Jurnalistul Ovidiu Zară a anunțat zilele acestea: „După 6 ani de procese cu Forumul Democrat al Germanilor din România (FDGR) și cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), am câștigat definitiv la Înalta Curte de Casație și Justiție și am reușit să anulez amenda ce mi-a fost aplicată de CNCD, la cererea FDGR, pe motiv că aș fi discriminat minoritatea germană din România, scrie https://www.activenews.ro, preluat de Romanian Global News.
A fost un proces greu și lung, doar pentru că în octombrie 2019 am reiterat în direct la RTV faptul că după ce s-a declarat urmașul tuturor organizațiilor germanice de pe teritoriul Romaniei, FDGR-ul condus la acea vreme de Klaus Werner Johannis (era primarul Sibiului) a intrat ilegal, în anul 2007, în posesia patrimoniului organizației de sorginte nazistă Grupul Etnic German (condamnat de Tribunalul de la Nurenberg), patrimoniu care apartinea de drept și de fapt Statului Român – conform unui Decret Regal emis de Regele Mihai I, ca urmare a Convenției de Armistițiu încheiată de România cu Puterile Aliate după cel de-al doilea Război Mondial și a semnării de către țara noastră a Tratatului de Pace de la Paris în 1947. Urmare a afirmațiilor mele publice am fost sancționat de CNCD, la cererea FDGR, că aducând în discuție aceasta ilegalitate aș fi discriminat minoritatea germană.
Nimic mai fals!
Acest lucru a fost demonstrat atât prin Încheierea Curții de Apel București, cât și prin Decizia ICCJ de acum ca urmare a recursului CNCD (FDGR nici măcar nu a mai depus recurs).
Așadar, pentru că s-a finalizat definitiv acest proces istovitor, în care m-am aparat singur, trec la atac. Drept pentru care voi depune doua plângeri penale.
Una îndreptată impotriva lui Klaus Werner Johannis și a acoliților săi (dar și împotriva judecătoarei), care au facut posibilă preluarea ilegală de la Statul Român a unui patrimoniu imobiliar estimat de fostul ministru al Finanțelor Publice, Bogdan Dragoi, la circa 18 miliarde de euro.
Iar cea de-a doua va fi îndreptată împotriva FDGR și va avea ca obiect scoaterea în afara legii a acestui ONG politic pentru ca s-a declarat continuatorul tuturor organizațiilor germanice care au existat pe teritoriul Romaniei, inclusiv a organizației de sorginte nazistă Grupul Etnic German (căreia de altfel i-a și preluat ilegal patrimoniul care aparținea de fapt și de drept Statului Român).
Așa că nu vă pierdeți speranța! Dumnezeu este mare și cu credință și perseverență vom învinge!”, a conchis Ovidiu Zară.
Marele istoric Ioan Scurtu, la rândul lui hăituit și dat în judecată abuziv de FDGR doar pentru că prezentase datele istorice legate de organizația nazistă a cărei continuator s-a erijat a fi FDGR, a publicat pe blogul său în urmă cu o zi, după vizita grofului Viktor Orban pe plantația de la Jucu, la slugile sale din UDMR și Coaliția PUPU, și adevărurile pe care le deține despre un alt rapt similar, cel privind Fundația Gojdu.
Redăm textul său integral:
LICHIDAREA UNUI SIMBOL NAȚIONAL: FUNDAȚIA GOJDU
Fundația Gojdu s-a constituit pe baza testamentului din 6 noiembrie 1869 semnat de Emanoil Gojdu, unul dintre cei mai bogați români (aromâni) din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Testamentul prevedea că, pentru administrarea acestei fundații erau împuterniciți mitropolitul Transilvaniei, arhiepiscopul oriental ortodox român, toți episcopii orientali ortodocși din Transilvania și Ungaria, precum și trei bărbăti laici, cunoscuți pentru autoritatea lor. Aceasta a început să funcționeze din 1870, fiind administrată de „Reprezentanța Fundației Gojdu”, având în frunte pe mitropolitul Andrei Șaguna.
