Victor Roşca este un om jovial. Aflat la vârstă a treia, este o persoană plină de energie în comunitatea românească din Montréal, fiind redactorul-şef al publicaţiei « Candela de Montréal » şi membru activ al Asociaţiei Canadiene a Scriitorilor Români. Când l-am văzut prima oară, nu i-am ghicit vârsta. Şi nici biografia. Avea peste 81 de ani, dar arăta cam la …64-65, scrie Cristina Marin, preluată de Romanian Global News.

 

După ce i-am citit mărturia, Moara lui Kalusek, m-am înfiorat de tăvălugul istoriei venit peste inocenţa tânărului de atunci, aflat în prag de maturitate. A stat 7 ani în temniţe şi lagăre de muncă din România comunistă. A fost la Târgşor, unica închisoare pentru tineri şi copii din sistemul comunist european, la Braşov, Jilava Ploieşti, dar şi la Canal şi în Balta Brăilei. Citindu-i cărţile, treci tu, ca receptor de adevăruri, prin focul purificator care pune capăt « mlaştinei fără speranţă a lamentaţiilor » şi care ȋţi dă puterea să-ţi metamorfozezi condiţia umană din victimă în stăpân.

Scrisul lui Victor Roşca are trei valenţe : este un document al regimului penitenciar şi al vieţii din primul deceniu comunist, este o analiză fină a politicilor comuniste care ne-au înlănţuit aproape 50 de ani şi are un ritm stilistic alert, captivant.

Volumele semnate de el reprezintă un document al rezistenţei celor aparent obişnuiţi, a tinerilor şi nu numai, ȋn faţa noii ideologii, hâde şi gata să te prăpădească, şi un document al schilodirii trupeşti şi sufleteşti, al suferinţei din Abaddon.

Mircea Eliade spunea că, de multe ori, minunile lui Dumnezeu se întâmplă foarte …natural, de parcă nici nu ar fi minuni. Victor Roşca este unul dintre miracolele lui Dumnezeu, un martir « deghizat în pensionar », vorba lui Dan Puric, un om care a stat în spărtură pentru binele meu şi al tău.

Cum au fost primii paşi ȋn această temerară ȋntreprindere?

Dragostea pentru literatură mi-am dobândit-o în pușcăria politică de tip comunist. În regimul celular nu aveam voie să facem nimic. Voiau să ne pierdem puterea de gândire, inteligența, să ne prostească. Și noi, ca să ne conservăm calitățile intelectuale, povesteam filme, romane, conținutul unor cărți citite, învățam poezii, limbi străine, lecții de literatură, de filozofie. Eu cred că jumătate din cultură mi-am făcut-o în cei șase ani de pușcărie.

Eu, de vocație, sunt matematician, dar întotdeauna mi-a plăcut să abordez temele filosofice. Mai târziu, după a doua arestare, în 1949, ca să nu mai putem comunica între noi, psihologii Securității ne-au interzis să vorbim tare, gardianul din secție, încălțat în papuci cu tălpi de pâslă, ne pândea la vizetă. În replică, îmi petreceam vremea creând în gând diferite narațiuni sau reflecții. Și, tot atunci, a apărut în mine dorința de a scrie istoria detenției..

În primul volum, Moara lui Kalusek, descrieți experiența arestării și regimul de detenție de la Brașov, iar ȋn al doilea volum, Experimentul Târgşor, viața din unica închisoare politică pentru tineri şi copii din lagărul comunist. Scriind aceste cărți, v-ați eliberat de-o povară? Sau a fost o datorie faţă de generațiile tinere?

Faptul că am scris experiența carcerală a elevilor de liceu se datorează atrocităților din închisori și, desigur, dorinței din mine de a face cunoscută suferința îndurată cu stoicism de cele trei generații ale elitei românești, lichidate de comuniști în închisori inumane. Desigur, adesea mă gândesc că eu am rămas în viață eludând moartea, de mai multe ori, datorită destinului care mi-a fost dat, ca să scriu despre eroii și martirii acelor vremuri.

Vreau să vă spun ca v-am văzut cartea ȋn librării, la Timișoara. A fost o mare bucurie. Ce-au spus colegii de suferință, publicul larg, dar şi cei care studiază istoria comunismului, după ce v-au citit?

