Franța neoliberală devine din ce în ce mai implicată în estul Europei, ca o contrapondere la parteneriatul ruso-american. Ministrul francez de Externe Jean-Noel Barrot a avertizat că amenințarea unei agresiuni ruse în Europa “nu este una teoretică”, după ce emisarul președintelui Trump pentru Orientul Mijlociu, Steve Witkoff, a spus că nu crede într-o astfel de eventualitate, scrie jurnalistul Adrian Onciu pe https://opozitia.net, preluat de Romanian Global News.
Șeful diplomației franceze a evocat războiul hibrid dus de Rusia în Europa și a menționat că România a trebuit să anuleze alegerile prezidențiale în urma acuzațiilor de imixtiune rusă. Acuzații fundamentate doar pe declarațiile lui Ciolacu, pe eseurile penibile ale SRI și pe speculațiile unor influensări bine conectați la bugetele lui Soros.
Interesul Franței de a menține vie amenințarea Rusiei asupra Europei este unul strategic: întărește poziția lui Macron de lider neîncoronat al UE, stimulează economia hexagonului (în special industria de apărare), contracarează influența SUA sub Trump și legitimează o agendă neoliberală centralizată. România supusă presupuselor atacuri hibride rusești continuă să fie folosită ca exemplu concret pentru a sublinia urgența. Iar asta oferă Franței pretextul ideal ca să preseze pentru solidaritate europeană sub conducerea Parisului.
Totuși, strategia lui Macron riscă să fie percepută ca oportunistă, mai ales dacă Rusia nu va escalada ostilitățile cu țări membre NATO. Ceea ce ar putea eroda credibilitatea Franței (dacă mai există!) pe termen lung.
De la debutul războiului din Ucraina, Franța a încercat să se poziționeze ca principalul lider al Europei într-un moment în care Germania a fost percepută ca ezitantă (sub Olaf Scholz), iar SUA au oscilat între sprijin activ (sub Biden) și o abordare mai izolaționistă (sub Trump). Menținerea în prim-plan a amenințării rusești justifică apelurile lui Macron pentru o ”autonomie strategică” europeană – o Europă capabilă să se apere singură, independent de NATO sau SUA.
Rusia servește astfel drept fals ”inamic comun” care mobilizează statele membre UE în jurul Franței. Amintim aici că Parisul are cea mai puternică armată din Uniune și un loc permanent în Consiliul de Securitate al ONU.
În același timp, Franța rămâne unul dintre cei mai mari exportatori de armament din lume, cu firme precum Dassault Aviation, Thales și Naval Group. Amenințarea rusă stimulează cererea de echipamente militare și tehnologie de apărare, inclusiv în România. Spre exemplu, acordurile pentru livrarea de avioane Rafale sau sisteme antiaeriene către țări NATO din flancul estic sunt facilitate de percepția unui risc iminent. Cooperarea militară franco-română, consolidată prin vizita lui Macron la București în 2022 și prin prezența trupelor franceze în România constituie un beneficiu direct al acestei strategii.
Sub administrația Trump, SUA au adoptat o politică mai sceptică față de angajamentele globale, inclusiv în Europa. Declarația lui Steve Witkoff, care minimalizează amenințarea rusă, contrastează cu poziția Franței și evidențiază o ruptură în NATO. Franța profită de divergențele cu Casa Albă pentru a submina dependența Europei de SUA și a promova o alternativă europeană. Amenințarea rusă devine astfel un argument pentru a accelera integrarea militară și strategică a UE (vezi PESCO, Fondul European de Apărare), unde Parisul joacă un rol central.
Nu în ultimul rând, Macron promovează o viziune neoliberală și federalistă a Europei, cu o piață unică mai integrată și politici comune în domenii precum clima, digitalizarea și apărarea. Rusia, ca amenințare externă, devine catalizatorul ideal pentru a convinge statele membre să accepte mai multă centralizare. Falsa amenințare rusă, comparabilă cu amenințarea virusului Covid, justifică necesitatea unei solidarități europene, reducând rezistența statelor suveraniste (Ungaria, Polonia) față de agenda franceză.
România, dependentă de fondurile UE și teoretic vulnerabilă în fața ”atacurilor hibride” ale Rusiei, devine din perspectiva Parisului un aliat natural al viziunii lui Macron. În special din pricina intereselor față de Republica Moldova.
Sprijinul Franței în vederea aderării României la Schengen și pentru derularea în bune condiții a PNRR este condiționat de alinierea la prioritățile UE, dictate în principal de Paris, Berlin și Bruxelles.
Pe de altă parte, în noul context al apropierii dintre Trump și Putin, Rusia va rămâne un competitor major în domeniul energetic. Iar Franța, prin companii precum TotalEnergies, are interese în diversificarea surselor de energie ale Europei. Evidențierea falsei amenințări rusești ajută Franța să promoveze proiecte alternative, în care companiile franceze sunt bine poziționate (vezi energia nucleară, spre exemplu). România, prin proiectul de extragere de gaze Neptun Deep, devine astfel un partener strategic al președintelui Macron. Susținerea Franței pentru REPowerEU, componentă a PNRR, care reduce dependența energetică de Rusia, aliniază interesele economice franceze cu (mult prea des) invocata ”securitate europeană”.
Franța dorește să-și extindă influența atât în Europa, cât și la nivel global. Inclusiv în Asia. Prezentarea Rusiei ca o amenințare activă, cu referire la anularea alegerilor în România, îl ajută pe Macron să construiască coaliții internaționale și să-și legitimeze rolul de actor global. Este, de asemenea, o modalitate de a menține presiunea diplomatică asupra Rusiei și de a descuraja alte state să normalizeze relațiile cu Moscova. Turneul ministrului francez Barrot în Asia poate fi văzut ca o încercare de a atrage sprijin pentru poziția europeană, folosind exemplul Rusiei ca avertisment.
Franța nu dorește doar să admită amenințarea Rusiei, ci să o mențină în prim-plan pentru a evita negocierile premature care ar slăbi poziția Europei. O Rusie percepută ca un pericol constant justifică investițiile în apărare, integrarea UE și influența Franței, în timp ce o diminuare a acestei narațiuni (așa cum sugerează Casa Albă) ar putea relaxa statele membre și submina ambițiile lui Macron.
Prin politicienii ei submediocri, lipsiți de curaj și de viziune, România lasă să se înțeleagă că va merge mai degrabă pe mâna lui Macron, decât pe linia trasată de Trump. Un pariu pierzător pe termen mediu și lung – căci viitorul aparține patrioților.