mișcării sioniste un „cămin național” în Palestina și a administrat teritoriul până în 1948 ca putere mandatară; sub protecția sa au devenit posibile imigrația evreiască și construirea propriilor instituții.
De la declinul puterii britanice, Washingtonul este cel care îndeplinește acest rol: prin livrări de arme, care, conform unui acord din 2016, se ridică la aproximativ 38 de miliarde de dolari pe zece ani, prin sprijin diplomatic la Organizația Națiunilor Unite și prin infrastructura militară fără de care Israelul nu ar putea purta un război împotriva Iranului. La rândul său, Israelul servește politicii americane drept avanpost într-o regiune în care Washingtonul și-ar putea menține altfel influența doar cu eforturi considerabile. Cele două părți au nevoie una de cealaltă, chiar și acolo unde apar tensiuni.
Aceste tensiuni sunt reale, dar nu contrazic teza – fac parte din ea. Washingtonul nu îl agreează pe Netanyahu în toate privințele, dar îl cunoaște și îl consideră previzibil, motiv pentru care nu are mare interes să-l vadă înlăturat. Disputele din interiorul acestui ansamblu nu privesc, așadar, obiectivul – extinderea controlului asupra regiunii –, ci ritmul, mijloacele și persoana. Nici disputa internă din Israel nu privește obiectivul („Marele Israel”), ci întrebarea dacă sistemul politic își poate suporta propriile contradicții în timp ce urmărește acest obiectiv. Astfel, întrebarea se mută de la Israel la ordinea care îl susține.
Limita: asimetria costurilor pe mare
Aici intră în joc a doua jumătate a ecuației. Cine vrea să controleze o strâmtoare trebuie să asigure întregul spațiu. Cine vrea doar s-o perturbe are nevoie de lovituri izolate. Un petrolier poate fi lovit ieftin, cu o rachetă de croazieră sau cu o dronă; protejarea lui, în schimb, costă scump. Potrivit unui bilanț al agenției Reuters, între 28 septembrie și 5 octombrie au fost atacate cel puțin douăsprezece petroliere și nave de transport gaze – cea mai intensă săptămână de atacuri de acest fel de la începutul războiului, în februarie.[4] Pe 7 octombrie, petrolierul Acers a fost lovit la aproximativ 51 de mile marine nord de Madinat ash Shamal, în largul Qatarului – primul atac în această zonă după mai bine de șase luni. O zi mai târziu, un petrolier a luat foc la aproximativ 40 de kilometri de Fujairah, în Golful Oman, din cauze inițial neclare. Iranul nu și-a asumat niciunul dintre cele două incidente, dar presa iraniană apropiată de Gărzile Revoluționare a sugerat că operațiunile s-au extins în apele de dincolo de strâmtoare. Deasupra zonei au zburat avioane americane de recunoaștere și de realimentare, iar relatările nu au menționat nicio reacție oficială din partea Washingtonului.[5]
Se schimbă și prezența americană. În Orientul Mijlociu se află în prezent un singur portavion, USS George Washington. USS George H.W. Bush a părăsit zona după șase luni și a acostat în Thailanda pe 4 octombrie. Deși s-a anunțat că USS Theodore Roosevelt se îndreaptă spre regiune – ceea ce ar însemna, temporar, din nou trei portavioane în zonă –, tendința arată o diminuare a forțelor.[8][9] Chiar și în Marea Britanie, Forțele Aeriene americane au fost nevoite să-și mute bombardierele B-1 de la baza RAF Fairford. Președintele Trump a vorbit despre amenințări pe care le-a pus în legătură cu Iranul și despre o mutare „puțin mai departe”.[10] Nu interpretez acest lucru ca pe o retragere, ci ca pe un semn al efortului considerabil pe care îl presupune deja simpla protejare a propriilor mijloace.