Cele două cărți, Moara lui Kalușek și Experimentul Târgșor, le-am scris în paralel, timp de zece ani. De la început, cele două volume au stârnit bucuria celor care au trecut prin infernul închisorilor comuniste fără să se compromită. În timpul scrierii Experimentului Târgșor, pentru clarificarea unor situații petrecute după desființarea închisorii elevilor, am dat sute de telefoane pentru a contacta foștii colegi de pușcărie aflaţi încă în viață, ca să stabilim situațiile prin care o parte dintre noi au fost obligați să le înfrunte. În același timp, am reușit să colectez numele la circa 600, dintre cei aproximativ 800 de elevi, trecuți prin reeducarea din închisorile comuniste.

În primăvara anului 2009, vizitând România, am lăsat o copie a manuscrisului Moara lui Kalusek la Editura Humanitas. Neprimind niciun răspuns, în 2010 am trimis o nouă copie a manuscrisului la doamna Hossu Longin. Acest manuscris a ajuns la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (IICCR). În același an, am primit o scrisoare electronică de la IICCR, în care mi se cerea acordul ca institutul să se ocupe de publicarea manuscrisului. Vestea mi-a întărit încrederea în scrierile mele.

Faptul că apariția cărților a fost un succes, o dovedește aprecierea ce mi-o acordă Institutul de Investigare al Crimelor Comuniste din România (IICCR) și Fundația Aspera, cu sediul la Brașov, România și Boston, Statele Unite, suportând o parte din cheltuielile de editare și Editura Curtea Veche Publishing din București, care a acceptat să tipărească cele două cărți.

În Canada ați scos revista “Candela de Montréal”. Care sunt resorturile interioare care v-au îmboldit la așa o acțiune/cursă de lungă durată?

În 1972, Niculae Veza, directorul general al Trustului de Construcții din Pitești, mi-a propus să fiu, şi m-a şi angajat, şef de șantier la construirea fabricii de ciment din Câmpulung (Muscel), amplasată la poalele muntelui Mateiaș, ȋntre Câmpulung si Dragoslave, cu șase linii de fabricație, unde numărul muncitorilor era in jur de 1500. În 1974 construcția era terminată şi, din 6 linii de fabricație, cinci deja intraseră în producție, pentru care lucrasem câte 12-14 ore pe zi, îndeplinind programele săptămânale stabilite de cei doi miniștri, de la Ministerul Construcțiilor și de la Ministerul Materialelor de Construcții, interesați de producerea cimentului. Se lucra ȋn două schimburi, de zi şi de noapte. Eu nu plecam acasă până când schimbul II nu intra în lucru.

În paralel cu terminarea lucrărilor, Securitatea lucra febril să-mi finalizeze dosarul, pentru ca la terminarea construcției să-mi facă un nou proces. De data asta, unul de sabotaj, pe motive inventate (toate) şi neadevărate. Toate notele informative erau date de rezidenții Securității şi informatorii lor, nu de tehnicieni. Șansa mea, pentru că am scăpat neatins, se datorează secretarului cu probleme economice al partidului din Câmpulung, un inginer din Lerești, un sat lângă Câmpulung, singurul om politic care, fiind zi de zi pe șantier, știa ce sacrificii enorme făcusem ca să predau lucrarea în termen.

După ce a reușit să-mi rupă dosarul întocmit de Securitate, secretarul cu probleme economice m-a sfătuit sa nu mai accept niciodată funcții de conducere și să nu ies în fața altora cu niciun fel de propunere, fiindcă Securitatea nu vrea să mă vadă realizat profesional și îmi va face probleme toată viața.

Ajungând în Canada, aveam posibilitatea să realizez orice proiect fezabil. Și, m-am gândit să fac ceva deosebit, ceva folositor pentru comunitatea românească din Montréal. Pentru că eram vicepreședintele „Centrului Cultural Român”, am decis să public o revistă literară care ar aduce aici, în țara de adopție, un colț de Românie. Și, văzând ura ce împărțea comunitatea română în două grupuri, ca să-i unesc, am acceptat colaborarea de la orice persoană, indiferent de ideile sale politice și de biserica pe care o frecventează. Astăzi, revista Candela de Montréal a adunat în jurul ei toți scriitorii de limbă română din Canada, aproximativ 35 de scriitori.

