LARICS a urmărit, în spaţiul public românesc, cu cea mai mare consecvenţă şi de la început iniţiativele „europene” ale Budapestei. Continuăm să aducem în faţa cititorilor ultimele evoluţii pe aceste dosare realmente strategice pentru ţara noastră, scrie https://larics.ro, preluat de Romanian Global News.
Analiză realizată de Paul Gologan*
Toţi europarlamentarii unguri gândesc la fel, indiferent de Viktor Orban
Procedurile din jurul iniţiativelor europene, susţinute de guvernul lui Viktor Orban şi anunţate aici, aici şi aici, continuă. În ceea ce priveşte prima dintre ele, Minority SafePack, pe data de 15 octombrie a avut loc o audiere publică în Parlamentul European, organizată de trei comisii reunite (LIBE, CULT, PETI) la care au fost prezenţi reprezentanţi din partea Comisiei Europene, Consiliului Europei, Agenţiei UE pentru Drepturi Fundamentale, România fiind reprezentată în consiliul de administraţie al acesteia de Csaba Ferencs Asztalos şi ai altor organisme europene. S-au evidenţiat multe puncte de vedere şi ridicat probleme deloc neglijabile, în special cu privire la Spania şi statele baltice, dar interesul guvernului de la Budapesta, pentru care a şi iniţiat, neoficial, întregul demers, gravitează, după cum am anunţat în materialele precedente, în jurul situaţiei etnicilor maghiari din România şi statele învecinate Ungariei.
Este important de menţionat că europarlamentarii maghiari, indiferent de apartenenţa politică şi diferenţele de viziune, au avut aceeaşi abordare şi susţinut iniţiativa, dovadă că, aşa cum am mai afirmat, o viitoare înfrângere a lui Viktor Orban în alegeri nu va modifica politica în domeniul minorităţilor înrudite. Colaborarea din cadrul audierii s-a manifestat între europarlamentarii aleşi pe listele FIDESZ (Andrea Bocskor, Kinga Gál) şi Momentum (Katalin Cseh, Anna Donáth). Cei din urmă sunt figuri centrale ale opoziţiei din politica Ungariei şi conduc puternice campanii împotriva actualei puteri. De cealaltă parte, europarlamentarii români au menţinut poziţia avută de Ministerul Afacerilor Externe în ultimii ani şi pus în discuţie legăturile şi finanţarea pe care Vincze Loránt, europarlamentar ales pe listele UDMR şi coordonator al iniţiativei, le are cu statul maghiar. Audierea poate fi urmărită aici. La finalul evenimentului a luat cuvântul şi Kelemen Hunor susţinând, bineînţeles, demersul şi oferind exemple de „bune practici” în protecţia persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, printre care se numără şi mecanismul instituit în sprijinul etnicilor germani din Belgia, concentraţi în zona de est a statului, cunoscută sub numele de Eupen-Malmedy.
Kelemen Hunor vrea Eupen-Malmedy
Fără a puncta elemente de detaliu, evenimentele istorice în care acest teritoriu a fost implicat pe parcursul primei jumătăţi a secolului XX se aseamănă cu cele în care a fost implicată Transilvania. Eupen-Malmedy a fost parte a Imperiului German care, înfrânt în Primul Război Mondial, îl cedează Belgiei prin Tratatul de la Versailles. Nemulţumită de pierderile suferite, în 1940 Germania anexează militar Eupen-Malmedy şi impune în educaţie, administraţie şi justiţie limba germană ca limbă oficială, anexare care durează până în anul 1945 când teritoriul revine Belgiei. De la acest moment până în prezent nu au mai existat modificări de graniţă şi fiecare stat a gestionat problema persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale conform propriilor convingeri generate de experienţele acumulate, politica vecinilor, nevoile de dezvoltare şi stabilitate. România a preferat să urmeze calea modelului centralizat, aplicând pentru protecţia minoritarilor principiul tratamentului egal între cetăţeni, indiferent de etnie, ce a fost dublat de angajamentele luate prin tratatele internaţionale semnate în cadrul Consiliului Europei şi Criteriile de la Copenhaga, a căror îndeplinire a fost necesară accederii în UE.
