În perspectiva ultimelor evoluţii tot mai inflamate de la Chişinău, nu trebuie ignorată pădurea din cauza copacilor. Iar pădurea înseamnă alegerile prezidenţiale din noiembrie 2020 şi posibilitatea schimbării majorităţii guvernamentale, de la una pro-rusă şi (tot mai) antiromânească la una pro-europeană şi, cel puţin, nu antiromânească, scrie profesorul Dan Dungaciu în www.larics.ro, preluat de Romanian Global News.
Metafora cu ISIS şi Assad la Chişinău e următoarea. În iunie 2019, la Chişinău, dilema pentru pro-europenii de la Blocul ACUM era dacă te poţi alia cu socialiştii (ISIS) împotriva pentru a-l debarca pe Vladimir Plahotniuc (Assad). Părerile sunt şi azi împărţite, dar nu asta interesează acum. Alianţa s-a făcut, iar după căderea rapidă, în noiembrie 2019, a guvernului Maia Sandu, pro-europenii de la Chişinău au acum exact aceeaşi dilemă, dar cu semn schimbat: să se alieze cu Vladimir Plahotniuc (Assad) pentru a doborî ISIS (Igor Dodon şi socialiştii săi).
Vom cerceta mai jos această dilemă, care e cheia de înţelegere a politicii din stânga Prutului, insistând şi pe un corolar al acesteia: un război informaţional insidios şi periculos, care vrea să o învăluie.
R. Moldova – manual de întrebuinţare
Evoluţiile politice din R. Moldova trebui să fie înţelese după o singură grilă, geopolitică, aceeaşi care a funcţionat de la începutul republicii până astăzi: Vest versus Est. Alegerile au fost şi sunt întotdeauna geopolitice, la fel şi partidele, lucru confirmat şi de eşecul coaliţiei efemere PAS-PSRM care a încercat că depăşească geopolitica şi să instituie „naţiunea civică”. Dincolo de Prut, Estul şi Vestul, nu Stânga şi Dreapta, au ponderi relativ egale în electorat. Aşa a fost întotdeauna şi aşa e şi azi. Celebra majoritate din 2001 a lui Voronin de 71 de deputaţi s-a bazat în realitate pe 50,07% din vot, dar, prin redistribuire, s-a ajuns la majoritate constituţională. La fel a fost şi în 2009, când alianţa pro-europeană a câştigat, la mustaţă, majoritatea, după ce l-a extras pe Marian Lupu de la comunişti şi a schimbat mecanismele de redistribuire a voturilor.
Avem de-a face, generic, cu o bătălie perpetuă între două blocuri geopolitice, „Alianţa pentru Integrare Europeană” – sub diverse denumiri – şi „Partidul Comuniştilor” – comunist/socialist. Prima include pe toţi europenii, de toate nuanţele, a doua pe toţi pro-esticii, de toate nuanţele. Miza principală în orice competiţie electorală este ca fiecare „bloc” să nu aibă „dubluri” şi să reuşească să îşi adune toate voturile, să nu le risipească. Despre asta e vorba în viaţa reală, restul sunt poveşti sau pudibonderii morale.
Diferenţa între „blocuri” o face partidul balama numit generic „PDM”, un soi de Ostap Bender al politicii moldoveneşti, un partid fără identitate, nici politică nici etnică, doar cu interese, pentru care nimic nu contează cu adevărat, în care trebuie să ai o disponibilitate morală de elastic, de genul lui Marian Lupu, care vorbea „româneşte” ştiinţific şi „moldoveneşte” politic – culmea, Lupu avea cel mai românesc accent din tot Parlamentul! –, un partid în care emblematici sunt politicienii de tip „Diacov”, indivizi care reuşesc să rămână cu conştiinţa curată până la sfârşit, pentru simplu motiv că nu şi-au folosit-o niciodată.
