Luni, în timp ce Donald Trump se întreba public dacă să „facă o înțelegere” cu Iranul sau să „-l termine”, la Teheran s-a petrecut ceva care ar fi trebuit să declanșeze alarma în toate birourile Departamentului de Stat – presupunând că a mai rămas cineva acolo care s-o audă, scrie fostul analist al CIA, Larry Johnson, citat de https://opozitia.net și preluat de Romanian Global News.

Ministrul saudit al apărării, prințul Khalid bin Salman, fratele prințului moștenitor, a zburat la Teheran. Împreună cu el au venit mareșalul pakistanez Asim Munir și șeful serviciilor de informații turce, Ibrahim Kalın. Timp de aproximativ două ore, cei trei s-au întâlnit cu președintele iranian Masoud Pezeshkian, cu ministrul de externe Abbas Araghchi și cu Rezaei, înalt oficial pe probleme de securitate, care a găzduit discuțiile. Pe ordinea de zi: atacurile houthiților asupra Arabiei Saudite, Strâmtoarea Hormuz, blocada americană a porturilor iraniene și un cadru regional de neagresiune.
Recitiți lista. Sunt exact cele patru mari probleme de securitate ale Golfului Persic. Țările care chiar trăiesc acolo tocmai s-au așezat la masă ca să le discute. Statele Unite, care au în zonă două grupuri de luptă cu portavioane, un grup amfibiu de intervenție și o blocadă în desfășurare, au lipsit din sală. Se pare că nu le-a simțit nimeni lipsa.
Pactul care trebuia să apere Riadul de Iran
Aici devine interesant. Cei trei oaspeți reprezintă semnatarii Acordului de la Mecca, tratatul de apărare reciprocă încheiat pe 7 august de Arabia Saudită, Turcia și Pakistan. Articolul 2 prevede că un atac asupra unuia dintre ei este un atac asupra tuturor. Cel puțin în imaginația Washingtonului, pactul a fost prezentat drept un scut sunnit care protejează Regatul de Iran și de aliații acestuia din Yemen.
După unsprezece săptămâni, întregul „scut” s-a prezentat la Teheran ca să discute despre cooperare. Ambasadorul Iranului în Pakistan declară că Teheranul va „studia” acordul, „iar dacă e bun, îl vom susține”. Tratatul conține, foarte convenabil, o clauză de aderare care permite primirea de noi membri prin consens. Sursele mele îmi spun că cei trei au invitat oficial Iranul să adere după încheierea războiului cu SUA și Israelul, iar Teheranul a acceptat în acești termeni. Deocamdată, niciun comunicat oficial nu confirmă acest lucru. Comunicatele oficiale consemnează însă acordul de a continua discuțiile „în patru”, iar Iranul are deja o formulă pentru ceea ce își dorește: „securitate endogenă”. Pe românește: securitatea Golfului Persic asigurată de țările din Golf, fără Flota a 5-a americană.
Imaginați-vă că membrii fondatori ai NATO ar fi invitat Uniunea Sovietică să adere în 1952 și veți înțelege cât de prost arată lucrurile pentru strategia americană.
Nimeni nu vrea să se bată cu houthiții
Primul test al pactului trebuia să fie Ansar Allah, care și-a petrecut luna octombrie bombardând aeroporturi saudite, zona Riadului și oleoductul Est-Vest. Noii aliați ai Riadului au răspuns la apel cu o claritate remarcabilă. Pe 9 octombrie, Ministerul de Externe pakistanez a declarat că forțele sale staționate în Regat nu vor trece granița în Yemen. Cu o zi înainte, ministrul turc de externe, Hakan Fidan, afirmase că Turcia nu trimite trupe ca să atace o altă țară. Acestea vor apăra teritoriul saudit. Nu vor pleca la vânătoare prin Saada. Între timp, Ambasada SUA de la Riad a primit ordin de retragere a personalului.
Așadar, ce poate face un prinț moștenitor atunci când aliații refuză să lupte, iar aeroporturile îi sunt lovite în continuare? Potrivit surselor mele, mareșalul Munir i-a spus prințului Khalid că Riadul trebuie să ajungă la o înțelegere cu Ansar Allah, iar prințul Khalid ar fi sosit la Teheran cu un avans de un miliard de dolari, ca să faciliteze o astfel de înțelegere. Un articol nesemnat din cotidianul israelian Israel Hayom susține același lucru și precizează chiar că banii au fost aduși cu avionul prințului. Riadul nu a confirmat și insistă oficial ca mai întâi să-i fie restituit teritoriul ocupat. Personal, am îndoieli față de această poveste, pentru că e vorba de un mărunțiș pe care houthiții l-ar considera nesemnificativ. Dar imaginați-vă tabloul, dacă ar fi adevărat: saudiții plătesc Iranul ca să-i convingă pe houthiți să nu mai tragă în ei. Washingtonul a cheltuit un deceniu și miliarde de dolari în vânzări de armament tocmai pentru ca Arabia Saudită să nu aibă nevoie de ajutorul Teheranului. A funcționat de minune.