Statul belgian este transformat din stat unitar în stat federal, format din 3 Comunităţi(flamandă, franceză, germană) şi 3 Regiuni(Flandra, Walloonia şi Bruxelles). Etnicii germani au propriul executiv şi propriul parlament care adoptă legi în domeniul culturii, educaţiei, sănătăţii şi în cel al ajutoarelor sociale. Modelele sunt cât se poate de diferite şi acest lucru se poate observa cu uşurinţă prin compararea constituţiilor celor două state(RO-BE). Ce trebuie a fi reţinut este faptul că ambele legi fundamentale reuşesc să răspundă cu succes standardelor existente la nivel internaţional în materia protecţiei persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale şi reprezintă o bază pe care noile măsuri în domeniu pot fi implementate.
Parlamentul german intervine
Pentru că în ţara noastră au avut loc alegeri parlamentare, subiectul MinoritySafePack nu a intrat în atenţia presei, deşi, în statele Uniunii Europene se poartă dezbateri consistente în legătură cu acesta. Pe data de 27 noiembrie Parlamentul Germaniei a votat o rezoluţie în vederea susţinerii iniţiativei, decizie care vine după un puternic lobby al maghiarilor pe lângă centrele germane de decizie.

Foto:Vincze Loránt alături de Bernd Fabritius (dreapta), Comisarul federal pentru problemele imigranţilor de origine germană şi minorităţilor naţionale, născut în judeţul Sibiu.

Singurul lider politic român care a abordat subiectul iniţiativei în campania electorală pentru alegerile parlamentare a fost ex-prim-ministrul din perioada 2012-2015, care s-a confruntat cu presiunea UDMR în anul 2014, aflat atunci la guvernare. În urma discuţiilor de la acea vreme, Kelemen Hunor, care ocupa funcţiile de ministru al culturii şi vicepremier, a decis să demisioneze, nemulţumit de faptul că guvernul a ales să înainteze procedurile de contestare a iniţiativei în faţa instanţelor europene, demers detaliat în analizele precedente ale LARICS.
Aşadar, procedurile din jurul Minority SafePack continuă, pe data de 14 decembrie a avut loc o dezbatere în plenul Parlamentului European cu privire la iniţiativă şi un vot prin care va fi evaluat sprijinul politic, urmând ca reprezentanţii Comisiei Europene să publice o comunicare prin care îşi vor prezenta concluziile de natură juridică şi politică cu privire la iniţiativă.
Rezumat al prevederilor iniţiativei
În primele pagini ale propunerii anunţate, iniţiatorii amintesc faptul că cele două tratate din cadrul Co nsiliului Europei, Convenţia-cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale (CcPMN) şi Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare (CELRM) nu au fost semnate şi/sau ratificate de toate statele membre, majoritatea fiind şi membre ale Uniunii Europene. Franţa nu a semnat CcPMN, în vreme ce Belgia, Grecia Luxemburg au semnat dar nu ratificat CcPMN. Belgia, Bulgaria, Estonia, Grecia, Irlanda, Letonia, Lituania si Portugalia nu au semnat CELRM, iar Franţa Italia şi Malta au semnat-o, dar nu şi ratificat-o. România a fost primul stat care a ratificat Convenţia-cadru 11 mai 1995, şi după ce a semnat Carta Limbilor Regionale pe 17 iulie 1995, a ratificat-o pe 24 octombrie 2007. Ratificarea ambelor documente, cu respectarea particularităţilor fiecărui stat, este importantă pentru asigurarea unui nivel minim de protecţie a elementelor identitare în interacţiunea etnicilor cu instituţiile din domeniul învăţământului, justiţiei, culturii, administraţiei publice, cu instituţiile implicate în activităţi economice şi sociale precum şi cu cele din domeniul mijloacelor de informare în masă.
Promovarea limbilor minoritare
Prima propunere a iniţiatorilor este legată de promovarea şi protejarea deja menţionatului domeniu al limbii şi culturii. Ei susţin că măsurile antidiscriminare nu reuşesc să prevină asimilarea elementelor de cultură ale minorităţilor şi că sunt necesare măsuri active pentru a realiza o egalitate a utilizării şi prezervării lor, nu doar în drept, ci şi în fapt. Totodată ei doresc includerea limbilor minoritare sau regionale în sfera de eligibilitate a programelor europene din domeniu culturii, media şi tineret.