Dar fără acest partid şi fără acest electorat, electoratul familiilor mixte din republică, practic, nu se poate face o majoritate pro-europeană. De la unionişti la „PDM”, totul trebuie cules, toate nuanţele de „pro-europenitate”, dacă vrei să ai peste 50%.
Maia Sandu nu a făcut asta în 2016, şi nu a ajuns preşedinte. La fel e şi acum, la fel va fi şi mâine.
Moartea proiectului civic. Eşecul descălecatului americano-europeano-rus şi reapariţia lui Vladimir Plahotniuc
„AIE” este un nume generic, reprezentând tot frontul pro-european, în toate intensităţile lui (de la unionişti, cei mai intenşi pro-europeni, la „PDM”). Iar în perspectiva alegerilor prezidenţiala din noiembrie sau parlamentarele de după, această alianţă trebuie să fie refăcută. Nu că aşa e „moral”, nu că ne place, ci pentru că altă soluţie nu este. Nimeni nu poate bate aritmetica electorală.
Marea dezbatere de la Chişinău este legată de reapariţia pe scena politicii din R. Moldova, prin interpuşi, a lui Vladimir Plahotniuc, aflat acum în SUA. Reapariţia pe scenă a oligarhului sau a lui Ilan Shor – aflat, se pare, în Israel – are o singură explicaţie. Anularea acordului de la 3 iunie 2019, adică eşecul a ceea ce am numit descălecatului americano-europeano-rus. Descălecatul înseamnă o întemeiere sau reîntemeiere. Pe 3 iunie a fost un descălecat care a vrut să „reîntemeieze” R. Moldova pe baze civice, dincolo de geopolitică. A fost un eşec complet şi fulgerător, la care nu se va mai întoarce nimeni niciodată. Măcar atâta lucru pozitiv a rămas din Alianţa PAS-PSRM, dincolo de debarcarea lui Plahotniuc: „proiectul civic”, ca proiect strategic pentru R. Moldova, a eşuat complet. „Lock, stock, and barrel” cum ar spune prietenii noştri americani.
Deci, revenind, descălecatul acesta a eşuat, acel „ménage à trois” – SUA, UE, Rusia – nu mai funcţionează la Chişinău, este clar că totul s-a dezechilibrat, Bruxelles-ul şi Washingtonul au rămas cu ochii în soare. Igor Dodon a rămas cu toată puterea, practic, dar Rusia a obţinut o victorie à la Pyrrhus, pe care nu şi-a dorit-o de fapt, dar nu a avut încotro, şi a rămas cu Igor Dodon pe cap. Când Igor Dodon se plimba ţanţos ca un curcan crezând că lumea e la picioarele lui, nu a înţeles că, de fapt, prin ruperea acordului, îşi semnase şi condamnarea politică. Iar Rusia nu îşi va tăia venele pentru el, pentru că are suficiente pe cap şi înţelege foarte bine că nu poate avea toată puterea în republică. Oricum nu are ce face cu ea şi asta costă, iar Moscova nu are bani. Pentru că 3 iunie a căzut, pentru că Dodon şi Rusia trebuie contracaraţi şi readuşi în republică la dimensiunile lor normale, au reapărut în scenă Plahotniuc, Shor, şi alte personaje de genul acesta despre care nu am mai fi auzit nimic dacă nu se rupea unilateral înţelegerea. Deci acum avem de-a face cu o resetare, cu o reechilibrare a jocului de forţe, când inclusiv Plahotniuc capătă valoare de întrebuinţare. Iar la situaţia extrem de grea şi care va deveni şi mai grea anul acesta în republică, evident că, prin contrast, nici măcar Plahontiuc nu mai pare aşa de negru. Dar repet, nu e vorba de Plahotniuc în sine, nu înseamnă că ar fi fost bun vreodată – până la urmă „binomul Plahotniuc-Dodon” a dus la ce avem astăzi -, ci că acum, dat fiind contextul, are valoare de întrebuinţare… „PDM” a trecut de partea „Vestului”, cel puţin o parte, dar hemoragia nu se va opri aici. E o chestiune de timp.