Pe 11 octombrie, Araghchi s-a oferit să medieze între saudiți și houthiți. Două săptămâni mai târziu, ministrul saudit al apărării se afla în capitala lui. Într-o singură lună de diplomație, Iranul a câștigat mai multă influență decât într-un an întreg de „presiune maximă” americană.
Pakistanul, intermediarul de neînlocuit
Arhitectul întâlnirii de luni a fost Pakistanul, care a propus-o în timpul vizitei lui Munir la Teheran, pe 20 octombrie. Islamabadul a reușit ceva remarcabil: are un tratat de apărare ratificat cu Riadul, un canal de comunicare cu Teheranul pe care ambele capitale îl susțin acum public și un rol de mediator de care depinde Washingtonul – și toate acestea refuzând politicos să se bată cu cineva. I-a transmis lui Trump chiar și condițiile Iranului: deblocarea unei părți din activele iraniene înghețate și ridicarea blocadei. Se pare că Trump a spus „nu”. Teheranul neagă public că ar fi oferit vreodată Strâmtoarea Hormuz în schimbul ridicării blocadei, în timp ce propriul ambasador afirmă că a făcut-o. Așa îți dai seama că au început negocierile serioase.
La Washington, Pakistanul era descris cândva drept o țară silită să aleagă între Riad și Teheran. În schimb, și-a construit o arhitectură în care nu e nevoit să aleagă deloc. Asta înseamnă artă diplomatică. Trump și Rubio ar face bine să ia notițe.
Între timp, la centrul de comandă
În timp ce regiunea e ocupată cu construirea unei noi arhitecturi de securitate, Washingtonul își face lista de ținte. CNN relatează că forțele americane pot lovi Iranul „în cel mult 96 de ore” de la primirea ordinului, vizând obiective energetice, militare și nucleare, cel mai probabil după alegerile americane de la jumătatea mandatului, din 3 noiembrie. Un al treilea grup de portavioane e pe drum. Personalul ambasadelor din Amman, Beirut, Doha și Abu Dhabi a fost redus, ceea ce vă spune la ce fel de ripostă iraniană se așteaptă planificatorii.
În Israel, Netanyahu a ordonat serviciilor de securitate să răstoarne regimul de la Teheran și, potrivit unor informații, ar face presiuni pentru o campanie aeriană de amploare împotriva forțelor de rachete ale Iranului. Nici măcar propriii generali nu sunt convinși. Postul israelian Channel 12 relatează că șeful Statului Major al Armatei israeliene, Eyal Zamir, s-a opus unei instrucțiuni venite de la conducerea politică și a cerut o autorizare legală semnată înainte de a acționa. Israelienii au mers astăzi la urne, fără ca blocul lui Netanyahu sau rivalii săi să aibă șanse reale la majoritate. Trump l-a susținut din nou, îndemnându-l să „ducă la bun sfârșit treaba pe care am început-o”. Nimeni n-a explicat despre ce treabă e vorba și nici cum se va termina.
Și mai e blocada, care a trecut de 100 de zile. CENTCOM se laudă că a ținut departe de piață exporturi iraniene de 25 de miliarde de dolari. Le-a ținut departe de piață tocmai când lumea se confruntă cu o criză de petrol și motorină, iar barilul de Brent trece de 100 de dolari. Felicitări tuturor.
O arhitectură fără arhitect
Timp de șaptezeci de ani, securitatea Golfului Persic a fost un produs american. Statele Unite au stabilit regulile, au vândut armele, au trimis portavioanele și au decis cine e inamicul. Înțelegerea era simplă: monarhiile din Golf plăteau, Washingtonul le apăra.
Anul acesta, protecția a dat greș. Aeroporturi, oleoducte și rafinării saudite au fost lovite. Instalațiile de lichefiere a gazelor din Qatar au luat foc. Emiratele Arabe Unite și-au epuizat stocurile de combustibil de la Fujairah. Statele din Golf au descoperit că protecția americană însemna un loc în primul rând la războiul altcuiva. Așa că fac ce face orice client cu capul pe umeri atunci când firma de pază nu mai vine: stau de vorbă cu hoții, cu vecinii și între ele.
Nimic din toate acestea nu e încheiat. Întâlnirea de la Teheran nu a produs niciun text de tratat, iar parlamentul turc încă trebuie să ratifice pactul. Între Riad și Teheran stau secole de neîncredere, iar o singură rachetă houthită ar putea arunca totul în aer. Direcția, însă, e incontestabilă. Arabia Saudită, Turcia, Pakistanul și Iranul au început să construiască o ordine regională de securitate în care Statele Unite nu sunt arhitectul, nu sunt gazda și nici măcar nu figurează pe lista invitaților.
Washingtonul, desigur, are răspunsul pregătit: va aștepta să treacă alegerile de la jumătatea mandatului, apoi va bombarda Iranul. Asta ar trebui să-i readucă pe toți la stilul american de a face lucrurile. Sunt convins.