După ce s-a remarcat prin eșecurile sale internaționale și a fost „dat afară” din mai multe țări africane, va pierde Macron acum și România, se întreabă jurnalistul francez Stéphane Luçon, citat de https://opozitia.net și preluat de Romanian Global News.

Alții sunt mai în măsură decât mine să descrie rătăcirile, eșecurile și neputința lui Macron în politica externă – acest spectacol grandios al unui om ce trăiește în vechiul fast al unei republici care nu mai este ceea ce a fost și nu mai poate face mare lucru. Cel mai recent eșec este probabil ideea goală de a împărți umbrela nucleară franceză cu Polonia – un circ pentru naivi, care contravine tratatelor, „realismului” și inteligenței polonezilor. Aceștia probabil nu au uitat lungile luni de așteptare care au precedat ciudata înfrângere franceză din 1940. Pe scurt, nu voi începe cu un inventar.
Trăind în România de foarte mult timp, relația mea cu această țară este cea a unui românizat, un observator care nu face parte din cercurile de expați, ci frecventează mai degrabă România declasată – cea căreia Uniunea Europeană nu i-a oferit mare lucru, decât să finanțeze mica clasă de oameni care astăzi țin discursuri despre cum anume ar trebui să voteze concetățenii lor „prost crescuți” (un subiect larg dezvoltat în textul meu în limba engleză publicat după anularea primului tur al alegerilor prezidențiale din decembrie anul trecut).
De la sosirea mea în România în 1999, păstrez amintiri puțin glorioase despre prezența economică franceză în această țară. Supranumită „Africa albă” de către expați, România a avut parte de condescendență din partea unor oameni care se regăseau, ca în „vremurile bune ale coloniilor” și ca în anumite țări din sudul globului, cu o putere de cumpărare fantastică și cu misiunea de a promova interesele economice franceze într-o țară pe care propriile elite o jefuiau.
Îmi amintesc în special confidența unui fost ministru francez al telecomunicațiilor, care se lăuda că a mituit cele două principale partide înainte de alegeri pentru a facilita semnarea contractelor imediat după. Ce vremuri! Compania la care eram stagiar apela, de altfel, la fiul unui fost aparatcik pentru a organiza corupția miniștrilor – un „agent” recunoscut mai târziu ca fost colaborator al Securității.
Imoral și viclean, trebuie să înțelegem că, în războiul comercial care o opunea Statelor Unite și altor țări, Franța a aplicat în mod natural în întreaga lume aceleași principii care i-au asigurat influența diplomatică și prezența comercială în curtea sa africană.
Nu mai este vorba de un astfel de „rafinament” în zilele noastre, întrucât domnul Macron a ales partizanatul politic – a ales tabăra ce susține anularea alegerilor și acuză cealaltă jumătate a țării că este pro-rusă.
În general, acuzația de simpatie pro-rusă, repetată în toată presa (vezi textul meu anterior), este profund idioată într-o țară în care 87,5% din populație se declară atașată de orientarea pro-occidentală. Cine ar fi acei 23% (voturi pentru Georgescu) și 14% (voturi pentru Simion) care au ales în noiembrie 2024 să voteze pentru candidați acuzați de pro-rusism? Cine sunt acei 41% care au votat pentru domnul Simion în primul tur al noilor alegeri prezidențiale? Evident, nu sunt pro-ruși. Inventarea unei diviziuni care nu există comportă însă un risc major: fabricarea din nimic a ceea ce se denunță.
Faptul că mass-media, în special mass-media infiltrată de serviciile de informații, spune prostii despre România este una. Faptul că domnul Macron nu este informat despre realitatea de pe teren este alta. Faptul că se amestecă în democrația română depășește orice înțelegere. Trei momente principale marchează ingerința franceză în dezbaterea română.
În primul rând, pe 6 decembrie, cu câteva ore înainte de anularea procesului electoral de către Curtea Constituțională pe baze foarte fragile, chiar ridicole, domnul Macron discuta cu candidata partidului USR (Uniunea „Salvați România”, partener al partidului domnului Macron în cadrul grupului RENEW din Parlamentul European), doamna Lasconi, care îi declara într-o înregistrare sprijinul său, exprimând în același timp câteva amenințări la adresa românilor, dacă vor vota greșit:
Macron: „Bună ziua, Elena. Ce mai faceți? Mă bucur să vă văd și să vă exprim sprijinul meu în această campanie. Cred că ceea ce se află în joc este, evident, viitorul României, dar cred că a devenit foarte important și strategic pentru întreaga Europă.”
Lasconi: „Lupt aici pentru democrație și voi folosi toată puterea și cunoștințele mele pentru a menține democrația aici, în România, și pentru a menține țara mea pe traiectoria europeană și în NATO.”
Macron: „Este foarte important pentru noi toți. Pentru că țara dumneavoastră este decisivă. Vă aflați pe flancul estic al NATO. Sunteți un membru foarte important al Europei noastre și, în ultimii șapte ani, am evaluat și am simțit în mod constant importanța României și vreau să vă mulțumesc pentru acest lucru foarte clar, și cred că este în interesul României, al poporului român și al întregii Europe.”