Protejarea limbilor vorbite de minorităţile naţionale ar trebui să reprezinte o preocupare a statelor membre, dar maniera în care iniţiatorii înţeleg realizarea acestui lucru, seamănă mai mult cu o încercare de decuplare de statul aprţinător decât cu o politică ce urmăreşte promovarea diversităţii. Două propuneri din iniţiativă atrag atenţia, întrucât au fost intens abordate de liderii comunităţii maghiare din România. Se solicită ca educaţia etnicilor minoritari să poată fi realizată de la nivelul preşcolar până la cel universitar în limba minorităţii naţionale, şi predarea limbii oficiale ca limbă străină. O asemenea propunere nu avantajează deloc minoritatea, ci doar o face vulnerabilă în faţa discursului unui kin state ce doreşte să o folosească ca factor de presiune. Totodată lipsa contactului zilnic cu limba oficială, în cazul comunităţilor compacte, nu favorizează integrarea pe piaţa muncii şi participarea activă la viaţa societăţii. Cazurile numeroase ale cetăţenilor români de etnie maghiară din Harghita şi Covasna care se confruntă cu aceste probleme sunt exemple grăitoare.
Recomandarea de la Haga din 1996 vorbeşte, într-adevăr, despre faptul că în învăţământul primar toate materiile ar trebui predate în limba minorităţii, iar limba oficială ar trebui predată ca disciplină în sine, urmând ca spre sfârşitul studiilor câteva materii practice sau ne-teoretice să fie predate în limba de stat. Dar în învăţământul secundar, numărul materiilor predate în limba minorităţilor ar trebui să fie mai mic, pe când cele în limba majorităţii ar trebui să crească, iar limbile minorităţii şi majorităţii predate ca limbi de sine stătătoare. În învăţământul terţiar ar trebui să se asigure minorităţii utilizarea limbii, dacă se demonstrează necesitatea sau dacă există o justificare numerică. Recomandarea susţine că pe parcursul studiilor ar trebui să crească, în mod treptat, numărul disciplinelor predate în limba oficială de stat. Este greu de crezut că statele membre vor accepta replicarea unei situaţii care generează, după exemplul din România, instabilitate, creează loialităţi faţă de instituţiile statului înrudit, şi transformă în percepţia minoritarilor statul aparţinător într-un simplu prestator de servicii. Un discurs echilibrat pe acest subiect ce poate fi promovat, este cel în care drepturile acordate minorităţilor sunt contrabalansate, după cum menţionează recomandarea, de răspunderea vizavi de integrare şi participare la viaţa plenară a societăţii, integrare care se realizează prin însuşirea adecvată a limbii de stat şi a elementelor culturii etnicilor majoritari numeric.
Un Centru al Diversităţii Lingvistice
Cea de-a doua propunere vizează crearea unui Centru European al Diversităţii Lingvistice care să protejeze şi promoveze limbile minoritare şi regionale. Totodată centrul se doreşte a fi un organ consulativ al instituţiilor europene şi statelor membre a cărui expertiză urmează a fi luată în considerare pentru atingerea obiectivelor Uniunii. Acesta va monitoriza situaţia utilizării limbilor şi oferi asistenţă în crearea de strategii pentru revitalizarea lor. Centrul va facilita crearea unei reţele europene de organizaţii ce activează în domeniul lingvistic şi va asista Comisia Europeană în monitorizarea modului în care sunt respectate drepturile minorităţilor naţionale şi lingvistice din statele candidate, aşa cum sunt enunţate în criteriile de la Copenhaga. Iniţiatorii doresc ca „centrul mamă” să aibă şi mici centre regionale, alături de posibilitatea ca acesta să poată încheia acorduri cu guverne şi autorităţi locale pentru atingerea obiectivelor. Se doreşte ca centrul să aibă personalitate juridică. Acesta poate dobândi în proprietate bunuri mobile sau imobile şi poate fi parte în procese, iar activităţile pe care le va desăşura vor fi efectuate in mod independent şi în interes public.