În acel moment, Fundația avea în centrul capitalei Ungariei un complex format din opt corpuri de clădiri cu patru etaje, fiecare cu o curte interioară, în care se aflau 250 de apartamente, 50 de spatii comerciale: hoteluri, terase, baruri, restaurante, cafenele care aduceau importante venituri, precum și uriașe sume de bani depuse în bănci, și alte valori.
Gojdu a stabilit ca o parte din sumele obținute prin capitalizarea dobânzilor să fie folosită pentru acordarea de burse studenților români ortodocși și pentru ajutorarea altor tineri. Pentru conservarea și dezvoltarea Fundației s-a interzis vânzarea surselor productive ale patrimoniului, precum și transpunerea sa în bani. În ajunul Primului Război Mondial Fundația Gojdu era una dintre cele mai mari fundații din Imperiul Austro-Ungar.
Cercetătoarea Maria Berényi – în lucrarea intitulată „Istoria Fundației Gojdu (1870 – 1952)”, publicată în 1995 în română și maghiară de Societatea Culturală a Românilor din Budapesta – menționează că această fundație a acordat burse la 4 455 studenți români și 928 ajutoare financiare altor tineri (mai ales elevi și preoți). În 1917, guvernul Ungariei a închis activitatea Fundației Gojdu, iar după 1918, administrarea patrimoniului său a trecut, teoretic, în România, întrucât mitropolitul ortodox din Sibiu era, de jure, președintele acesteia.
Tratatul de la Trianon prevedea la art. 249 : „Legatele, donațiunile, bursele, fundațiunile de orice fel, înființate sau create în fostul regat al Ungariei și destinate supușilor (ressortissants) acestuia, vor fi puse de Ungaria întrucât acestea se găsesc pe teritoriul său, la dispozițiunea Puterii aliate sau asociate ai cărei supuși (ressortissants) sunt acum zisele persoane„ (subl. ns. – IS).
Guvernul român a propus celui ungar negocieri pentru aplicarea acestui articol. Ungaria a adoptat tactica tergiversării, cu vădita intenție de a nu se ajunge la un acord. Tratativele din 1923, nu au dus la nici un rezultat, iar în 1927 guvernul de la Budapesta a blocat fondurile Fundației Gojdu. Nu s-a prezentat atunci și nici mai târziu un inventar cu bunurile și valoarea lor, astfel că nu se cunoaște, cu exactitate, situația concretă.
În 1929 – 1930, Nicolae Titulescu a reușit să introducă problema acestei Fundații în pachetul privind optanții unguri judecat de Curtea Permanentă de Justiție de la Haga. Pe această bază a fost semnat Acordul de la Paris, prin care s-a stabilit ca cele două părți să negocieze „rezolvarea definitivă a afacerii Gojdu”. Guvernul Ungariei se obliga ca până cel târziu 1 iunie 1930, să înceapă tratative cu partea română la Sibiu.
Discuțiile au demarat cu întârziere, în mai 1932, dar s-au blocat după numai o zi, datorită faptului că delegația maghiară a refuzat să accepte ca bază de discuție prevederile Tratatului de la Trianon. Dacă în problema optanților a invocat acel tratat, pentru Fundația Gojdu respectivul document nu a fost recunoscut. Negocierile au fost reluate în 1935 la Budapesta, dar tot cu rezultat zero.
Abia la 27 octombrie 1937 s-a realizat un Acord, semnat la București, care prevedea că Ungaria va preda României în 30 de zile după ratificarea acestui document întregul patrimoniu al Fundației Gojdu care se găsea la Budapesta, cu toate drepturile și obligațiile aferente, iar Fundația Gojdu va înceta să existe ca fundație pe teritoriul Ungariei. Acordul (învoiala) a fost ratificat de România prin jurnalul Consiliului de Miniștri din 13 ianuarie 1938 și promulgat de regele Carol al II-lea în ziua de 5 februarie 1938. La rândul său, guvernul Ungariei l-a ratificat în aprilie 1940, astfel că la 20 iunie 1940 a avut loc schimbul instrumentelor de ratificare. Prin acest Acord statul ungar recunoștea dreptul de proprietate al României asupra bunurilor Fundației Gojdu, acestea urmând să-i fie predate. Acordul nu s-a aplicat, întrucât a intervenit dictatul din 30 august 1940, prin care Ungaria a obținut partea de nord-est a Transilvaniei.