Ce poate urma la Chişinău
O coaliţie de tip „AIE” e posibilă în R. Moldova, în diverse versiuni. Şi nu prin alegeri, ci prin reamenajări în interiorul parlamentului. Anticipatele nu sunt o opţiune, ci, în perspectivă, vorbim de schimbarea de majoritate, apoi schimbarea de guvern, ceea ce este altceva.
Dar lucrurile nu trebuie grăbite. Primul pas este constituirea unei majorităţi, nu doar pe hârtie, ci asumate, fie şi discret. Adică o nouă „AIE”, despre care vorbeam, sigur, cu alt nume, indiferent care, inclusiv una „tehnocrată” sau „guvern de uniune naţională”. Dar, electoral vorbind, ar fi acelaşi lucru, căci fundamental este să aibă voturi în parlament – iar parlamentarii sunt cei care sunt, 100 de bucăţi, unul fugar, nu poţi să îi schimbi până la prezidenţiale din 1 noiembrie. Când această „AIE” va fi negociată şi constituită, cu mâna la nas, cu mască de protecţie septică pe faţă, cu strâns din dinţi, cu înjurături, cu reproşuri etc., deci când va fi negociată, abia atunci va trebui schimbată formal majoritatea, apoi – daca se va putea asta – guvernul… Dar nu acum, ci doar înainte de prezidenţiale. Cu suficient de mult timp înainte ca lumea să aibă timp să afle că există o majoritate constituită în perspectiva alegerilor prezidenţiale, şi mai departe, şi cu prea puţin timp ca această majoritate să guverneze efective şi să fie responsabilă pentru dezastrul guvernării Chicu. În plus, şi acesta este un lucru important mai ales în R. Moldova, s-ar transmite şi semnalul că – în eventualitatea că mai candidează – Igor Dodon e slab şi a pierdut guvernarea, ceea ce la public contează mai ales în preajma alegerilor.
Candidatul la prezidenţiale
Această coaliţie nu trebuie să aibă neapărat un candidat comun. Să nu uităm că trebuie să aibă, în situaţia ideală, un premier comun – fie şi „independent” -, chiar dacă pentru o perioadă scurtă de timp. În ceea ce priveşte candidatul la prezidenţiale, dacă e comun sau nu, va fi rezultatul unei negocieri care se va face inclusiv atunci când va fi configurată noua alianţă. Nu trebuie să fie obligatoriu unul comun – Igor Dodon, dacă mai ajunge să candideze, nu va putea obţine 50% din primul tur -, există lideri care trebuie să aibă grijă de partidul lor, să-l tragă în sus, dar trebuie să se procedeze ca în alegerile primare americane. În termenii R. Moldova, asta înseamnă că ar trebui ca în turul întâi să nu existe atacuri atât de grave încât candidaţii pro-europeni să nu se mai poată susţine reciproc în turul al doilea. O negociere pentru viitoarea coaliţie „AIE” trebuie să existe, tocmai pentru a se evita durităţile în alegerile prezidenţiale în tabăra anti-Dodon şi anti-rusă. După prezidenţiale, evident că această coaliţie ar trebui să rămână împreună.
Sigur, s-ar putea spune că ne întoarcem de unde am plecat, e adevărat, asta e politica din R. Moldova: lasă senzaţia unui hamster în cuşcă care aleargă într-o roată şi nu ajunge niciunde…
Inamicii alianţei pro-europene (I). Moraliştii în regim de „part time”
Există două tabere care doresc ca o asemenea alianţă să nu se constituie. Prima este, să-i spunem generic, tabăra „moraliştilor”, respectiv a celor care pun în prim plan aşa zisa bătălie anti-corupţie (care în R. Moldova e ca în Caragiale: sublimă dar lipseşte cu desăvârşire). Pentru ei, o alianţă a pro-europenilor (PAS şi DA) în Parlament cu interpuşii lui Vladimir Plahotniuc – adică „Pro-Moldova” finului lui Vladimir Plahotniuc şi insalubrul grup Shor – este inacceptabilă. Nu te poţi alia cu ISIS ca să îl dai jos pe Assad (adică pe Igor Dodon) – vor fi zicând aceştia! Dincolo că e imoral, e şi riscant. Nu doar pentru electorat, care i-ar repudia pe europeni, ci pentru sistem: dacă Plahotniuc şi Shor revin în politica de la Chişinău, ei ar deţine, prin bani şi influenţă, „pachetele de control”. Prin urmare, proiectul european ilustrat de Maia Sandu sau Andrei Năstase ar fi compromis definitiv prin acest pact cu diavolul.
