Atacul fără precedent al Tel Avivului asupra unui aliat major al SUA, care nu face parte din NATO, a avertizat regiunea că relațiile diplomatice și bazele americane nu oferă niciun scut împotriva puterii militare israeliene, se arată într-un comentariu de Mohamad Hasan Sweidan pentru publicația The Cradle, citat de https://opozitia.net/ și preluat de Romanian Global News.
Pe 9 septembrie, Israelul a lansat un atac în plină zi asupra Qatarului, un „aliat major non-NATO” (MNNA) al SUA. Pretextul declarat a fost asasinarea liderilor Hamas, pe care Tel Avivul însuși ceruse anterior mediatorului de lungă durată, Doha, să îi găzduiască în continuare pentru a menține influența indirectă a Washingtonului asupra mișcării.
Dar atacul a servit ca un semnal de alarmă puternic pentru întreaga regiune: nu există limite la dorința Israelului de a folosi forța militară, chiar și împotriva statelor care nu se opun.
De ce a vizat Israelul Qatarul?
Decizia Israelului de a ataca Qatarul nu a fost luată ușor, având în vedere costul politic ridicat. Deci, ce câștiguri au justificat mișcarea și au determinat Tel Avivul să accepte consecințele?
Obiectivul principal a fost acela de a întări mesajul că Hamas „nu are niciun refugiu sigur” nicăieri. Așa cum a declarat premierul israelian Benjamin Netanyahu pe 10 septembrie, „Le spun Qatarului și tuturor națiunilor care adăpostesc teroriști: fie îi expulzați, fie îi aduceți în fața justiției. Pentru că, dacă nu o faceți voi, o vom face noi”.
Deși operațiunea nu a reușit să ucidă liderii Hamas, ea a marcat o încălcare semnificativă a ceea ce a fost considerat mult timp o linie roșie: țintirea aliaților Washingtonului din regiunea Golfului Persic.
Acest lucru ridică o întrebare importantă: ce garantează că Israelul nu va extinde atacurile și asupra altor țări, precum Turcia, Egiptul sau altele? Atacul asupra Qatarului a confirmat că nici alinierea cu SUA, nici distanța geografică nu oferă imunitate în Asia de Vest.
Așa cum a declarat ambasadorul Israelului la Washington, Yechiel Leiter, pentru Fox News, „Dacă nu i-am prins de data asta, îi vom prinde data viitoare”.
Prin aceasta, Tel Aviv a urmărit să intimideze alte state prietenoase cu Hamas și să-și afirme dominația asupra escaladării conflictului – chiar cu riscul de a-i îndepărta pe semnatarii Acordurilor Abraham și de a complica eforturile de normalizare ale Washingtonului.
Al doilea obiectiv este legat de sincronizare. Atacul israelian a coincis cu revizuirea de către liderii Hamas a unei propuneri de încetare a focului pentru Gaza, mediată de SUA. Israelul a urmărit două obiective: în primul rând, să forțeze Qatarul să se retragă din rolul său de mediator și, în al doilea rând, să-l asasineze pe însuși negociatorul șef, Khalil al-Hayya.
Astfel de acțiuni ar deraia diplomația și i-ar deschide lui Netanyahu calea pentru a prelungi războiul până la atingerea obiectivului său principal, și anume ocuparea Gazei și eliminarea sau expulzarea tuturor susținătorilor rezistenței – punând efectiv capăt luptei armate în enclavă.
Al treilea obiectiv era acela de a demonstra că noua doctrină de securitate a Tel Avivului nu mai este limitată de geografie sau politică. Deși Israelul are de mult timp cea mai puternică armată din regiune, anterior a încercat să-și limiteze angajamentele la contracararea amenințărilor imediate și la restabilirea calmului. Astăzi, obiectivul nu mai este contenția, ci înfrângerea totală a inamicilor săi.