Consecințele sunt măsurabile. Echipajele primesc de câteva ori salariul obișnuit, iar un armator le-a oferit marinarilor săi șase salarii lunare suplimentare. Potrivit Bloomberg, petrolierele navighează noaptea, fără lumini de navigație și fără comunicații radio, aproape de coasta Omanului; pe unele nave este oprit și transponderul de localizare, iar navele raportează la fiecare treizeci de minute către Marina americană.[6] În septembrie, prețul petrolului a depășit temporar 100 de dolari pe baril.[7] Petrol există, dar nu există o cale sigură către cumpărători, iar costul acestei căi face ca petrolul să devină o marfă rară. Aceste costuri nu dispar, ci se răsfrâng asupra societăților agresorilor: în prețurile benzinei și motorinei, în inflație, în scăderea nivelului de trai. Cine nu-și mai poate plăti chiria și nu-și mai permite să meargă la medic simte războiul din Golf, fără ca cineva să-i explice de unde vine.
Extinderea: Yemenul și vasalii
Cu cât constrângerea se extinde, cu atât crește presiunea asupra celor care ar trebui să susțină ordinea. În Yemen, mișcarea Ansar Allah – cunoscută în Occident mai ales sub numele de rebelii houthi –, care guvernează la Sanaa, a dus războiul împotriva Arabiei Saudite pe teritoriul acesteia. Pe 8 octombrie, rachete au lovit Aeroportul Internațional Regele Khaled din Riad; trei persoane au murit, printre care un pilot al companiei aeriene Saudia, iar alte zeci au fost rănite. Rebelii houthi declară că vor să impună o blocadă asupra tuturor aeroporturilor saudite și susțin că au lovit și o instalație a Aramco, compania petrolieră de stat.[11][12] Pakistanul și Turcia și-au angajat trupele în cadrul unui pact de apărare cu Arabia Saudită; Pakistanul subliniază că acestea au un rol strict defensiv.[11] Astfel, un război prin intermediari se transformă într-un conflict regional, iar statul considerat cel mai important pilon al pieței energetice devine el însuși țintă. Trebuie amintit, de asemenea, că blocada impusă de houthi în Marea Roșie a paralizat aproape complet, încă din 2024, portul israelian Eilat.[14]
Fundamentul monarhiilor din Golf este fragil. Sunt entități statale ale căror granițe au fost trasate de politica colonială britanică și franceză și consolidate apoi de supremația americană, cu economii bazate pe forță de muncă imigrantă și în care cetățenii autohtoni reprezintă adesea doar o minoritate a populației. SUA i-au înarmat până în dinți pe conducători, pentru ca aceștia să-și țină populațiile sub control. O ordine care se sprijină în primul rând pe arme și pe dependență are puțină legitimitate atunci când chiar protectorul ajunge la limitele sale.
Comparația: de ce a funcționat în Siria, dar nu în Iran
Comparația cu Siria este deosebit de revelatoare. Acolo s-au reunit toate elementele necesare pentru ca forța să fie impusă, adică mijloacele de a o pune în aplicare: ani de pregătire, instruire, înarmare și finanțare a grupărilor armate de către servicii secrete și de către statele din Golf; ocuparea unor zone din nord-est cu rezerve de apă, grâu și petrol; la care s-au adăugat sancțiuni precum Legea Caesar, o lege americană de sancțiuni care a sufocat reconstrucția. Un stat care nu mai poate respira devine vulnerabil din interior.
În Iran nu văd prea multe semne în acest sens. Nu există nici forțe terestre proprii, nici o forță proxy care ar putea invada, iar războiul durează din februarie fără ca sfârșitul să se întrevadă.[13] Loviturile țintite împotriva conducerii par să fi unit mai degrabă vârful statului decât să-l fi divizat – aceasta este însă estimarea mea, nu o constatare confirmată. Acolo unde lipsesc mijloacele, forța nu găsește o ieșire.
Consecința: când expansiunea se blochează
Când expansiunea își atinge limitele, structurii nu-i mai rămâne decât alegerea între retragere și escaladare. Retragerea îi este interzisă, pentru că ar submina, pe plan intern, legitimitatea pe care se sprijină guvernul, înarmarea și alianțele. Dacă se va ajunge la escaladare nu mai este, așadar, o chestiune de voință, ci de structură: cine nu se poate retrage și nu poate câștiga trebuie să-și intensifice acțiunile. Când și sub ce formă se va întâmpla acest lucru nu se poate prevedea. Ce se poate prevedea este că presiunea în această direcție crește.
