Politica externă a Ungariei și-a schimbat radical direcția. Orientarea suveranistă a făcut loc unei gândiri federaliste, în numele căreia Budapesta se aliniază fără rest unui mainstream european tot mai marginalizat pe plan global și care acționează periculos de agresiv, scrie Gabor Stier, citat de https://opozitia.net și preluat de Romanian Global News.
Guvernul își îngustează astfel singur marja de manevră în politica externă – iar lucrul acesta se vede cel mai limpede în schimbarea relațiilor ungaro-ruse.
Răfuiala cu trecutul
Noul guvern de la Budapesta se desparte spectaculos, la toate nivelurile, de linia urmată de predecesorul său. Cele șase luni scurse de la victoria electorală zdrobitoare a Partidului Tisza au stat în întregime sub semnul demolării: sistemul politic construit de Viktor Orbán a fost demontat, forțele conservatoare au fost împinse în opoziție și lăsate fără putere. Pe scurt: trecutul trebuie șters.
Politica externă nu face excepție de la regulă. Cu atât mai mult cu cât Péter Magyar a acordat foarte puțină atenție diplomației în campania electorală și a păstrat aceeași linie și ca prim-ministru. Guvernul se concentrează fără echivoc asupra politicii interne. Nici ministrul de externe nu apare aproape deloc în public, iar atunci când o face, apare mai degrabă în rolul celei care încuviințează din cap spusele șefului guvernului. Interviurile sale rămân schematice; despre orientarea politicii externe aflăm, dincolo de clișee tocite, cel mult un singur lucru: obiectivul declarat este readucerea Ungariei în mainstreamul european – și, în schimb, deblocarea miliardelor europene înghețate. Nu întâmplător s-a spus în repetate rânduri, în cercurile politice, că adevărata misiune a Anitei Orbán (foto) este pur și simplu aceea de a se asigura că nu mai există o politică externă ungară autonomă.
Moștenirea artei echilibrului
Toate acestea contrastează izbitor cu practica anilor trecuți, când Viktor Orbán – mai ales după criza migrației din 2015–2016 – și-a îndreptat atenția aproape exclusiv spre politica externă. Într-o asemenea măsură, încât problemele evidente de acasă au trecut tot mai mult în plan secund. Și totuși, nu i se poate contesta că a făcut din Ungaria, o țară cu aproape zece milioane de locuitori, un factor internațional de luat în seamă. Sub conducerea lui, țara a devenit o prezență constantă pe scena mondială.
Marea provocare a ultimului deceniu a fost găsirea unei formule prin care o economie mică și deschisă să-și poată diversifica aprovizionarea cu energie, sursele de finanțare și piețele de export, respectându-și totodată angajamentele asumate în cadrul alianțelor din care face parte. Acest exercițiu de echilibristică a cerut diplomației performanțe de vârf în relațiile cu Washingtonul, Bruxelles-ul, Beijingul și Moscova. Dilema de fond a fost mereu aceeași: cum împaci alianțele strânse cu Occidentul cu o marjă de manevră economică proprie, într-o lume dominată de rivalitățile dintre marile puteri. Orbán a urmărit un echilibru global. Principiul său a fost să păstreze aceeași distanță față de toți polii de putere, reușind în același timp, de fiecare dată, să-și deschidă un canal direct către oamenii puternici ai lumii. Totodată, a intrat în conflicte aprige cu Uniunea Europeană, ceea ce i-a atras însă critici tot mai dure, pe fondul dificultăților economice crescânde ale societății ungare.
Politică externă sub dictatul Bruxelles-ului
Premierul Magyar se îndepărtează acum de această linie, după ce anunțase încă din campania electorală o schimbare de sistem în politica externă. Considerând că Ungaria se îndepărtase prea mult de Bruxelles, el a declanșat, imediat după preluarea mandatului, o revizuire generală a liniei lui Orbán. Totul a fost subordonat obiectivului de a netezi relațiile cu vârfurile UE și de a debloca fondurile europene înghețate. Se poate spune și mai limpede: politica externă a noului guvern se scrie la Bruxelles și la Berlin. Misiunea ministrului de externe Anita Orbán se reduce, așadar, în esență, la a pune în practică renunțarea la o diplomație ungară proprie. Lucrul acesta se potrivește cu mainstreamul european și despovărează un guvern care oricum vrea să se ocupe mai ales de politica internă. Dinamica necruțătoare a politicii mondiale va ajunge însă curând din urmă această linie.
Péter Magyar i-a dat, prin urmare, ministrului de externe sarcina de a readuce țara pe linia UE și a NATO. Politic, pare un drum comod: mergi în urma Bruxelles-ului, fără fricțiuni, iar Ungaria ajunge mai rar, cu critici dure, pe prima pagină a marilor publicații din Europa de Vest. Numai că prețul pe care îl plătește societatea ungară sub guvernarea Partidului Tisza este mare. Pas cu pas, se renunță la tot ce a pus țara pe harta lumii – și, de altfel, pe radarul Washingtonului și al Moscovei: o politică externă suverană, o linie anti-„woke” fără echivoc și o politică economică prietenoasă cu investițiile.