Un articol din Foreign Affairs, scris în colaborare de Meir Ben-Shabbat – directorul Institutului Misgav pentru Securitate Națională și Strategie Sionistă din Ierusalim, fost consilier pentru securitate națională al Israelului și șef al Consiliului Național de Securitate (2017-2021) – și Asher Fredman, cercetător principal la Misgav și fost consilier al ministrului afacerilor strategice al Israelului, arată clar acest lucru:
„Asasinatele țintite ale Israelului asupra unor lideri de rang înalt din Iran, Liban, Qatar și alte țări arată că Israelul nu mai respectă limitele pe care vecinii săi credeau că nu le va depăși niciodată. Israelul nu va acorda imunitate niciunui lider al grupurilor ostile, indiferent de titlul politic sau locația acestora, dacă Israelul consideră că sunt implicați în activități teroriste. În trecut, Israelul ar fi întreprins astfel de acțiuni într-un mod discret sau ar fi încercat să-și ascundă rolul în ele, dar acum liderii săi acceptă deschis aceste mișcări.”
În ciuda faptului că este cea mai puternică forță militară din regiune, „Israelul nu este o putere hegemonică regională – și nici nu caută să devină una”. În schimb, articolul susține că Tel Avivul caută să modeleze ordinea regională într-o măsură mai mare ca niciodată.
Un al patrulea motiv, deși secundar, a fost acela de a pedepsi aparatul media din Qatar, în special Al Jazeera, pentru modul în care a acoperit războiul din Gaza. Mass-media din Qatar a jucat un rol central în amplificarea narațiunii palestiniene la nivel global.
Din 2024, Israelul a căutat instrumente legale și operaționale pentru a limita canalul: Knesset a adoptat o lege provizorie privind „posturile de televiziune străine”, care permite prim-ministrului și ministrului comunicațiilor să închidă rețelele considerate amenințări la adresa securității pentru perioade de 45 de zile, care pot fi reînnoite.
Biroul lui Netanyahu a promis măsuri imediate împotriva Al Jazeera; câteva săptămâni mai târziu, cabinetul a ordonat canalului să înceteze transmisiunile pe platforma israeliană, i-a confiscat echipamentele și i-a închis birourile. Instanțele israeliene au confirmat și prelungit interdicția, în timp ce miniștrii au descris canalul ca punând în pericol forțele de ocupație, oferind un motiv de securitate pentru reînnoirile sale repetate.
Atacul asupra Qatarului a servit, de asemenea, ca un mesaj direct către aparatul său media, și anume că susținerea narațiunii Hamas are acum un cost, iar Doha trebuie să-și revizuiască strategia media.
Pe plan intern, atacul a trimis un semnal puternic partenerilor de coaliție de extremă dreapta ai lui Netanyahu, care amenințaseră în repetate rânduri că vor răsturna guvernul său dacă acesta va face concesii în negocierile privind ostaticii și încetarea focului. Prin introducerea unei operațiuni militare perturbatoare în negocierile delicate, probabilitatea unor compromisuri inacceptabile a fost anulată.
Discursul s-a mutat de la potențiale schimburi de prizonieri la cereri de „victorie totală” și dezbateri despre costurile descurajării, nu despre compromisuri diplomatice. Când supraviețuirea unui lider depinde de o bază de sprijin restrânsă și intransigentă, manifestarea hotărârii, chiar și cu prețul diplomației, devine oportună din punct de vedere politic.
Astfel, atacul a avut o funcție internă puternică. A proiectat forță, a împiedicat concesii și a păstrat narațiunea triumfului inevitabil și absolut. Un sondaj realizat de Maariv a arătat că 75% dintre israelieni au susținut atacul – 49% au aprobat pe deplin operațiunea și momentul ales, 26% au aprobat-o, dar au pus la îndoială momentul ales. Doar 11% s-au opus atacului, în timp ce 14% au refuzat să-și exprime opinia.
Reacții internaționale și implicații strategice
La nivel global, Tel Aviv s-a grăbit să prezinte atacul ca o lovitură dată „refugiilor teroriste” și un pas către recuperarea prizonierilor israelieni. Narațiunea susține că, prin eliminarea sanctuarelor Hamas, presiunea asupra grupului crește pentru a accepta orice acord de încetare a focului – indiferent de condiții.