Ce ar fi de obiectat?
E o atitudine ridicolă prin excesul de rigorism: când în R. Moldova proiectul european nu a fost (şi) un pact cu diavolul? AIE a fost un pact cu „diavolul” Plahotniuc, prin interpusul Marian Lupu, altfel pro-europenii nu ar fi dobândit niciodată guvernarea (că au făcut-o praf singuri, e altceva). Altminteri spus, dacă „moraliştii” ne pot convinge că PAS şi DA – fără amestecuri „impure” – iau împreună la alegerile parlamentare peste 50%, este în regulă. Ar fi sublim, doar că… nu se poate. Dar ce este astăzi guvernarea de la Chişinău decât un mare şi explicit pact cu diavolul (din Est, de data asta)? Un preşedinte pro-rus şi anti-român, un premier asemenea şi o majoritate parlamentară care le cântă în strună docilă. De ce ar fi mai bun ACEST pact cu diavolului – plus alţi mici drăcuşori mai de la Vest care profită de anti-românismul oficializat de la Chişinău – decât ce va urma? Chiar nu am învăţat nimic din lecţiile celebrului împrumut de 200 de milioane de euro din partea Federaţiei Ruse care, în realitate, era un împrumut ca la Radio Erevan (adică nu dădea, ci lua)? Argumentele „morale” devin şi mai slabe prin comparaţie: aceia care astăzi ne spun că nu e bună o asemenea alianţă erau taman acei care, cu chiote şi şuiere, pledau pentru o alianţă a Blocului ACUM cu… Preşedintele Igor Dodon şi camarila lui socialistă. Atunci fibra morală era în şomaj şi nu scotea nici un oftat. Acum fibra morală e umflată până la paroxism şi orbire. (Repetăm: Plahotniuc nu a fost nici pro-european nici pro-român şi cine crede că a făcut bine R. Moldova să citească ce tot scrie LARICS de trei ani încoace. Dar să ignori ce se întâmplă acum în republică şi agresivitatea anti-UE şi anti-România este un pic cam mult; nu e vorba despre persoane, ci despre proiect geopolitic explicit.). Problema „moraliştilor” este că ignoră de fiecare dată, practic, toate ieşirile anti-europene şi anti-româneşti ale cuplului Dodon/Chicu care, de fapt, nu fac decât să îndepărteze fatal orice posibilitate de colaborare chiar şi tehnică dintre genericul bloc ACUM şi PSRM. Paradoxul este că „moralismul” din republică este „Romania proof”, adică complet indiferent la orice reacţie împotriva Bucureştiului şi, implicit, al UE. În această speţă, „moraliştii” consideră că Dodon/Chicu au cecuri în alb. Mai mult, am putea specula că lor chiar le place o asemenea atitudine faţă de Bucureşti. (Şi le place dintr-un singur motiv, pentru că ei sunt, de fapt, adepţii „naţiunii civice”, iar într-un asemenea proiect orice apel/aluzie la identitatea românească e un lucru interzis şi blamabil). Şi ca o concluzie amară: nu e R. Moldova, ea însăşi, rezultatul unui Pact cu Diavolul (numit Pactul Ribbentrop-Molotov)? Prin urmare, orice exces de puritate şi moralism în R. Moldova ar trebui să înceapă de acolo de unde a pornit totul, de la sursa primară… Inamicii alianţei pro-europene (II). Rusia, Dodon şi geopolitica

Cu primii se poate, în principiu discuta. Nu sunt tocmai fără temei argumentele lor, dar sunt nerealiste: pledează din perspectiva unei situaţii ideale, care nu a existat şi nu va exista niciodată în republica de peste Prut. În plus, ridiculizează, involuntar, liderii pro-europeni: ar fi incapabili să negocieze – presupunând că ar face asta – cu interpuşii lui Plahotniuc, ar fi lipsiţi de realism şi discernământ, nişte pămpălăi, victime sigure ale cuplului odios de oligarhi cărora, nici plecaţi, nu le-ar putea face faţă.