Centrul va fi compus dintr-un Board format din câte un reprezentant al statelor membre, un membru independent numit de Consiliul Europei, un reprezentant al Comisiei Europene, un reprezentant al Parlamentului European, şi un reprezentant al minorităţilor naţionale şi lingvistice numit tot de Comisie. Un alt organ al centrului se doreşte a fi Consiliul de Experţi format din 15 membri şi condus de Directorul Centrului, ales pentru o perioadă de 7 ani. Finanţarea funcţionării va fi asigurată din bugetul Uniunii, din venituri proprii, contribuţiile voluntare ale statelor membre, şi cele ale statelor terţe care vor dori să se alăture, pentru că Articolul 19 din propunere lasă deschisă calea participării şi acelor state membre ale Consiliului Europei care nu sunt membre ale UE. Dacă această ultimă intenţie este corelată cu o viitoare ratificare a Convenţiei-cadru şi Cartei Limbilor de toate statalele Uniunii Europene, ne putem pune întrebarea care ar mai fi rolul Consiliului Europei? Locul pe care organizaţia l-ar ocupa în domeniul protecţiei minorităţilor ar urma să fie aproape inexistent. Un motiv pentru care s-ar dori înfiinţarea unui asemenea organism ar putea fi găsit în aplicabilitatea măsurilor stabilite de organele abilitate ale Uniunii Europene şi Consiliului Europei. În primul caz avem de-a face cu o organizaţie suprastatală în devenire, iar în al doilea caz una interguvernamentală, care nu deţine pârghii pentru aplicarea şi controlul normelor. Totuşi, dacă ţări precum Belgia, Grecia, Italia, Franţa nu au fost de acord cu plasarea etnicilor minoritari sub mecanismelele de monitorizare ale CoE, cu atât mai mult nu vor dori ca Uniunea să primească un rol. Obiectivul iniţiatorilor nu pare a fi centrat pe situaţia celor din statele care nu au ratificat cele două documente, ci pe situaţia etnicilor din statele deja parte a prevederilor acestora. Trebuie adăugat faptul că iniţiatorii nu ating miezul problemei, anume cel al lipsei unei definiţii general acceptate a minorităţii naţionale, sau a aplicării Convenţiei-cadru chiar fără recunoaşterea formală a unui grup ca fiind compus din persoane ce aparţin minorităţilor naţionale (pentru această opinie, a se consulta The Framework Convention: a key tool to managing diversity through minority rights, pag. 12-13/2.Criteria applied by states parties, a. Formal recognition), nici nu ar fi interesul lor să o facă, din moment ce categoria care-i interesează este deja recunoscută. Subiectul vizavi de rolul celor două organizaţii este pus în discuţie, deşi nu explicit, şi în primul obiectiv(pagina23), unde la punctul 4.2 iniţiatorii invită Comisia Europeană să transpună aspecte din convenţiile Consiliului Europei, care după cum am amintit prevăd norme avansate în materia protecţiei minorităţilor, în norme de drept ale UE, astfel controlul modului în care statele respectă normele instituite în sprijinul minorităţilor naţionale ar fi mult mai mare.
Chiar dacă centrul nu va fi învestit cu atribuţii sporite, simpla existenţă a unui organism ce are sub „autoritate” anumite grupuri etnice din toate statele membre, nu face decât să accentueze discursul de tipul Noi-Voi. Soluţia nu stă în lărgirea prăpastiei dintre comunităţi prin crearea altor instituţii de înaltă autoritate, ci aducerea deciziei cât mai aproape de punctul de interacţiune al majorităţii cu minoritatea.
Cel de-al treilea obiectiv vizează politica de coeziune a Uniunii Europene. Iniţiatorii doresc ca finanţarea acordată prin mecanismele aferente să ia în considerare particularităţile minorităţilor naţionale şi rolul diversităţii culturale şi lingvistice. În descrierea obiectivului, autorii fac comparaţie între nivelul de dezvoltare al regiunilor autonome din Italia (Tirolul de Sud-locuit preponderent de etnici germani) şi Spania (Catalonia, Ţara Bascilor) pe de o parte, şi Regiunea Centru din România ce cuprinde judeţele Alba, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş şi Sibiu alături de regiunea Macedonia de Est şi Tracia din Grecia, pe de altă parte. Aceştia mizează, precum au făcut şi în motivarea ICE „Politica de coeziune pentru egalitatea regiunilor şi menţinerea culturilor regionale” pe falsa naraţiune a prosperităţii economice a acelor regiuni locuite de minoritari care au primit dreptul de a se administra singure.