După cel de-al Doilea Război Mondial, Ungaria și România au fost ocupate de armata sovietică. În ambele state a avut loc naționalizarea întreprinderilor și instituțiilor „burgheze”. În acest spirit guvernul ungar a naționalizat toate bunurile Fundației Gojdu în anul 1952, iar Bucureștiul nu a avut nici o reacție. În 1953, la solicitarea conducerii de la Moscova, fiecare stat socialist – inclusiv cele de la Budapesta și București – a semnat un formular tipizat prin care renunța la orice pretenție de despăgubire pentru bunurile pe care le avea în celelalte state socialiste.
Timp de peste patru decenii problema Fundației Gojdu a fost abandonată de conducerea României. Abia la 30 septembrie 1996, un grup de înalți prelați și profesori universitari din Mitropolia Ardealului au reactivat Fundația Gojdu și – în conformitate cu testamentul lui Emanoil Gojdu – administrația a fost încredințata mitropolitului Antonie Plămădeală, arhiepiscopului Bartolomeu Anania și arhiepiscopului Nicolae Corneanu.
Prin hotărârea Tribunalului din Sibiu din 9 octombrie 1996, Fundației Gojdu și-a redobândit personalitatea juridică, iar Reprezentanța acesteia a fost mutată de la Budapesta la Sibiu. În 1998 s-a constituit un Grup de Inițiativă format din reprezentanți ai partidelor politice și ai unor structuri guvernamentale care – împreună cu Fundația Gojdu – a reluat demersurile pe lângă oficialitățile de la Budapesta pentru redobândirea averii Fundației Gojdu în conformitate cu acordul din 1937, ratificat de cele două guverne. Ministerul de Externe al Ungariei a răspuns în anul 2000 că acordurile în vigoare între cele două state nu asigură baza juridică pentru ca România să pretindă bunurile Fundației Gojdu din Ungaria. A invocat actul din 1953, care – în opinia guvernului ungar – a tranșat definitiv problema Fundației Gojdu.
Acest act, considerat legal de guvernul Ungariei, a fost anulat de oficialii de la București sub motivul că a fost semnat e un regim „comunist”. România a adoptat principiul „restitutio in integrum” – singura dintre statele foste socialiste – și ca urmare, a restituit cetățenilor români, dar și celor maghiari sute de mii de hectare de pădure, castele și conace confiscate în anii 1945 – 1953. Pe baza unor hotărâri judecătorești ale tribunalelor din România (!) au fost acordate despăgubiri urmașilor optanților unguri afectați de legea agrară din 1921, deși aceștia fuseseră deja răsplătiți în perioada interbelică.
Guvernul de la Budapesta, știind că politicienii români erau obsedați de ideea aderării la UE, a jucat această carte. Ungaria – care făcea parte din UE – a transmis la București mai multe condiții pentru votul său în favoarea României, între care renunțarea la Fundația Gojdu.
Politica de concesii și de renunțare la demnitatea națională a fost – cu rare excepții – caracteristica activității liderilor politici români post decembriști. Ca urmare, au acceptat să satisfacă toate cerințelor Budapestei. În „Tratatul de înțelegere, cooperare și bună vecinătate dintre Republica Ungară și România”, semnat la 16 septembrie 1996 de Nicolae Văcăroiu (PSD), nu se face nici o referire la Fundația Gojdu. Reputatul specialist în drept internațional, Ion M. Anghel a apreciat că acest tratat avea un „caracter capitulard” și că „în nici un caz nu poate fi vorba de o atitudine demnă, așa cum s-ar fi cuvenit” din partea guvernului român.