Periculoşi sunt însă inamicii geopolitici ai unei alianţe contra lui Igor Dodon (că mulţi dintre „moralişti” sunt de fapt geopolitici, nu mai are rost să argumentăm aici; aşa cum şi adepţii „naţiunii civice” din R. Moldova sunt de fapt adepţii, conştienţi sau nu, ai unui proiect geopolitic care spune NU NATO, NU Europa şi NU România).
Inamicii geopolitici ai unei coaliţii anti-Dodon lucrează cu atenţie, cu perseverenţă, declanşând un insidios război informaţional pe teritoriul R. Moldova (straniu este că există şi unii „idioţi utili” care le cântă isonul de la Bucureşti).
Prima ţină, fundamentală, este ruptura dintre Maia Sandu şi Andrei Năstase. Aici se joacă de fapt viitorul unei alianţe şi nu în altă parte. Ruptura dintre cei doi este miza principală a războiului informaţional declanşat în perspectiva anulării din start a unei alianţe pro-europene.
Cine parcurge presa de la Chişinău vede limpede aceste tentative, care vor să lărgească până la rupere o fisură care a apărut demult, e drept, în sânul Blocului ACUM, s-a accentual între timp, dar nu are şi nici nu trebuie să aibă dimensiunile unei rupturi.
Presa afiliată trustului Dodon devine din ce în ce mai des în ultima vreme un veritabil teren de încercare şi de lansare de fake-news-uri. Se scot declaraţii din context, se denaturează, se pun titluri flamboaiante şi care distorsionează grav substanţa declaraţiilor. Falsurile flagrante la adresa Maia Sandu sunt deja de notorietate şi atât de brutale încât capacitatea lor de persuasiune e aproape de zero. Nu despre acest tip de distorsionări grobiene vorbim aici.
Aspectul pe care vrem să îl relevăm aici e de altă natură. Ţine de modul în care se preiau şi falsifică declaraţiile lui Andrei Năstase cu scopul de a crea fracturi. O mostră de fake-news, aparent blândă, dar menită să fie picătură care să erodeze liantul relaţiei, este cea în care, public, de exemplu, Andrei Năstase o „acuză” pe Maia Sandu de diverse lucruri (aici sau aici). Informaţia falsă este menită să arate că ruptura se adânceşte, chiar iremediabil. Nu mai contează că informaţia este dezminţită şi corectată de Andrei Năstase, pentru că dezminţirea nu se mai publică. Altă ştire, scoasă „pe surse”, chipurile, ne informează că Andrei Năstase a convenit cu Igor Dodon un guvern PAS şi PPDA şi cu susţinere PSRM, iar Năstase ar fi fost de acord, la schimb, cu arestarea lui Andrian Candu…
Exemplele de acest fel sunt numeroase. Nu e vorba să acredităm aici ideea unei relaţii impecabile între cei doi lideri ai opoziţiei sau a partidelor lor. Nu e cazul, aşa cum, poate, emoţiile au prevalat la un moment dat inclusiv cu ocazia unor gesturi/declaraţii publice. Dar de aici până la ruptură sau imposibilitatea unei colaborări în perspectiva mizelor politici din toamnă e o cale lungă.