Un subiect delicat pentru România de azi ȋl reprezintă patriotismul. Cum erau privite, ȋn anii’40, familia, națiunea, ţara, atunci când erați dvs. un tânăr elev şi mai apoi, absolvent de liceu? Cum se manifesta patriotismul ȋn familie, ȋn şcoală , ȋn societate?

Anul 1948 este cumpăna între două lumi : o lume a elitelor, a eroilor, a oamenilor gata să-și dea viața pentru onoare, pentru țară, care era pe punctul de a fi masacrată și o lume a oamenilor frustrați, nerealizați, marginalizați, a oamenilor gata să comită orice nelegiuire pentru a parveni, a se căpătui, care se năștea sub protecția învingătorilor din Al Doilea Război Mondial.

Până în 1945, copiii erau educați de dascălii școlilor primare, elita satelor și parte din elita orașelor, în spiritul onoarei, cinstei, în cultul eroilor, al respectului față de părinți și de oricare adult. Pe pereții școlilor erau atârnate pancarte pe care scria „Nu pârî, pâra e o faptă urâtă”, „Respectul e un semn de bunăcuviință”, etc.

În iunie, când câmpul era înverzit, de Ziua Eroilor, tot satul, cu preoții, cu notarul (cu doctorul, unde era) și cu învățătorii în frunte, ieșea la o cruce din afara satului, unde se făcea o slujbă pentru eroi și se cânta „Presărați pe-a lor morminte” „ ale laurilor flori”…

Unii oameni din România se întreabă dacă mai e necesară dragostea, dedicarea faţă de ţară şi naţiune. Ce le-aţi răspunde?

Cetățenii marilor puteri sunt, azi, mai patrioți ca oricând. Ei își afișează ostentativ mândria că sunt americani, ruși, etc. Atunci noi, din țările mici, de ce să ne întoarcem la epoca când eram conduși din Istanbul, Viena, Budapesta și Moscova? La bunul plac al țărilor mari?

Care are fi portretul patriotismului și al adevăratului său trăitor?

Patriotismul se manifestă prin dragostea de tot ce ține de țara și de națiunea ta. A înstrăina bunurile care aparțin întregului popor, bunuri de pe teritoriul unei țări, este o lipsă de patriotism sau chiar o trădare. Ați arăta indiferența față de lipsa de patriotism este un semn de dușmănie față de țara ta și de poporul său.

Cum vă percep copiii şi nepoții? Cum v-a perceput familia: cea din care proveniți şi cea pe care v-ați format-o?

Cele două fete ale mele, Violeta şi Narcisa și nepoții, copiii lor, au asistat cu mândrie la toate evenimentele în care am fost implicat, iar Linuca, soția, mi-a fost alături toată viața ei. Ea gândea și acționa exact cum o făceam sau aș fi făcut-o eu. Era mândră de cărțile pe care le-am scris și de revista pe care o publicam. Ea, cât a trăit, mi-a fost sfătuitoarea și suportera mea morală.

Ce-ați schimba ȋn România de azi?

În primul rând, programele școlare. Nimic nu se va schimba în România fără ca ea să fie condusă de o elită. O elită însă nu se poate produce decât prin educația făcută într-o școală sănătoasă. Școala care te învață doar cum să te descurci în viață, nu va scoate elite niciodată.

Si ce ați păstra? Vă rog să-mi vorbiți despre trei valori ale noastre, românești, pe care să le păstrăm şi să le dezvoltăm.

Cele trei valori creștine: credința, nădejdea și dragostea; credința în Dumnezeu, speranța într-o Românie prosperă, a românilor, și dragostea pentru tot ce-i românesc. La acestea, aș adăuga omenia românească, complex de calități alese, care-l fac pe om să fie cinstit și iubit de semenii săi. Fără aceste valori românești ne vom pierde ca națiune, ne vom dizolva în conglomeratul care se preconizează a fi ȋn Europa.

Care dintre valorile românești v-au ajutat la integrarea ȋn Canada?

Integrarea mea s-a realizat prin toate cele patru valori românești amintite mai ȋnainte. M-am simțit acasă, integrându-mă în vechea comunitate, prin credință, onestitate, respect, dragoste și nădejde în Dumnezeu.

Daca ar fi să promovați un model, o caracteristică a lumii canadiene, la ce v-aţi opri?