Alegerile din Israel din 27 octombrie și alegerile de la jumătatea mandatului din SUA, din 3 noiembrie, accentuează această presiune a timpului. Dacă luăm această logică în serios, nu poate fi exclusă nici măcar posibilitatea ca armele nucleare să intre în joc. Cine nu-și permite o retragere și nu obține victoria caută ieșirea în măsuri extreme. Aceasta nu este o previziune, ci descrierea unui risc înscris în însăși structura situației.
Cine plătește?
Astfel se schimbă întrebarea pe care o ridică acest război. Ea nu este cine câștigă, ci cine plătește costurile menținerii acestei ordini și asupra cui sunt transferate ele. Până acum, populațiile din Yemen, Liban, Gaza și Iran le suportă în mod direct. Indirect, le suportă clasa muncitoare din Occident – prin prețuri, datorii și o protecție socială tot mai redusă. Și le suportă coeziunea ordinii înseși, care, acolo unde lipsesc mijloacele, trebuie înlocuită prin forță. Nimeni nu știe cât timp va mai putea fi împărțită această povară. Nu există un calendar, dar există o direcție: cu cât forța costă mai mult, cu atât e mai greu de impus politic și cu atât devine mai presantă întrebarea dacă cei care plătesc mai vor să continue așa.
Când vorbesc despre un „final de partidă”, nu o fac pentru că aș putea indica o dată. Mă refer la o situație în care mutările rămase la dispoziția sistemului sunt tot mai puține, iar fiecare dintre ele înrăutățește poziția: fie continuarea luptei fără mijloacele necesare, fie renunțarea, pe care nu și-o poate permite. Aceasta este capcana unui sistem care trebuie să se extindă, dar nu mai poate – și este, totodată, momentul în care se decide cine va plăti nota.
Surse (consultate la 10 octombrie 2026)
• Mohammed Al-Badawi: CIA Red Cell avertizează că Israelul riscă un război civil și prăbușirea statului, The New Arab, 7 octombrie 2026 (citează Drop Site News ca sursă primară)
• Următorul guvern al Israelului se confruntă cu o datorie uriașă și cu costuri ridicate de apărare, The Jerusalem Post, 1 octombrie 2026 (ponderea cheltuielilor de apărare conform FMI)
• Alegerile din Israel vor avea loc pe 27 octombrie, CP24, 12 iulie 2026
• Mike Schuler: Atacul asupra unui petrolier în largul Qatarului semnalează o amenințare mai amplă dincolo de Strâmtoarea Ormuz, gCaptain (pe baza datelor Reuters), 8 octombrie 2026
• Iranul atacă petroliere în afara Strâmtorii Ormuz, semn al extinderii campaniei, Euronews, 8 octombrie 2026
• Alex Longley: Fără lumini, fără radio: transportul petrolului prin Strâmtoarea Ormuz, o misiune riscantă, Bloomberg via gCaptain, 2 octombrie 2026
• Strâmtoarea Ormuz fierbe, iar prețul petrolului trece de 100 de dolari, NPR/WYPR, 9 septembrie 2026
• Unde sunt portavioanele? 6 octombrie 2026, The War Zone
• USS George H.W. Bush face escală în Thailanda după ce a părăsit Orientul Mijlociu, Task & Purpose
• Trump afirmă că SUA și-au mutat bombardierele B-1 de la baza RAF Fairford după noi amenințări, Euronews, 6 octombrie 2026
• Atacul houthi asupra aeroportului din Riad a ucis trei cetățeni saudiți, Al Jazeera, 9 octombrie 2026
• Rebelii houthi revendică un atac asupra complexului Aramco pe fondul intensificării luptelor din Yemen, Al Jazeera, 4 octombrie 2026
• Criza din Strâmtoarea Ormuz din 2026, Wikipedia (cronologia războiului început în februarie 2026)
• Activitatea portului Eilat scade cu 85% pe fondul intensificării atacurilor houthi în Marea Roșie, Calcalist