“România are nevoie de SUA și de cadrul de securitate oferit de NATO, nu de o armată a Uniunii Europene. Stabilitatea, credibilitatea și forța reală de apărare sunt asigurate astăzi prin parteneriatul strategic româno-american, iar orice inițiativă europeană în domeniul apărării trebuie să fie complementară, nu alternativă, angajamentelor din cadrul Alianței Nord-Atlantice”, a declarat directorul Centrului Român de Studii și Strategii, Eugen Popescu, în cadrul dezbaterii ”Pacea Europei și Securitatea României între parteneriatul strategic cu SUA și programul Comisiei Europene ReArm Europe”, transmite Romanian Global News.

Evenimentul a fost organizat de Alianța pentru Unirea Românilor (AUR), Centrul Român de Studii și Strategii (CRSS) și Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupției și petițiior din cadrul Camerei Deputaților, marți 29 aprilie, în Parlamentul României.

Discursul directorului CRSS:

Într-un context geopolitic extrem de tensionat, Comisia Europeană condusă de doamna Ursula von der Layen propune alocarea unei sume colosale de 800 de miliarde de euro pentru consolidarea capacităților de apărare ale Uniunii Europene și pentru formarea unei armate europene comune. Această inițiativă, fără precedent în istoria proiectului european, anunță o schimbare de paradigmă majoră în abordarea securității colective și în orientarea strategică a Uniunii. Cu toate acestea, decizia ridică multiple întrebări critice privind fundamentele politice, implicațiile socio-economice și riscurile geopolitice ale acestei transformări profunde.
Crearea unei armate comune europene și alocarea unor resurse uriașe pentru înarmare contravin viziunii fondatorilor Uniunii Europene, centrate pe promovarea păcii, reconcilierea între națiuni și soluționarea pașnică a conflictelor. Prin Tratatul de la Lisabona și alte documente fundamentale, Uniunea și-a definit rolul mai degrabă ca un promotor al diplomației și cooperării internaționale, nu ca o putere militară tradițională. Direcționarea atenției și a resurselor către militarizare riscă astfel să submineze identitatea politică distinctivă a UE și să afecteze percepția sa globală de actor al păcii.
Mai mult, există riscul unei fracturi interne între statele membre, în condițiile în care unele țări sunt reticente față de integrarea militară sau au orientări diferite în ceea ce privește politica externă și de securitate. Crearea unei armate comune fără consens larg poate adânci clivajele geopolitice interne și poate slăbi coeziunea Uniunii.

Alocarea a 800 de miliarde de euro direcționate către sectorul militar, majoritar în Germania, vine într-un moment critic în care Uniunea Europeană se confruntă cu provocări economice majore: criza energetică, inflația
persistentă și digitalizare accelerată. Direcționarea unei asemenea sume către înarmare implică un cost de oportunitate uriaș: fondurile care ar putea susține educația, sănătatea, inovarea vor fi redirecționate către industria de apărare.

Conceptul de “autonomie strategică” al Uniunii Europene, intens promovat în ultimii ani, depășește dimensiunea strict militară sau economică și ascunde, în esență, o ambiție politică mai largă: accelerarea procesului de federalizare.
Sub pretextul necesității de a asigura o capacitate de acțiune independentă față de aliați tradiționali precum Statele Unite, proiectul urmărește transferul de competențe esențiale de la nivelul statelor naționale către instituțiile europene. Construirea unei politici externe și de securitate autonome, dezvoltarea unei industrii militare comune și eventual crearea unei armate europene nu sunt doar măsuri de protecție, ci pași concreți către construcția unui “super-stat” european.
Astfel, “autonomia strategică” devine mai puțin un instrument de adaptare la provocările globale și mai mult o strategie subtilă de redefinire a suveranității în favoarea unei Europe federale, contrară intereselor suverane ale statelor naționale.