Cine are interesul ca această ruptură să fie un fapt împlinit, cel puţin la nivelul percepţiei publice? Evident, propaganda rusă şi exponenţii ei de vârf din republică, în speţă gruparea Dodon/Chicu.
Acest război informaţional trebuie să ne preocupe cel mai mult dincolo de Prut, pentru că este infinit mai insidios decât recenta gâlceavă a moraliştilor cu lumea.

Nu trageţi în Andrei Năstase…
Cum spuneam, una dintre cele mai perfide direcţii ale războiului informaţional de la Chişinău purtat prin intermediul reţelei mediatice controlate de Igor Dodon şi Partidul Socialiştilor vizează o ruptură completă şi profundă între Maia Sandu şi Andrei Năstase, coloana vertebrală a oricărei construcţii împotriva lui Igor Dodon şi a proiectului său pro-rus.
Ţinta acestei campanii de dezinformare este, deloc întâmplător, Andrei Năstase, aflat într-un moment politici nu dintre cela mai strălucite. Se mizează în această campanie, pe de-o parte, pe ideea că Andrei Năstase ar fi un politician depăşit, iar Platforma DA nu are şanse să intre în viitorul Parlament. Mesajul acesta – transmis inclusiv prin prisma unor sondaje de opinie cel puţin dubioase – vrea, pe de-o parte, să declanşeze mesaje nervoase din partea lui Andrei Năstase şi a membrilor DA (care au numeroase frustrări în acest moment), sugerând în subsidiar ideea că de toate dificultăţile prin care trece acum partidul este vinovată… Maia Sandu. Pe de altă parte, această campanie năzuieşte să transmită Maiei Sandu şi PAS că foştii parteneri sunt dispensabili, irelevanţi şi, deci, inutili.
Este, evident, o dezinformare care, dacă prinde, va fi în evidentul dezavantaj am ambilor jucători politici şi ai proiectului care trebuie să îi ţină împreună, ca şi până acum.
Celor care, astăzi, la Bucureşti sau la Chişinău, se fac că uită ce a însemnat Blocul ACUM şi ponderea pe care Platforma DA a avut-o în acesta, trebuie să le reamintim doar câteva momente:
Andrei Năstase, prin mişcarea pe care a generat-o, inclusiv în stradă, este cel care a făcut posibilă demantelarea binomului Plahotniuc-Dodon şi scoaterea oligarhului de la putere. Nu e singurul, evident, dar fără consecvenţa lui îndârjită, iraţională, deseori, fără să fi stat în stradă, zile şi nopţii, debarcarea lui Plahotniuc nu era posibilă. „Bine îmbrăcaţii” politicii moldoveneştii au venit mai târziu în scenă… Andrei Năstase este cel care, în 2016, a cedat poziţia de candidat la preşedinţia R. Moldova. Că avea mai multe şanse sau mai puţine decât Maia Sandu, e o întrebare irelevantă astăzi. Dar gestul în sine a fost proba unei maturităţi politice nu foarte des întâlnite în politică şi care trebuie reamintită ca atare. Andrei Năstase e cel care a câştigat în iunie 2018 Primăria Chişinăului, fireşte, beneficiind de susţinerea întregului Bloc ACUM, în frunte cu Maia Sandu. A câştigat-o în 2018 şi a pierdut-o în noiembrie 2019, când nu a reuşit să surmonteze în faţa celor mai severi electori pro-europeni şi pro-români din R. Moldova – cei din Chişinău – balastul alianţei imorale cu socialiştii lui Igor Dodon. Şi culmea, a păţit-o cel mai reticent membru al Blocului ACUM pentru o asemenea alianţă, cel care a încercat să tergiverseze, să pună condiţii, să forţeze socialiştii la cedări. (Acestea nu au contat, „descălecatul” a avut câştig de cauză atunci.) Andrei Năstase este cel care, în realitate, a fost „încasatorul” principal al acelei efemere şi nefireşti alianţe, în ciuda faptului că, inclusiv pe timpul guvernării, acesta a fost, poate, elementul cel mai contondent în relaţia cu Igor Dodon. Andrei Năstase este – şi aici a trecut un test fundamental -, primul politician de peste Prut care a ieşit public în 2019 şi a denunţat celebrul „balsoi paket” al lui Igor Dodon de federalizare a R. Moldova. Mulţi ştiau, nimeni nu a spus-o. I-au trebuit Blocului ACUM câteva săptămâni să îşi asume, ca bloc unitar, ceea ce Andrei Năstase criticase public demult singur. … va mai fi nevoie de el la Chişinău!
