Există, adânc înfiptă în mentalitatea românului contemporan, o plecăciune oarbă în fața oricărui enunț venit de peste hotare. Dacă nu poartă ștampila unei universități din America ori nu este rostit cu accentul unei limbi străine, cuvintele nu au greutate. Degeaba le-ar fi rostit un român – poate chiar unul mai pătrunzător, mai autentic, mai aproape de realitățile noastre – ele nu vor fi ascultate. Nu valorează nimic dacă nu miros a import.
Îi privesc cu un soi de milă pe cei care își lustruiesc profilurile virtuale cu fraze decupate din cărțile „gânditorilor consacrați” ai Occidentului. Cu speranța că vor părea deștepți, asimilați ai unei inteligențe planetare, postează cu o gravitate împrumutată citate din Chomsky, Harari – căruia, fie spus în treacăt, îi voi dedica un rechizitoriu temeinic –, din Beck, Kahneman și cohorta de zei ai noii gândiri globalizate. Dacă nu le rostești numele, dacă nu le repeți teoriile ca un discipol fidel, nu exiști în spațiul dezbaterii românești. Nu ești “interesant”.
Am ajuns să ne validăm doar prin ochii altora, iar ceea ce este românesc, chiar dacă este profund, chiar dacă este viu și autentic, este privit cu suspiciune, ca și cum ar fi suspect de provincialism. Nimeni nu vrea să deschidă o carte scrisă de un profesor român, de pildă „Generația de lut”, în care, poate, se găsesc analize ale sufletului și ale rătăcirii sociale românești pe care niciunul dintre marii autori străini nu le-ar putea atinge, tocmai pentru că nu trăiesc în această stare a contradicției noastre istorice.
Veți spune, poate, că vorbesc din invidie. Nu, domnilor, nu e invidie, ci o constatare amară, aproape tragică: românii își disprețuiesc valorile și îmbrățișează, fără discernământ, orice părere, orice teorie, orice minciună, cu condiția să vină de departe. Trăim într-o colonie mentală, unde adevărul trebuie să treacă mai întâi prin vamă pentru a fi recunoscut.
Și iată un fragment din carte care te va pune pe gânduri.
Amnezia cultivată. Despre tineri, lecturi și pierderea identității
Un alt instrument al spălării pe creier, poate cel mai eficient și mai perfid dintre toate, este incultura ridicată la rang de virtute, devenită normă în aproape toate domeniile vieții românești. Această banalizare programată a cunoașterii a produs o ruptură profundă între generații, o prăpastie pe care nicio formă de comunicare autentică nu o mai poate depăși.
Tinerii de astăzi, în puțina lor aplecare către lectură, se hrănesc aproape exclusiv din importuri occidentale. Înghit cu nesaț ficțiuni spectaculoase precum Harry Potter, Stăpânul inelelor, Game of Thrones și alte bestseller-uri în care fantezia ia locul reflecției, iar spectacolul surclasează adevărul. Din fericire, încă nu am ajuns la nivelul cititorului american, pentru care „literatura” înseamnă benzi desenate prezentate drept „cărți grafice” – o formă de regres intelectual pe care, în alte vremuri, o acceptau doar copiii între 6 și 8 ani. Din aceste lecturi – care constituie pentru mulți unica formă de contact cu ideea de poveste – izvorăște o viziune ocultă, distorsionată asupra lumii. O viziune fără rădăcini, fără ideal, fără raportare la sacru sau la istorie. De aici izvorăște, inevitabil, și ruptura față de generațiile anterioare, cele care, acum 50 sau 100 de ani, se formau citind literatură clasică – Tolstoi, Dostoievski, Eminescu, Rebreanu – opere care ofereau nu doar frumusețe artistică, ci și un cod moral, o viziune coerentă asupra vieții, un set de valori.
Literatura populară de azi cultivă hedonismul, obsesia puterii, fuga de responsabilitate și exaltarea individualismului feroce. „Carpe diem” a fost golit de noblețea meditației și degradat într-un slogan de publicitate ieftină: trăiește clipa, adică trăiește fără sens, fără ideal, fără răspundere. Aceasta nu mai e libertate, ci libertinaj — o degenerare a spiritului critic într-un haos al capriciilor personale.
Lecturile contemporane nu mai promovează altruismul, nu mai încurajează apărarea celor slabi, nu mai glorifică responsabilitatea sau jertfa. Valorile cavalerilor medievali – onoarea, loialitatea, demnitatea – au ajuns să fie privite ca tare de caracter, rușinoase într-o epocă a egoismului și superficialității. Cine să se mai autosacrifice pentru un bine mai mare, când tot ce li se repetă tinerilor este că ei sunt „extraordinari”, „unici”, „autentici”, că au „dreptul” să facă orice, oricând, fără să dea nimănui socoteală?
Și, punând alături de iubirea firească față de părinți și copii pe aceea față de țară – mă întreb, vă întreb: unde a dispărut dragostea de patrie? Cum am putut permite atrofierea simțului apartenenței naționale, a acelui filon identitar care ne ancora în istorie și ne solidariza în fața oricărei încercări? Cum de am renunțat la această „amprentă” sufletească a neamului nostru, la acea rețea invizibilă a memoriei comune?
Răspunsul e, din păcate, limpede: scopul manualelor alternative impuse cu metodă în școli de cei care nu vor binele României a fost atins. În locul culturii și identității, li s-a oferit confuzie și depersonalizare. A fost un proiect, și a reușit.
( Carte de psihologie socială – Generația de lut, de Dr. Lucian Ciuchiță, Editura Andreas, 2018 )