În locul militarizării accelerate, Uniunea Europeană ar putea investi în consolidarea capacităților sale de prevenire a conflictelor, diplomație, apărare cibernetică și reziliență societală.
Extinderea politicilor de parteneriat și diplomație preventivă în vecinătatea estică și sudică a Europei ar contribui la stabilitatea regională pe termen lung.
O strategie de „securitate umană”, bazată pe garantarea drepturilor fundamentale, încălcate brutal în aceste zile în mai multe state ale UE cum ar fi România, Polonia și Franța dar și pe reducerea sărăciei ar aborda cauzele profunde ale insecurității globale mult mai eficient decât dezvoltarea forței militare.
Cine va înlocui cele circa 100 de baze și facilități militare americane din Europa, știind bine că industria de apărare a principalelor state ale UE, adică Franța și Germania, depinde de tehnologia SUA?
Franța are motoare proprii (Safran, Turbomeca), dar în unele cazuri (elicoptere, drone de mari dimensiuni) utilizează sau combină tehnologii dezvoltate cu participare americană.
Germania, pentru multe din aplicațiile aeriene (elicoptere NH90, transportoare A400M) are componente la care tehnologia americană (prin subcontractori sau know-how) a fost esențială.
Tot Germania participă la inițiativa “European Sky Shield”, unde se bazează inclusiv pe soluții americane (Patriot, THAAD).
Franța are propriii sateliți de recunoaștere (Helios, CSO), dar pentru date în timp real sau avertizare timpurie (ex: lansări de rachete balistice), ambele țări (mai ales Germania) depind strategic de sisteme americane de supraveghere spațială.
Inteligența Artificială militară și sisteme autonome de luptă sunt un domeniu în care europenii sunt în întârziere față de SUA și, în unele cazuri, se bazează pe tehnologie venită din de la Silicon Valley. Iar exemplele pot continua.

Ideea unei armate comune europene, propusă de elite globaliste din unele state membre ale Uniunii Europene, dar și de la nivelul conducerii Comisiei Uniunii ridică serioase semne de întrebare privind eficiența și compatibilitatea acesteia cu interesele de securitate ale României.

Garanțiile de securitate oferite de Statele Unite prin articolul 5 al Tratatului de la Washington sunt concrete și dovedite istoric. NATO reprezintă singura alianță militară capabilă să mobilizeze rapid resurse considerabile pentru apărarea teritoriului aliat în fața unei agresiuni externe. Spre deosebire de acest cadru bine consolidat, o armată a Uniunii Europene este în prezent un proiect incipient, lipsit de experiență operațională, de comandamente integrate eficiente și de mecanisme de decizie rapidă necesare în situații de criză.

România are un interes strategic clar în menținerea și aprofundarea relației sale cu SUA, care aduce nu doar beneficii de securitate, ci și sprijin politic și dezvoltare tehnologică. Bazele militare de la Deveselu și Kogălniceanu, prezența trupelor americane în România și cooperarea în domenii sensibile, precum securitatea cibernetică, ilustrează importanța vitală a acestei relații pentru apărarea națională.

În plus, proiectul unei armate europene riscă să fragmenteze eforturile de securitate colectivă din Europa și să submineze coeziunea NATO. În loc să completeze Alianța Nord-Atlantică, o structură militară paralelă ar putea genera confuzie strategică și redundanțe costisitoare, într-un moment în care unitatea occidentală este esențială pentru descurajarea amenințărilor externe.

Nu în ultimul rând, din punct de vedere politic, România se regăsește mai apropiată de viziunea strategică atlantică decât de tendințele autonomiste promovate de anumite capitale europene. Interesele de securitate ale României coincid în mod natural cu menținerea unei relații transatlantice robuste și nu cu experimentarea unor noi formule militare insuficient consolidate.

În concluzie, România are nevoie de SUA și de cadrul de securitate oferit de NATO, nu de o armată a Uniunii Europene. Stabilitatea, credibilitatea și forța reală de apărare sunt asigurate astăzi prin parteneriatul strategic româno-american, iar orice inițiativă europeană în domeniul apărării trebuie să fie complementară, nu alternativă, angajamentelor din cadrul Alianței Nord-Atlantice.

Comisia Europeană. (2024). Raport privind starea Uniunii. Bruxelles;

Transparency International. (2023). Defence Companies Anti-Corruption Index. Londra;

Stockholm International Peace Research Institute (SIPRI). (2024). World Military Expenditure Report. Stockholm;

Tratatul de la Lisabona. (2007);