Şi încă ceva. Există două tipuri de oameni politici peste Prut. Andrei Năstase este genul de politician (speţa Iurie Roşca, Mihai Ghimpu – în stil, nu în conţinute) care se simte mai bine în confruntare, pe teren, decât în băncile parlamentului. Formalismul politic îi îngrădeşte, sunt ca hainele prea strâmte. Sunt politicieni de luptă, fără multe nuanţe, care schimbă realităţile inclusiv în stradă, personalităţi accentuate, care generează evaluări în alb negru, fără griuri, şi care atrag după sine, concomitent, un val nesfârşit de laude, dar şi de critici. Ei nu lasă pe nimeni indiferent. Ei sunt genul de politicieni care fac, de multe ori, istorie, dar nu se bucură imediat de roadele ei…
Asta spre deosebire de speţa ilustrată de o Maia Sandu sau un Dorin Chirtoacă, care au capacitatea, prin personalitate şi stil, să meargă pe calea de mijloc, chiar dacă au opţiuni ferme. Prin asta sunt capabili să fie ocoliţi, deseori, de furtună: nu stârnesc nici adeziuni absolute nici ura irepresibilă. De acest tip de politicieni criticile şi acuzaţiile se lipesc mai greu, precum apa de raţă…
Primii sunt, mai pe şleau spus, „politicieni de război”, alţii, „politicii de pace”. Ultimii sunt din categoria celor aduc, în vreme de pace, mai multe voturi. Dar primii sunt categoria de politicieni fără de care orice război riscă să fie pierdut şi de care, în criză, ai nevoie ca de aer.
Că e bine sau că e rău, încă este nevoi în R. Moldova şi de unii, şi de alţii.
Inclusiv de Andrei Năstase. Daca cineva crede că pentru Prut se va aşterne liniştea, calmul şi seninătatea, nu înţelege nimic. R. Moldova nu este nici pe departe clarificată strategic, iar dincolo de bătăliile politic interne, spectrul unui aranjament defavorabil există acolo (ca şi pentru Ucraina, de altfel). În acele clipe, precum în anul 2003 cu ocazia respingerii Memorandumului Kozak, acest tip de politicieni a făcut diferenţa, reacţionând inclusiv în stradă. Căci bătălia pentru statutul Transnistriei, adică pentru federalizare, e departe de a se fi încheiat. Abia urmează. Va fi nevoie de oamenii principiali, dintr-o bucată, fermi, capabili să îşi apere principiile nu doar la tribuna parlamentului. Andrei Năstase a dovedit că poate face asta, chiar cu riscul de a deranja si Estul, dar şi Vestul (cel puţin o parte a lui)! Prin urmare, orice atac individual la liderul DA, care e departe de a fi fără pată – să ridice piatra cine este! – riscă să fie în aceste momente un atac împotriva proiectului pe care şi el îl reprezintă.
În realitate, şi Maia Sandu şi numeroşii ei susţinători, ştiu asta foarte bine.
