Europa în flăcări. Un simptom al unui fenomen mult mai profund. Nu este ceva conjunctural. Europa a ajuns într-un punct critic, în mijlocul unei transformări structurale profunde. Întregul Occident se reconfigurează sub presiunea unor tendințe contradictorii, aflate în tensiune și interacțiune, scrie profesorul Paul Dragoș Aligică pe facebook, preluat de Romanian Global News.

O întreagă paradigmă civilizațională, instituțională și politică, care a definit ultimele decenii, este pusă sub semnul întrebării. Asistăm, poate, la închiderea unei epoci istorice.
Undeva în Europa de Est, una dintre victimele colaterale ale acestor evoluții este sincronismul pe pilot automat, neosincronismul neolovinescian românesc, doctrina de facto care a dominat, aproape fără drept de apel, o parte importantă a vieții intelectuale și a reprezentărilor publice din România postcomunistă.
Acest sincronism automat a fost deopotrivă un simptom și o sursă a patologiilor intelectuale, politice și instituționale ale României ultimelor decenii.
O doctrină difuză, niciodată articulată riguros de intelectualii și politologii care s-au revendicat de la ea. În locul unei teorii explicite, al unui program doctrinar și al unei reflecții critice asupra transformărilor occidentale, am avut prea adesea un mecanism de validare prin referință externă: “Ceea ce vine din Occident este bun, legitim și modernizator prin simplul fapt că vine din Occident. Iar eu, cel care afirm astea sunt prin definitie o elită care merită o pozitie publică privilegiată!”.
Un mecanism care a permis unor intermediari intelectuali și mediatici să transforme poziționarea lor strategică și oportunistă la interfața cu lumea occidentală într-o sursă de autoritate publică și de revendicări politico-ideologice. Mai grav, a favorizat substituirea dezbaterii și evaluării critice prin etichetare, stigmatizare și conformism ideologic, sufocând vocile care ridicau semne de întrebare cu privire la rolul distorsionant și nefast jucat de acești intermediari în evoluția României postcomuniste.
IRONIA ISTORIEI: CÂND OCCIDENTUL ÎNCEPE SĂ CONTRAZICĂ SINCRONISMUL
Să admirăm acum ironia situației: Pe ecranele noastre, în publicațiile occidentale și în discursurile unor personalități politice, intelectuale și instituționale din Occident apar tot mai frecvent teme, întrebări și poziții care, în România ultimelor decenii, au fost adesea expediate sumar în categoria conspiraționismului, extremismului, antioccidentalismului sau putinismului.
Se dovedește că multe dintre temele care au fost sufocate și stigmatizate erau, de fapt, extrem de relevante pentru înțelegerea realității. Probleme privind viitorul modelului economic european, sustenabilitatea aranjamentelor instituționale, migrația, identitatea culturală, demografia, suveranitatea, criza reprezentării politice, limitele globalizării și transformarea ordinii internaționale sunt discutate astăzi chiar în centrul vieții intelectuale și politice occidentale.
Nu înseamnă că toate diagnosticele sau soluțiile propuse în aceste dezbateri sunt corecte. Înseamnă însă că problemele respective nu pot fi eliminate din conversația publică prin simpla invocare a unor etichete ideologice și prin stigmatizarea drept antieuropeni, antioccidentali, putiniști, extremiști și așa mai departe a celor care îndrăznesc să nu se conformeze dictatelor propagandistice care au transformat aceste probleme în subiecte tabu.
Și aici începe dificultatea neosincronismului românesc pe pilot automat: Realitatea occidentală, pe care pretinde că o ia drept reper suprem, a devenit si mai contradictorie și mai puțin compatibilă cu șabloanele sale. Occidentul real începe să contrazică flagrant si strident Occidentul imaginar al neosincronismului românesc.
PARADOXUL: LA CARE OCCIDENT NE MAI SINCRONIZĂM?
Ajungem astfel la o situație intelectuală aproape comică.

1. În primul rând, sincronismul pe pilot automat este obligat, prin însăși logica sa, să opereze o distincție pe care anterior o evita: între Occidentul „bun”, la care trebuie să ne sincronizăm, și Occidentul „rău”, de care trebuie să ne delimităm.
2. În al doilea rând, această distincție introduce o fisură fundamentală în mecanismul doctrinar. Dacă Occidentul nu mai reprezintă un model unitar, atunci simpla referire la el nu mai poate funcționa drept criteriu de validare. Trebuie să explici ce anume alegi, de ce alegi și în baza căror principii. Altfel spus, trebuie să începi să gândești doctrinar, conceptual și analitic. Exact exercițiul pe care sincronismul pe pilot automat îl făcea inutil.
3. În al treilea rând, apare un paradox suplimentar. O parte a discursului neosincronist pare să respingă tocmai acele curente occidentale care revendică apărarea unor elemente istorice ale tradiției europene ce stau la baza ordinii liberal-democrate in modernitate, asa cum s-a conturat ea istoric. Great Choice!