Regiunile despre care iniţiatorii amintesc sunt poziţionate în zone mai mari cu un nivel de dezvoltare în general ridicat. Faptul că ele beneficiază de o anumită formă de autoadministrare este consecinţa unor conjuncturi istorice(în cazul Tirolului de Sud şi Ţării Bascilor fiind vorba de conflicte sângeroase cu motivaţii care exced cadrul economic), nu a unei false reprezentări cu privire la avantajele unei mai bune gestionări a resurselor de către minoritate. Dacă am urma raţionamentul iniţiatorilor, ar însemna că Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuzia să fie o insulă a prosperităţii în oceanul de subdezvoltare reprezentat de Republica Moldova.
În prevederea de la litera D, Articolul 14, punctul 1.(A) din propunere se vorbeşte despre zonele de cooperare transfrontalieră în care populaţia minoritară dintr-un stat reprezintă majoritatea în celălalt stat. Iniţiatorii propun ca programele Uniunii să ţină cont de această particularitate şi finanţeze metode de cooperare. Această prevedere se adresează şi etnicilor maghiari din România.
Al patrulea obiectiv vizează includerea domeniului minorităţilor naţionale printre priorităţile Horizon Europe, cel mai amplu program de cercetare şi inovare al UE. Primul ciclu 2014-2020 este aproape de final, finanţarea acordată ridicându-se la 80 de miliarde de euro. Pentru următorul ciclu 2021-2027, Comisia Europeană a anuţat o finanţare de 100 miliarde de euro.
Obiectivul cu numărul 5 tratează cazul minorităţilor fără cetăţenie, o problemă apărută după disoluţia Uniunii Sovietice ce afectează în principal etnicii romi şi minoritatea rusă din statele baltice.
Propunerea iniţiatorilor cu numărul 6 este axată pe serviciile audiovizuale. Concret, se urmăreşte eliminarea barierelor de emisie reprezentate de graniţele statelor, astfel încât etnicii minoritari să poată avea acces la serviciile audiovizuale din statul înrudit fără restricţii.
Una dintre modificări vizează directiva 2010/13/UE ce oferă prin articolul 14 posibilitatea statelor membre ca anumite evenimente pe care le consideră de importanţă majoră pentru societate să poată fi urmărite în mod gratuit de toţi cetăţenii, un exemplu în acest sens oferit de iniţiatori este reprezentat de competiţiile sportive la care participă echipele naţionale, mai ales meciurile de fotbal. În eventualitatea în care statul doreşte să utilizeze această posibilitate, întocmeşte o listă cu acele evenimente. Iniţiatorii doresc să aducă un amendament articolul 14 din directivă prin care statele membre să ofere acces cetăţenilor de pe teritoriul acestora şi la evenimentele de importanţă majoră aflate pe lista altui stat membru. Dar în această categorie ar putea intra şi sărbătorile naţionale ori menifestările de comemorare a unui personaj istoric, spre exemplu Miklos Horthy.
De asemenea, iniţiatorii urmăresc crearea cadrului legal prin care să se acorde posiblitatea statelor membre de a adopta măsuri prin care evenimente de importanţă majoră pentru societate, mai ales cele sportive, să poată fi urmărire de cetăţenii Uniunii în limba lor maternă. Iar în eventualitatea în care drepturile unui furnizor de servicii media pe un anumit teritoriu nu permit acest lucru, un alt furnizor din alt stat membru i-ar putea lua locul, lucru ce va fi stabilit printr-un acord al statelor implicate.
Cazul de la Ditrău a arătat care este efectul asupra unui grup supus zilnic propagandei partidului premierului maghiar. În contextul în care presa din Ungaria şi-a pierdut de mult independenţa, orice măsură menită să permită distribuirea naraţiunilor false trebuie atent controlată.