Deși atacul crește în mod incontestabil presiunea asupra Hamas, povara reală cade asupra rezistenței din Gaza, care s-a dovedit mult mai dârză decât anticipase Tel Avivul.
Atacul asupra Qatarului a declanșat imediat îndoieli cu privire la utilitatea relației sale de securitate cu SUA, care nu a reușit să împiedice un atac asupra propriului MNNA. Washingtonul, dornic să evite consecințele negative, s-a distanțat rapid de acțiunea israeliană.
Se spune că președintele american Donald Trump și-a exprimat nemulțumirea profundă față de Israel, calificând operațiunea drept un act unilateral contrar intereselor SUA și Israelului. Pe 13 septembrie, Trump s-a întâlnit la New York cu prim-ministrul și ministrul de externe al Qatarului, șeicul Mohammed bin Abdulrahman Al-Thani, un gest interpretat ca o măsură de limitare a daunelor. Purtătoarea de cuvânt a Casei Albe, Karoline Leavitt, a declarat ulterior că Trump a asigurat oficialii qatarezi „că un astfel de lucru nu se va mai întâmpla pe teritoriul lor”.
Washingtonul a reușit în mare măsură să atenueze consecințele. Biroul de presă internațional al Qatarului a emis o declarație în care afirma că parteneriatul său de securitate și apărare cu SUA este „mai puternic ca niciodată”, negând rapoartele potrivit cărora Doha își reevalua legăturile militare cu Washingtonul.
Cu toate acestea, atacul a scos la iveală întrebări critice pentru guvernele regionale: Care este valoarea bazelor americane dacă acestea nu pot preveni agresiunea din partea principalului aliat al Washingtonului? Ce greutate are desemnarea MNNA dacă Israelul o ignoră? Dacă apărarea aeriană a SUA nu va proteja Qatarul, ce o va face? Și dacă Netanyahu a acționat fără aprobarea lui Trump (rapoartele afirmă că Washingtonul a fost înștiințat din timp), cum poate Trump să garanteze că acest lucru nu se va mai întâmpla?
Iată întrebările urgente pe care trebuie să și le pună factorii de decizie din Asia de Vest. Cu cât vor găsi mai repede răspunsuri, cu atât vor fi mai bine pregătiți să-și apere suveranitatea.
Acesta a fost un test de stres major pentru credibilitatea SUA în Golful Persic și pentru încrederea Qatarului în protecția SUA, mai ales având în vedere importanța strategică a bazei Al-Udeid. Însă mustrarea publică a Israelului de către Washington, angajamentul rapid la nivel înalt și negarea de către Doha a oricărei reevaluări strategice sugerează că daunele au fost limitate. De fapt, Qatarul pare să își dubleze legăturile militare cu SUA, în speranța că gestul va descuraja viitoarele agresiuni israeliene.
La nivel regional, atacul a tras un semnal de alarmă în capitale precum Ankara și Cairo, ambele temându-se că ar putea fi următoarea țintă a Tel Avivului. Egiptul a dejucat deja un aparent complot israelian de a viza liderii Hamas din capitală.
Îngrijorările nu au început odată cu atacul asupra Qatarului. Ele datează din octombrie 2023, când Netanyahu a amenințat că va vâna membrii Hamas oriunde s-ar afla:
„Toți teroriștii Hamas sunt morți în viață – la suprafață, sub pământ, în afara Gazei.”
Atacul Israelului asupra Iranului de la începutul acestui an nu a făcut decât să adâncească temerile. Războiul de 12 zile dintre Israel și Iran a arătat că descurajarea în Asia de Vest s-a prăbușit și că Tel Avivul este gata să-și extindă campania militară la orice țară, chiar și la puterile regionale.
Temerile Ankarei s-au materializat rapid. Purtătorul de cuvânt al Ministerului Apărării turc, amiralul Zeki Akturk, a avertizat că Israelul ar putea „extinde și mai mult atacurile sale nesăbuite, așa cum a făcut în Qatar, și ar putea trage întreaga regiune, inclusiv propria țară, într-un dezastru”.