Lasconi: „Și vreau să vă mulțumesc pentru tot sprijinul militar francez.”
Macron: „Am decis încă din prima zi a războiului de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei, în februarie 2022, să trimitem trupe în România și am fost primii care au desfășurat trupe în țara dumneavoastră pentru a proteja acest front. Și vreau să vă reafirm angajamentul meu și voi fi foarte clar. Experiența georgiană este foarte revelatoare în acest context. Și nu am oferit României un cec în alb. Am acordat sprijinul nostru unei țări clar angajată în UE și NATO. Și este foarte important să spunem că, dacă cineva ajunge aici cu o atitudine ambiguă față de Rusia sau explicit pro-rusă, acest lucru va schimba complet politica de securitate a Europei. […] Dacă pot face ceva pentru a ajuta în acest context, voi face totul. Dumneavoastră sunteți singura cu opțiuni clare în privința Europei și a NATO și, de facto, sunteți singura care protejează țara, deoarece toată solidaritatea pe care ați primit-o este legată de acest lucru.”
În schimbul de mesaje (disponibil aici) urmează asigurarea din partea doamnei Lasconi că va apăra interesele comerciale franceze și, în special, investițiile franceze, dintre care cea mai cunoscută este Dacia Renault (am scris despre Dacia acum aproximativ cincisprezece ani).
Câteva ore mai târziu, Curtea Constituțională, care s-a auto-sesizat pentru prima dată și în afara oricărui cadru legal, a anulat alegerile.
Acest lucru nu a deranjat pe nimeni altcineva decât un alt francez a cărui reputație îl precede acum în întreaga lume: domnul Breton, artizanul DSA și al infrastructurii de cenzură asociate acesteia. Breton a anunțat că ar putea fi necesară anularea alegerilor din Germania, așa cum „s-a făcut în România”.
Toată lumea cunoaște scandalul care a urmat anulării alegerilor din România. Dacă mulți au arătat cu degetul spre Washington și spre „Sistem” (o alianță între moștenitorii Securității și partidele de guvernământ), intervenția domnului Macron și șantajul său cu privire la securitatea României, în ciuda cadrului NATO, nu a trecut nici ea neobservată. Am chiar tendința să cred că Franța este cea care conduce dansul în această poveste. Într-adevăr, câteva luni mai târziu, în timp ce România se pregătea să voteze din nou, o nouă intervenție franceză a fost remarcată: domnul Warnery, ambasadorul Franței în România, a vizitat Curtea Constituțională și și-a declarat sprijinul pentru instituția care anulase alegerile. Câteva zile mai târziu, candidatura domnului Georgescu a fost invalidată…
Ne aflăm acum între cele două tururi. Românii au scos artileria grea pentru a arăta că nu se joacă cu votul lor liber exprimat și l-au propulsat pe domnul Simion, candidatul care îl înlocuiește de data aceasta pe domnul Georgescu, dar și candidatul principalului partid suveranist (AUR, Alianța pentru Uniunea Românilor), cu 41% din voturi.
Desigur, presa este unanimă, la fel ca și societatea civilă „de fațadă” care ocupă spațiul mediatic românesc. Luate complet prin surprindere în noiembrie de fenomenul Georgescu pe TikTok, este greu de spus dacă aceste persoane și-au revenit. Lucrează la subconștientul alegătorilor care nu mai cred nici în presă, nici în această societate civilă care trăiește din finanțări externe (Soros, USAID/NED/OCCRP, UE)? Sau acești oameni buni continuă pur și simplu să fie deconectați de la realitate și să facă mult zgomot pentru nimic? Ei dau în principal impresia că își reînoiesc eforturile pentru a critica aproape jumătate din populație, tratându-i ca pe niște paria (voi reveni într-un alt articol pe tema rasismului și a disprețului de clasă în tabăra eurofilă), în speranța de a trezi castorul care ar dormi în fiecare dintre noi și de a obține un baraj împotriva votului suveranist.
Însoțind aceste eforturi, macroniștii își intensifică activitatea în sprijinul candidatului din lumea frumoasă de la București. Valérie Hayer, deputată europeană, președintă a RenewEurope și secretară generală delegată a Renaissance, și-a declarat pe 5 mai susținerea pentru contracandidatul domnului Simion, Nicușor Dan, fondatorul USR, pe care l-a părăsit în urmă cu câțiva ani, păstrându-i însă sprijinul. O săptămână mai târziu, ea a dezvăluit pe France Info că va face „totul pe teren” pentru ca domnul Dan să fie ales.