   Se poate, desigur, argumenta împotriva acestor curente. Dar atunci trebuie să explici de ce, în ce măsură și pe baza cărei concepții despre liberalism, democrație, modernitate și civilizație occidentală.
   Nu mai este suficient să declari că ești prooccidental. Trebuie să precizezi ce înțelegi prin Occident, ce anume aperi din tradiția sa și cum interpretezi conflictele și transformările sale interne.
   Iar aici neosincronismul pe pilot automat întâmpină o problemă pentru care nu pare să fi fost pregătit. Îi lipsesc atât bibliografia, cât și practica gândirii critice independente, în afara șabloanelor propagandismului, corectitudinii ideologice și politice și moralismului.
   UNDE ESTE DOCTRINA? UNDE SUNT ARGUMENTELE?
   Poate cel mai spectaculos aspect al situației este că, după decenii de dominație simbolică și mediatică, încă așteptăm o formulare doctrinară coerentă din partea principalilor reprezentanți ai acestui current: mari intelectuali publici, politologi, publicisti etc. “Lumea bună”, “pro-europeană”
   Unde este analiza lor sistematică a transformărilor Occidentului? Unde este explicația privind raportul dintre liberalism, democrație, identitate, suveranitate și schimbare instituțională? Unde este programul intelectual care să explice ce model de societate propun pentru România și cum se raportează acesta la realitățile occidentale contemporane?
   Ce anume trebuie România să preia, ce trebuie să adapteze, ce trebuie să respingă și în baza căror criterii?
   Sunt întrebări elementare pentru orice doctrină politică și pentru orice program intelectual care pretinde să orienteze evoluția unei societăți.
   Dar neosincronismul automat a putut evita multă vreme aceste întrebări tocmai pentru că dispunea de o formulă care părea să le rezolve dinainte: sincronizarea cu Occidentul pe pilot automat. „Cine nu e cu noi e împotriva noastră” și „Elvira, ce vezi nu e adevărat!” “Si dă-i si luptă!”
   Acum, când Occidentul însuși se află într-un proces de reconsiderare profundă a propriilor instituții, modele și presupoziții, formula nu mai funcționează. Iar tentativa de a salva vechile certitudini prin multiplicarea etichetelor și a anatemelor ideologice sub acoperirea moralismului nu face decât să accentueze contradicția.
   EUGEN LOVINESCU NU ARE NICIO VINĂ
   Să clarificăm însă un lucru esențial: problema nu este Eugen Lovinescu. Dimpotrivă.
   Lovinescu și teoria sa a sincronismului reprezintă repere fundamentale în istoria intelectuală a României moderne. Mai mult, Lovinescu oferă un exemplu de ceea ce înseamnă articularea unui program intelectual: concepte, argumente, interpretări istorice, confruntări doctrinare și disponibilitatea de a intra în polemică.
   Problema apare atunci când această moștenire este transformată dintr-un instrument de analiză într-o formulă de legitimare automată. Lovinescu a elaborat o teorie. Epigonii săi au transformat-o într-un reflex și într-un instrument facil de autopromovare.
   A-l invoca pe Lovinescu ca pe o autoritate incontestabilă, fără a reexamina critic premisele și implicațiile teoriei sale în condițiile secolului XXI, înseamnă tocmai abandonarea exercițiului intelectual pe care opera sa îl exemplifică.
   În locul unui program intelectual de înțelegere a modernității, riscăm să rămânem cu o simplă ortodoxie a imitației. O veritabilă religie a sincronismului, un cult în care papi și patriarhi autoproclamați ai europenismului, occidentalismului și modernizării pronunță periodic anateme, dictează excomunicări și organizează autodafeuri simbolice în spațiul public, virtual și mediatic, împotriva oricui îndrăznește să pună sub semnul întrebării dogmele și autoritatea lor autoproclamată.
   CONCLUZIE
   Ceea ce se prăbușește sub ochii noștri nu este necesitatea raportării României la evoluțiile occidentale. Aceasta rămâne fundamentală. Ceea ce devine tot mai greu de susținut este ideea că raportarea la Occident poate substitui analiza Occidentului.
   România are nevoie să înțeleagă Occidentul real, nu să reproducă mecanic reprezentările sale ideologice convenabile unor coterii intelectuale, unor rețele de platforme mediatice și de pseudojurnalism, unor structuri de influență sub acoperire ale statului paralel român și unor rețele de ONG-uri care își extrag resursele și legitimitatea tocmai din reproducerea în România a patologiilor sistemelor occidentale.
   Iar aceasta presupune ieșirea din confortul formulelor primite de-a gata, din reflexele de conformare și din practica înlocuirii argumentelor cu etichete moral-politice.
   Sincronismul fără reflecție critică nu mai este sincronism. Realitatea a vorbit și continuă să vorbească, chiar acum, în timp ce citim aceste rânduri, la doar un click sau două distanță