Ungaria nu va mai rămâne o destinație atractivă pentru investiții dacă, în paralel, cresc impozitele, se inventează taxe noi, se reiau intervențiile statului în drepturile de proprietate, iar costurile energiei sunt ridicate la nivelul celor din Europa de Vest. Ca să nu mai vorbim de faptul că Uniunea Europeană este astăzi cel mai izolat centru de putere din lume: se află în conflict deschis cu toți actorii globali, iar consecințele economice, sociale și energetice devastatoare ale acestei confruntări sunt resimțite din plin de fiecare economie europeană.
Iluzia supunerii federaliste
Prin această subordonare necondiționată, Budapesta externalizează, practic, contactul cu centrele de putere globale către instituțiile de la Bruxelles. La rândul său, Bruxelles-ul are o relație distantă cu Washingtonul, tensionată cu Beijingul și ostilă cu Moscova. Orizontul politicii externe și al politicii economice externe a Ungariei se îngustează astfel la spațiul intern european. În plus, absolut nimic nu justifică decizia de a lega soarta țării de un singur centru de putere, care, pe deasupra, pierde din greutate pe plan internațional.
Această paradigmă federalistă pleacă de la o premisă clară: Ungaria ar fi, oricum, doar un actor mărunt în UE și în NATO, care își poate asigura avantaje printr-o ascultare exemplară. Numai că dezavantajele sunt grave. Orientarea spre Occident, vizibil accentuată, restrânge drastic marja de manevră diplomatică. Doctrina euroatlantică este greu de împăcat cu relații economice stabile cu China și limitează masiv libertatea de mișcare în raport cu Rusia și cu întregul spațiu est-european.
Dacă în vremuri de pace o asemenea aliniere ar fi putut aduce avantaje pragmatice, într-o lume agitată, aflată în plină răsturnare, ea este lipsită de orice ambiție geopolitică. Pe fondul scăderii influenței UE și al escaladării conflictelor globale, o astfel de politică riscă să târască Ungaria în crize străine, diametral opuse propriilor interese naționale. Este o ruptură față de politica externă activă, suverană și desfășurată pe mai multe direcții din anii anteriori – Budapesta se întoarce la atitudinea „Să îndrăznim să fim mici!”.
Dilema politicii față de Ucraina și Rusia
În primele luni, executivul s-a concentrat exclusiv asupra Bruxelles-ului, ca să rămână în umbra acestuia. În politica față de Ucraina și Rusia, însă, o ascuțire a tensiunilor era inevitabilă. În relația cu Kievul, tonul rece a alternat cu negocieri tactice: în schimbul unor angajamente privind drepturile minorităților din Transcarpatia, Budapesta a dat undă verde pașilor de aderare la UE, pentru ca apoi, în lipsa unor concesii din partea Ucrainei, să blocheze din nou întregul proces. Până la urmă, noul guvern recurge aici exact la aceleași instrumente dure ca predecesorul său pentru a obține succese parțiale – dar, în esență, se supune dictatului european.
În politica față de Rusia, UE strânge rândurile și mai neînduplecat. Aici, Péter Magyar a trebuit să demonstreze în modul cel mai drastic ruptura cu trecutul. Încercarea de la început de a câștiga timp și de a estompa contururile nu a rezistat presiunii venite de la Bruxelles.
Consecințele vorbesc de la sine: noua linie a delegației la ONU a condamnat aspru Moscova drept amenințare globală, au urmat declarațiile de solidaritate cu Germania după incidentul cu drona și, în cele din urmă, expulzarea a zece diplomați ruși. Bruxelles-ul nu a părut dispus să aștepte nici măcar cea de-a 70-a aniversare a Revoluției ungare din 1956 – deși, din punctul de vedere al tacticii de politică internă, data de 23 octombrie ar fi fost pentru Péter Magyar un moment mai înțelept pentru a pune în scenă această probă de foc europeană. Viitorul relațiilor bilaterale rămâne astfel în suspensie. Soarta proiectului centralei nucleare Paks II atârnă de un fir de ață, iar Budapestei îi va fi foarte greu să se sustragă viitoarelor pachete de sancțiuni ale UE.
Trezirea treptată la realitate
În acest context, comportamentul Kremlinului este demn de remarcat: Moscova răspunde, ce-i drept, cu contramăsurile diplomatice obișnuite, dar în declarațiile oficiale se arată surprinzător de reținută și evită o escaladare deliberată. Nu Moscova rupe legăturile economice și pragmatice – Budapesta le distruge cu mâna ei.
Cu toate acestea, o cameră de ecou mediatică se agață cu încăpățânare de un optimism de fațadă. Este invocată ca o mantră legenda unui guvern moderat de centru-dreapta, în timp ce se ignoră cu bună știință faptul că subordonarea necondiționată față de mainstreamul de la Bruxelles arde, inevitabil, orice punte pragmatică spre Est. Sub greutatea ultimelor fapte se risipesc însă și cele din urmă iluzii: după cum rezuma, pe bună dreptate, un om influent din interior, în tabăra realiștilor nu s-a ajuns încă la pesimism pur, dar de optimism autentic nu mai vorbește nimeni de multă vreme.