La aceasta se adaugă faptul că o figură din același partid, Clotilde Armand, foarte activă în campanie, ilustrează nepopularitatea anumitor francezi din România, după ce a gestionat dezastruos un sector din București și a fost implicată, fără a fi condamnată, într-un scandal de fraudă electorală și într-un scandal de corupție privind contractul societății Egis – pe care o conducea, în timp ce colegul său, domnul Drulă (tot din USR), era ministru al transporturilor. În ceea ce îl privește pe fostul prim-ministru „tehnocrat” și fost comisar european pentru agricultură, domnul Dacian Cioloș, aliat istoric al USR, fost membru al grupului RENEW din Parlamentul European și cunoscut pentru apropierea sa de Macron și prieten al lui Michel Barnier, a fost numit consilier interimar al președintelui pe 18 martie, numire urmată pe 19 martie de o vizită a lui Nicușor Dan la palatul prezidențial, alimentând speculațiile în jurul unei „French Connection” care ar susține candidatul independent. Ca o ultimă tușă, domnul Dan a studiat la Sorbona – nu-i vom reproșa acest lucru, dar contribuie în mod natural la colorarea candidaturii sale în culorile Franței.
Bineînțeles, agitația franceză este împotriva unei părți a populației, al cărei număr îl vom afla duminica viitoare, și nu poate decât să alimenteze un French Bashing care, deși la fel de regretabil ca în vremea Freedom Fries a domnului Bush, este de data aceasta pe deplin justificat. Macron nu este Chirac și cu atât mai puțin Villepin, iar Franța care s-a opus crimei invaziei Irakului nu este aceeași Franță care a îmbrățișat politica externă americană a „revoluțiilor colorate”, semănând haosul în timp ce se îmbracă în virtuozitate. Recomand citirea textului lui Christopher Mott, Les noces de la guerre et de la vertu (Nunta războiului și a virtuții), pentru a înțelege mai bine aceste poziții diplomatice ciudate.
Astfel, România, prietenă istorică a Franței, căreia îi datorează în parte unitatea sa, este acum divizată în relația cu Franța, așa cum este divizată și în contextul alegerilor. Videoclipuri TikTok, meme și alte glume circulă acum. Sentimentul anti-francez crește, iar imaginea următoare ilustrează destul de bine modul în care diviziunea capătă culorile unui meci între cele două țări:
Indiferent de opiniile politice, trebuie să recunoaștem că a prezenta o tabără ca pe un dușman de moarte nu este o mișcare foarte inteligentă. România este, de altfel, în urmă pe tema „suveranismului”, care nu mai impresionează atât de mult. În Polonia, PiS a venit și a plecat. În Marea Britanie, Brexit-ul nu a adus apocalipsa anunțată. Trump a părăsit puterea, înainte de a o recâștiga la urne. În Ungaria, Orban a fost reales – și, după o lungă tăcere pe tema mișcărilor suveraniste românești, a avertizat, pe 9 mai, că Ungaria nu va accepta ca România și liderii săi să fie izolați de restul Uniunii. În ceea ce o privește pe doamna Meloni, ea pare să fie bine acceptată în cadrul Uniunii Europene, în special când vine vorba de a juca rolul de intermediar cu domnul Trump.
Perspectiva unei victorii suveraniste este, așadar, foarte probabilă, chiar dacă nu este sigură, iar consecința directă a ingerinței macroniste nu va fi doar riscul unei puternice dezamăgiri din partea românilor, ci poate chiar riscul de a asista, încă o dată, la baletul expulzărilor de diplomați și al plecărilor de trupe, ca semn distinctiv al diplomației domnului Macron.
Domnul Simion a insistat totuși cu tărie asupra atașamentului său față de NATO, UE și parteneriatul strategic american. Potrivit acestuia, securitatea României depinde de baza permanentă a NATO (o investiție masivă în curs) și de soldații americani. În interviul său recent publicat în Marianne, el a reamintit atât memoria tristă a trecerii soldaților ruși, cât și imaginea pozitivă lăsată în trecut de soldații francezi, subliniind în același timp dezamăgirea sa față de faptul că a fost ignorat de ambasadorul Franței, în timp ce alte cancelarii ar fi stabilit contacte cu partidul său.
Putem deci imagina că reînnoirea prezenței militare franceze va face totuși parte din opțiuni, în ciuda jignirilor domnului Macron, și nu datorită diplomației sale. Și, dacă din întâmplare, relațiile franco-române ar suferi o răcire bruscă, nu trebuie să dăm vina pe București.
În câteva zile, românii își vor exprima opinia. Tabăra autoproclamată pro-europeană a chemat la o mare adunare în Piața Victoriei, adunare intitulată, după o expresie românească, „ori la bal, ori la spital”. Ca formă de „totul sau nimic”, de obicei lipsită de gravitate, această expresie capătă brusc un aer amenințător.
Deși este prea devreme pentru a afirma cine va câștiga, există, din păcate, motive întemeiate să credem că un vot majoritar suveranist, contrar intereselor franceze așa cum le înțelege domnul Macron, ar putea declanșa o încercare de revoluție colorată, cu riscul de a provoca aceleași efecte ca pretutindeni – violență, haos și negarea democrației.