Revine în atenția publicului una dintre cele mai tulburătoare parabole ale literaturii britanice postbelice: Împăratul muștelor, romanul emblematic al lui William Golding, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, scrie Lucian Ciuchiță pe facebook, preluat de Romanian Global News.
Într-un stil sobru și de o forță neliniștitoare, Golding imaginează un scenariu ce nu pare o simplă aventură: un grup de băieți britanici, izolați pe o insulă pustie în urma unui accident aviatic, sunt siliți să reconstituie – din fragmentele fragile ale educației și instinctului – o ordine socială. Dar ceea ce începe sub auspicii aparent civilizate alunecă, treptat, într-un abis al barbariei.
Protagoniștii sunt adolescenți, dar deja purtători ai seminței întunecate care zace în inima fiecărui om. Ralph, un băiat cu păr blond, devine lider printr-un gest simbolic: suflă într-o scoică găsită pe plajă, transformând-o într-un corn sacru care cheamă la ordine și adunare. El impune trei reguli esențiale: să se distreze, să supraviețuiască și să mențină un foc de semnalizare – ultimul fir de legătură cu lumea civilizată. Dar în absența unei autorități adulte, entropia morală se instalează rapid.
Departe de ochiul supraveghetor al societății, băieții alunecă într-o stare de regresie. Frica de o fiară imaginară – născută poate din inconștientul colectiv – devine pretextul perfect pentru instaurarea teroarei. Jack, rivalul lui Ralph, canalizează această spaimă în propriul său avantaj, promițând să vâneze și să distrugă monstrul. Gruparea lui se rupe de tabăra inițială și formează o cvasisectă, în care violența devine ritual.
Într-un moment de o simbolistică răscolitoare, Jack și adepții săi oferă o jertfă “fiarei”: capul unui porc înfipt într-un băț ascuțit, învăluit de roiul muștelor – imaginea purulentă și revelatoare a degenerării totale. Simon, băiatul vizionar și fragil, are o halucinație: capul porcului îi vorbește, revelându-i adevărul ultim – fiara nu există în afara lor, ci se află în interiorul fiecăruia. „Eu sunt Împăratul muștelor”, i se șoptește, iar această revelație străpunsă de groază prevestește deznodământul.
Ceea ce urmează este o coborâre în infern – nu unul metafizic, ci uman, recognoscibil, brutal. Moartea inocenței nu este doar o metaforă: este un fapt. Golding ne arată cum, în absența unor repere solide, gândirea colectivă se poate transforma într-un mecanism al tiraniei, cum emoția oarbă poate înfrânge rațiunea, iar moralitatea – fără sprijinul conștiinței – devine un simplu decor fragil.
Împăratul muștelor rămâne, peste decenii, o lectură esențială nu doar pentru înțelegerea adolescenței și a societății, ci pentru înțelegerea firii umane. Este o oglindă necruțătoare în care se reflectă adevărul: civilizația este doar o pojghiță subțire, ușor de sfărâmat sub greutatea fricii, a puterii și a întunericului lăuntric.
Să revenim, așadar, la musca noastră cea de toate zilele, căci ieri, în aplauze bâzâitoare și emoție de mahala, musca și-a ales împăratul. Musca s-a prezentat la vot, musca a zburat în cercuri frenetice în jurul urnei și, cu o solemnitate demnă de o latrină regală, a decis: acesta este alesul! Împăratul muștelor, uns cu promisiunea fermentată a schimbării, a fost încoronat de muște fără cap.
Musca, ce-i drept, nu e cunoscută pentru lectură. Nu știe fabula „Musca la arat”, nu știe istorie, nu știe decât să simtă. Iar când miroase a putred, a sânge sau a rahat, musca e prima… E atrasă de răni ca politicianul de cameră de luat vederi. Altă muscă, ceva mai sofisticată, s-a băgat în treabă ca musca-n lapte. Știa foarte bine că muștele nu fac miere, dar s-a prefăcut că uită. Că, deh, poate de data asta sistemul s-a răzgândit și a pus flori pe mormanul de gunoi. Musca e optimistă, dar naivă. A văzut banderole colorate și a crezut că-s panglici de nuntă, nu de înmormântare democratică.
Musca, în entuziasmul ei zăpăcit, n-a simțit capcana. N-a observat că mirosul de „schimbare” vine dintr-un tomberon proaspăt vopsit. S-a adunat ca musca la rahat, cu aplomb și patriotism bâzâitor. A confundat halucinația colectivă cu progresul. A uitat că musca nu zboară spre lumină, ci spre gunoaie.
Dar ce nu știe musca – și poate n-o va afla decât prea târziu – este că sistemul care o lasă să zboare azi, o va strivi mâine. Pliciul stă mereu la îndemână. Sistemul are răbdare, dar n-are milă. Iar musca, cu toată aripioara ei tremurândă de speranță, se va opri pe banda lipicioasă, unde bâzâitul încetează și începe liniștea finală. Acolo, musca nu mai contează. Devine doar o pată neagră într-un colț de hârtie unsuroasă.
Se întreabă unii: când se va întâmpla? Răspunsul e simplu: când nu mai e utilă, musca dispare. Cu pliciul, cu banda, cu uitarea. Sistemul nu are loc de muște libere. Vrea doar musca de decor — musca de vitrină, musca de serviciu, musca dresată(fără cap).
Până atunci, musca se zbate, musca bâzâie frenetic în jurul împăratului ei ales, visând la democrație, în timp ce domnia se instalează pe un morman de mizerii și iluzii.
Iar peste toate, se aude doar un singur sunet: bâzâitul unei muște care nu înțelege niciodată de ce vine pliciul.
( Acesta este un pamflet)