Concluzii. Între un Rău evident şi un Bine potenţial

Ce se petrece acum al Chişinău este extrem de important, chiar dacă, pentru publicul de la Bucureşti, riscă să fie eclipsat de criza actuală sau de viitoarele alegeri din România; rezultatul scrutinului electoral din noiembrie de peste Prut va decide, ca de obicei, vectorul geopolitic de acolo, cu consecinţe strategice evidente; Coloana vertebrală a oricărei coaliţii pro-europene este relaţia dintre Maia Sandu şi Andrei Năstase. Orice ruptură între cei doi nu înseamnă doar o izolare a celui din urmă – cum ar dori unii -, ci înseamnă o pierdere pentru întreg proiectul pro-european de la Chişinău. Nimeni nu poate reuşi singur în acest demers. Războiul informaţional declanşat împotriva lui Andrei Năstase trebuie perceput ca un război informaţional îndreptat împotriva unei alianţe anti-Dodon; „Moraliştii” de la Chişinău au o problemă… morală: dacă nu au avut obiecţii la alianţa Blocului ACUM cu Igor Dodon şi PSRM pentru debarcarea lui Vladimir Plahotniuc, de ce ar avea acum? Ideea că Plahotniuc sau Shor devin potenţiali „stakeholders” în viitoarea arhitectură politică poate fi o problemă, desigur. Dar că Rusia – inclusiv prin aşa zisul împrumut de 200 de milioane – este sau poate să devină stakeholder în republică chiar să nu îngrijoreze pe nimeni? Sau faptul să anti-europenismul şi anti-românismul este rampant în R. Moldova, nici acesta nu e pentru „moralişti” un motiv de îngrijorare? Pesemne că nu. „Moralismul” în R. Moldova este „Romania proof”; Să fim bine înţeleşi: în cazul revenirii la guvernare, „Blocul ACUM” nu va mai fi cel din 2019, inclusiv la nivelul iluziilor sau sunetelor de fata morgana care îi vor ajunge pe la urechi. Inclusiv relaţia lui cu pârghiile de putere – cam vagă în 2019 – va fi alta, cu mult mai fermă. Prin urmare, inclusiv teama că unii vor deveni „stakeholders” importanţi trebuie temperată. Fireşte, nu înlăturată. Nu avem aici de-a face cu o alegere între bine şi rău, ci, ca de obicei dincolo de Prut, între un rău evident şi un bine potenţial. Moldovenismul civic a murit şi trebuie să stea îngropat. Ideea aceasta năstruşnică şi năroadă nu poate apărea decât în mintea celor care nu ştiu nimic despre R. Moldova sau de Basarabia. Niciodată Basarabia nu a fost mai omogenă etnic decât astăzi. La recensământul din 2014, românii-moldoveni constituie 82%, asta în condiţiile în care în 1930 românii-moldoveni constituiau 56,26% iar în 1941, 65,61%. Ideea de naţiune civică e, prin urmare, absurdă din toate punctele de vedere, şi ea trebuie respinsă pentru că este o ideea geopolitică, însemnând anti UE, anti NATO şi anti-România. Asta trebuie să înţeleagă şi la Chişinăul şi la Bucureştiul şi, prin intermediul România, şi la Washington sau Bruxelles. O ultimă observaţie legată de ieşirile tot mai furioase ale premierului Ion Chicu (inclusiv postarea pe FB din 22 mai). Că el sa este un vechi inamic al UE, pe care o urăşte din rărunchi, aproape la fel de mult ca pe România, se ştie. Dar ieşirile sale tot mai violente şi politice din ultima vreme – el, „tehnocratul”! – pot indica şi altceva. Presiunea filmărilor cu Igor Dodon cu pungi de bani sau promisiuni/colaborări de un fel sau altul, vor degaja, tot mai pregnant, o duhoare penală. Viitorul actualului preşedinte nu sună deloc bine. În aceste condiţii, se prea poate ca Ion Chicu să dorească, în sinea lui, să fie un… succesor. Dacă e aşa, atunci recentele sale declaraţii politice – inclusiv cele în care, brusc, se preocupă de Moldova românească aşa cum tovarăşul său de drum de la Budapesta se ocupă (numai) de Transilvania – sunt doar un început. De urmărit şi această chestiune.
PS: asupra chestiunii unionismului din R. Moldova vom reveni într-un material separat.
Analiză de Dan Dungaciu, membru în Consiliul de Experţi al LARICS.