Cea mai ȋnsemnată valoare a canadienilor este empatia. Din punct de vedere psihologic, empatia este un proces perceptiv și afectiv, existent în fiecare om, care ne îndeamnă să ne punem în locul celuilalt, să-i intuim frământările, să-l înțelegem, trăind în sine viața acestuia și care ne îndeamnă să ne dăruim, să sacrificăm din bunurile noastre pentru semenul nostru. Din însușirile empatiei decurge spiritul filantropic canadian și chiar toleranța.

Într-o societate consumeristă, în care dispar tot felul de granițe, ce rol mai poate avea un ideal național?

Priviți un meci de fotbal, de hochei sau oricare altă competiție şi veţi vedea cum tresar canadienii de bucurie când câștigă. O țară cu un popor fără un ideal național, este o țară în curs de dispariție. Donald J. Trump, actualul președinte al Statelor Unite, nu ar fi câștigat alegerile dacă nu promitea că va redeștepta idealurile de măreție americane. Idealul național mobilizează și unește un popor.

Aţi reuşit să traduceţi cărțile și ȋn franceză?

Da, după ce le voi face unele mici retușuri, le voi căuta un editor. În același timp, voi încerca să le traduc și în engleză. Generațiile viitoare trebuie să știe de ce ne-am părăsit țara și am venit în Canada. Noi n-am fugit din România, noi ne-am luat lumea în cap și am părăsit România din cauza comuniștilor, care au ajuns stăpânii țării.

Revenind la marea dramă prin care ați trecut dvs. şi alții din generația dvs., dar care de fapt ne-a atins şi pe noi toți ca popor, timp de peste 50 de ani, cum ați califica acțiunile CNSAS, care caută colaboratori cu fosta Securitate? Unii consideră această acțiune doar o vânătoare de vrăjitoare şi o răfuiala politică. Ce părere aveți?

Există o mare diferență între un informator criminal, care prin informațiile lui a trimis la moarte oameni nevinovați și un informator recrutat de Securitate prin șantaj și ale cărui „declarații” nu au făcut jocul Securității. Nu toți cei 42 de informatori marșrutizați (termen utilizat de Securitate) ca să-mi cunoască gândurile și intențiile au făcut jocul Securității. Eu sunt sigur că numai informatorii criminali vorbesc de „vânătoare de vrăjitoare„ ca să nu li se cunoască propriile crime sau ale apropiaților lor și ca să nu fie trași la răspundere. Cunoașterea publică a informatorilor e o acțiune de justiție și trebuie dusă până la capăt. Pentru a nu se repeta crime asemănătoare, informatorii criminali trebuie cunoscuți și predați justiției.

Portretizați-i, vă rog, pe cei care au slăbit moral, fie ȋn închisoare, fie trăind ȋn afara ei și au trădat.

Cei care au colaborat cu Securitatea la întemnițarea multor foști deținuți politici sau au fost turnători în interiorul pușcăriei, sunt oameni ticăloși, nemernici, fără de caracter, fără personalitate, oameni în stare să vândă pe oricine pentru a se salva sau pentru a mai câștiga un ban, sunt niște criminali.

I-ați iertat?

Majoritatea celor condamnați în anii 1958-1960, internați direct în lagărele de muncă, au fost victime ale unor martori mincinoși. Deși majoritatea deținuților bătrâni sau suferinzi au decedat în timpul detenției, eu eliberându-mă din pușcărie și întâlnindu-i pe foștii mei prieteni, martori ticăloși, i-am iertat.

Dar pe foștii călăi?

Din același șantier din care am fost eu arestat, au mai fost arestați 2 salariați mai bătrâni, Ardeleanu și Fâciu, ultimul din Șercăița, judeţul Brașov, care au murit în detenție datorită acelorași martori mincinoși, criminali. Aceștia și călăii trebuiesc predați justiției.

Ce le puteţi spune celor care ne consideră un popor moale, vegetal, care n-ar fi luptat, care ne prezintă ca pe niște supuşi docili comunismului, pe când alții s-ar fi războit deschis cu el (de exemplu, ungurii, cehii, polonezii)?