Ultima propunere este legată de cea precedentă şi se referă ajutorul pe care guvernele îl acordă întreprinderilor prin infuzie de capital, scutiri de taxe etc. Pentru respectarea regulilor pieţei libere, măsurile luate de guverne trebuie să nu creeze dezechilibre, iar instituţiile europene veghează la stabilitatea sistemului. Comisiei îi revine sarcina de a aproba acordarea ajutorului de stat, însă numai dacă el aduce un beneficiu economiei în ansamblu. Art.107 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene arată care ajutoare sunt compatibile şi incompatibile cu piaţa internă, iar interesul iniţiatorilor este legat de c) ajutoarele destinate să faciliteze dezvoltarea anumitor activităţi sau a anumitor regiuni economice şi d) ajutoarele destinate să promoveze cultura şi conservarea patrimoniului. . Orice acţiune prin care se acordă ajutorul de stat este condiţionată de notificarea şi aprobarea Comisiei Europene. Există şi excepţii. Anumite categorii de ajutoare de stat pot fi considerate compatibile cu regulile pieţei stabilite prin tratate, şi deci nu mai sunt supuse procedurii notificării şi aprobării Comisiei. Iniţiatorii doresc să includă protejarea şi promovarea diversităţii lingvistice şi a drepturilor minorităţilor în categoria excepţiilor. Finanţarea, după cum reiese din propunere, ar urma să se adreseze cu preponderenţă presei ce îşi desfăşoară activitatea în limbile minorităţilor, şi promovării diversităţii lingvistice în statele membre, în media, în tehnologia informaţiei şi comunicării şi în administraţia locală prin amendarea articolului 53 din Regulamentul (UE) nr. 651/2014.
A doua iniţiativă „europeană” a Budapestei o completează pe prima
În ceea ce priveşte cea de-a doua iniţiativă europeană a Ungariei, Politica de Coeziune pentru egalitatea regiunilor şi menţinerea culturilor regionale, s-a reuşit obţinerea numărului minim de semnături pentru depăşirea pragurilor impuse de legislaţie în alte două state, Croaţia şi Lituania. Termenul iniţial de prelungire a procesului de colectare de semnături pentru iniţiativele aflate în derulare la data de 11 septembrie, împlinit pe data de 7 noiembrie, a fost, din nou, prelungit în baza aceluiaşi regulament care a făcut posibilă prima prelungire Art.2(2).
Legătură bilaterală cu vecinii maghiari ar putea fi abordată de partea română de pe alţi piloni. Parcursul celor două Iniţiative Cetăţeneşti Europene arată modul în care premierul maghiar înţelege să îşi proiecteze şi apere interesele. În eventualitatea în care instituţiile europene vor decide să legifereze în domeniul supus atenţiei, Ungaria lui Viktor Orban mai bifează o reuşită. Iar dacă nu, rămâne totuşi transmis un mesaj comunităţii internaţionale cum că în „zona bazinului carpatic există o problemă şi trebuie să ne aplecăm asupra ei”. Decidenţii politici români în loc să controleze focul, au încercat să-l înăbuşe sau să-l ignore atunci când a apărut, dar să sperăm că abordarea nu se va dovedi ineficientă pe termen lung.
Geopolitica minorităţilor naţionale
Preluarea discursului axat pe problematica minorităţilor naţionale şi scoaterea lui din zona secesionismului promovat de unii actori din spaţiul european, poate fi un punct de plecare în construirea unor canale de dialog cu statele membre ale Uniunii Europene pe teritoriul cărora etnici români trăiesc de vreme îndelungată. Demersul este unul mult mai dificil decât cel întreprins de partea maghiară, care, printr-o veritabilă geopolitică a minorităţilor naţionale, încearcă să câştige la masa verde ceea ce a pierdut pe teren, încercând să ignore sau chiar să modifice regulile şi legislaţia europeană în materie. Privind strict chestiunea în cauză, astăzi lipsesc contextele favorabile de la finalul celor două conflagraţii mondiale când a existat un consens al marilor puteri cu privire la aducerea celor rămaşi în afara graniţelor noilor state sub cupola mecanismelor ce protejează minorităţile naţionale în vederea preîntâmpinării apariţiei unor noi dispute motivate etnic, chiar şi în aparenţă. Astăzi, România nu poate porni un conflict din raţiuni etnice, şi ar fi exclus să o facă chiar dacă ar putea. Dar provocările de genul celor două pe care le-am descris mai sus sunt presante şi au nevoie de un răspuns politic şi strategic, inclusiv la nivel european, unde Budapesta pare că are mereu iniţiativa, iar Bucureştiul pare în defensivă.
Conservarea identităţii românilor din afara graniţelor – ca şi a altor minorităţi – poate fi şi trebuie realizată în cadrul european existent, pe care România şi l-a asumat la cel mai înalt nivel, ca urmare a unui consens al tuturor forţelor politice care să dea putere negocierilor purtate de diplomaţi.
*Paul Th. Gologan este colaborator LARICS şi masterand al Centrului de Studii Europene din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.