Liderii Hamas călătoresc regulat în Turcia, iar unii dintre ei locuiesc acolo. Tel Avivul a acuzat Ankara că permite Hamasului să planifice atacuri, să recruteze membri și să strângă fonduri pe teritoriul turc.
„Capacitatea Israelului de a lansa atacuri aparent fără a fi pedepsit, ocolind adesea apărarea aeriană regională și normele internaționale, creează un precedent care îngrijorează profund Ankara”, a declarat Serhat Suha Cubukcuoglu, directorul programului Turcia al Trends Research and Advisory.
În ceea ce privește Egiptul, mai multe mass-media au raportat că Cairo a avertizat SUA cu privire la „consecințe grave” dacă Israelul ar încerca un atac de tipul celui din Qatar pe teritoriul său. Potrivit Al Arabiya și altor mass-media saudite și israeliene, Egiptul a redus deja coordonarea în materie de securitate cu Tel Aviv „până la noi ordine”.
Deși aceste scurgeri de informații reflectă anxietatea Egiptului, orice represalii serioase împotriva Tel Avivului sau Washingtonului rămân improbabile. Egiptul este mai înclinat să folosească aceste declarații pentru a descuraja escaladarea conflictului de către Israel. Cairo ar putea, de asemenea, să încerce să-și extindă rolul de mediator în războiul din Gaza, mai ales dacă rolul Qatarului va scădea.
Acest lucru i-ar spori influența asupra Hamas și i-ar crește valoarea în ochii Washingtonului. Dar noua linie de gândire omite un aspect esențial: obiectivul final al Israelului este eradicarea întregii rezistențe palestiniene, ceea ce înseamnă că Tel Avivul nu are niciun interes ca vreun stat să medieze războiul.
Summitul din Golf și repercusiunile regionale
Pe 14 septembrie, miniștrii de externe arabi și islamici s-au reunit la Doha pentru a redacta o rezoluție privind atacul israelian, înaintea unui summit arab-islamic de urgență găzduit de Qatar a doua zi. Declarația finală a arătat clar că statele din Golf nu au luat măsuri semnificative împotriva Tel Avivului sau Washingtonului.
Summitul a condamnat în unanimitate atacul israelian ca fiind o încălcare a suveranității, a dreptului internațional și a Cartei ONU. Consiliul de Cooperare al Golfului (GCC) a solicitat o revizuire a poziției de apărare a blocului și a evaluărilor amenințărilor, îndrumând comandamentul militar comun să înceapă punerea în aplicare a mecanismelor colective de descurajare.
Dar aceste declarații rămân departe de realitate. Summitul s-a încheiat fără măsuri concrete, doar cu o retorică fermă care a făcut ecou declarațiilor arabe ineficiente din ultimele decenii. În mod ironic, declarația s-a bazat în mare măsură pe apeluri către ONU și „comunitatea internațională” – două entități cu o lungă istorie de eșecuri în a restrânge agresiunea israeliană.
Pe scurt, summitul nu a adus nimic nou. Statele din Golful Persic rămân reticente în a face față schimbărilor structurale care au loc în regiune, în special agendei în evoluție a SUA și Israelului după 7 octombrie 2023. Atacul asupra Qatarului nu a fost doar o lovitură pentru poziția sa regională, ci un semnal pentru toți actorii regionali, inclusiv statele din Golful Persic, că rachetele israeliene pot și vor lovi dacă Tel Avivul consideră că este necesar.
Pentru statele arabe, nu mai există spații „sigure”. Găzduirea bazelor americane sau facilitarea diplomației nu oferă nicio protecție. Israelul a demonstrat că este dispus să încalce orice reguli dacă acest lucru servește intereselor sale de securitate sau strategice.
În cele din urmă, nu a fost doar un atac asupra Qatarului. A fost un mesaj mai amplu menit să șteargă liniile roșii de lungă durată. Dacă nu se răspunde cu o reacție regională și internațională puternică, acesta riscă să redesenze harta puterii din Asia de Vest în beneficiul Tel Avivului și, prin extensie, al principalului său susținător, Washingtonul.