Complet fals. Nici una din țările respective nu a avut în 1948 pușcăriile pline de adversari, organizați gata să lupte contra instalării comuniștilor. Ei nu au avut grupuri care au luptat cu arma contra guvernului din 1948 până în anul 1956. Ei n-au avut teroarea care a dăinuit la noi din 1946 până în 1989, în care au fost decimate elitele a trei generații, circa 300.000 de opozanți. Ei nu cunosc rezistența la reeducarea comunistă din închisori, revolta din Brașov din 15 noiembrie 1987 și ieșirea în stradă a eroilor din decembrie 1989, la revoluția manipulată, care n-ar fi reușit fără curajul eroilor. Sunt uitați tinerii care au sfidat moartea intrând în focul luptei de-a lungul celor peste 40 de ani. Toate aceste evenimente soldate cu sute de mii de morți.

Cei care afirmă că ne-am fi supus docil comunismului sunt lașii care într-adevăr s-au supus și care, precum struțul, n-au vrut să știe că au existat eroi care au înfruntat moartea în evenimentele amintite.

Să ne apropiem de credința ȋn Dumnezeu şi de felul ȋn care o percepeți şi o practicați.

În pușcăria comunistă, nici un om nu te putea ajuta. Gândiți-vă la soţia lui Viatcheslav Mikhaïlovitch Molotov, ministru de externe al Uniunii Sovietice, care fusese deportată de Stalin în Siberia! Soţul se ducea cu pachet la ea, ȋn Siberia! Și atunci, în momentele grele din detenție, când aveai nevoie de un sprijin, nu puteai apela decât la puterea Divină.

Închipuiți-vă că iarna, la -20 de grade Celsius, când ești pedepsit cu 3 zile de carceră, drept umilire, ți se iau și hainele groase. Da, la Târgșor au fost pedepsiți elevii și au fost ținuți într-o carceră de 1,20 x 1,20 metri pătraţi, din beton, cu o gaură la mijlocul pardoselii și sub care curgea un pârâu de apă. Eu am dormit acolo numai ȋn prima noapte când am ajuns la Târgșor. Deși era vară, dimineața m-am trezit anchilozat de la răcoarea pe care apa o împrumuta celulei. Cum reziști în astfel de condiții? Numai rugându-te mereu la Dumnezeu.

Am avut în pușcărie și momente când eram la un pas de moarte și atunci cine ne-a salvat? Puterea Divină. Purtam un dialog cu Dumnezeu pe care îl închipuiam ca pe o forță extraordinară care mă reconforta: „Doamne, doar tu ești aici lângă mine, doar tu mă poți ajuta! Doamne, am încredere în puterea ta. Sunt sigur că tu mă vei întări şi că mă vei salva din această situație amenințătoare în care mă aflu.” Și acum, când am o problemă de sănătate și mă rog, o fac așa de profund încât simt cum această forță îmi pulsează în locul bolnav. Dumnezeu într-adevăr mă salvează. Pe mine, pușcăria politică m-a re-încreștinat.

Ce v-a ținut viu ȋn ȋnchisoare?

Ca închisoarea să nu mă distrugă, în ambele perioade de detenție, consideram pușcăria ca o școală spartană unde trebuia să rezist și, zilnic, să învăț ceva. Și pot spune că o mare parte din cultura mea mi-am făcut-o în pușcărie

Cum a fost acomodarea la ieşirea din detenţie?

Acomodarea la ieșirea din detenție o consideram o reluare a vieții de unde o lăsasem cu 3 sau 4 ani mai înainte; fără să țin cont de evenimentele petrecute în lipsa mea.

Dar la venirea ȋn Canada?

Adaptarea în Canada, mai ales că am venit cu soția, am considerat-o ca o schimbare a șantierului de lucru. Dificilă a fost învățarea limbilor străine, ca să mă pot face înțeles de lumea înconjurătoare.

Ce-ați vrea sa facă urmașii dvs. pentru România şi pentru români ȋn general?

Dacă vorbim de urmașii noștri, de aici, care sigur vor depăși nivelul intelectual și economic al părinților lor, prima generație de imigranți, le-aș propune să-și păstreze identitatea, să reușească să structureze o comunitate românească solidă, cu un cuvânt de spus în politica și economia Canadei. O astfel de comunitate, care–și va păstra simțul originii și-și va pierde tara invidiei, sigur va avea posibilitatea să se ajute și să colaboreze pe bază de reciprocitate cu fosta patrie a părinților săi.