Ajuns prim ministru, Călin Popescu Tăriceanu (PNL) s-a dovedit foarte „generos” față de pretențiile ungare. Nici măcar nu a evocat semnarea de către Ungaria a Tratatului de la Trianon din 4 iunie 1920 și a Acordului din 27 octombrie 1937 prin care-și asuma obligația de a restitui României bunurile Fundației Gojdu.
Profitând de situație, guvernul Ungariei a procedat la trecerea în gestiunea Sectorului (arondismentului) VII al Budapestei a bunurilor Fundației Gojdu, pe care le-a scos la licitație. În ziua de 8 decembrie 1999, Fundația Gojdu cu sediul la Sibiu a dat în judecată Primăria Sectorului VII, solicitând anularea licitației și desființarea actelor administrative emise de autoritățile comuniste în 1952 și 1953.
Guvernul Tăriceanu nu a dorit să folosească „lecția” oferită de guvernul de la Budapesta, care i-a apărat cu înverșunare, în perioada interbelică, pe cetățenii săi în procesul intentat statului român de optanții unguri și a obținut un verdict pozitiv la Conferința internațională de la Haga. Nu numai că nu a sprijinit Fundația Gojdu cu sediul la Sibiu, dar s-a declarat incomodat de atitudinea acesteia, deoarece ”afecta relațiile de prietenie” dintre România și Ungaria. Ca urmare, ministrul de externe Mihai Răzvan Ungureanu a venit cu o inițiativă proprie, vizând lichidarea Fundației Gojdu – simbol al luptei românilor aflați sub dominația maghiară pentru promovarea culturii și demnității lor, un reper al istoriei noastre naționale. A propus oficialităților ungare să se înființeze un Institut al Parteneriatului Strategic Româno-Ungar cu sediul la Budapesta, și pentru a crea aparența că fundația continua să existe, în titulatura acestuia să figureze numele Gojdu. Guvernul ungar a agreat propunerea, pe baza căreia s-au desfășurat discuții pentru redactarea acordului, convenindu-se asupra unui text aprobat de oficialitățile din ambele state.
Fără a ține seama de poziția conducerii Fundației Gojdu și de faptul că aceasta era o instituție de drept privat asupra căreia statul nu avea nici o autoritate, guvernul Tăriceanu a semnat desființarea acesteia. A fost organizată la București o ședință comună a celor două guverne în ziua de 20 octombrie 2005 în cadrul căreia a fost semnat Acordul pentru înființarea Fundației Publice Româno-Ungare „Gojdu”.
Prin acest document se anula testamentul lui Emanoil Gojdu, iar statul român consfințea desființarea fundației. Din punct de vedere juridic, de la 20 octombrie 2005, Fundația Gojdu nu mai exista și s-a creat o fundație, care păstra în titlu numele Gojdu, dar care avea cu totul alte obiective și urma să fie finanțată în comun de guvernul român și de guvernul maghiar.
În fond, guvernul Tăriceanu a renunțat la aplicarea articolului 249 din Tratatul de la Trianon și a Acordului din 27 octombrie 1937, fapt ce l-a determinat pe un cunoscut diplomat român să pună două întrebări retorice: „Guvernanții actuali au uitat că sunt români? Ei s-au europenizat într-o asemenea măsură încât nu mai au conștiință națională?”
Guvernul Tăriceanu a aprobat Acordul printr-o Ordonanță de urgență, care a fost trimisă, la începutul lunii noiembrie 2005, spre aprobare în Parlament. În Expunerea de motive se aprecia că prin acel Acord erau „armonizate prevederile testamentare ale marelui mecena Emanuil Gojdu cu realitatea contemporană și cu dorința împărtășită a celor două guverne ca demersul să fie unul comun similar reconcilierii franco-germane”.
Se făcea aluzie la posibila apartenență comună a României și Ungariei la Uniunea Europeană, ca și cum prin această aderare interesele naționale trebuiau șterse cu buretele. Referirea la reconcilierea franco-germană era neavenită, deoarece guvernele de la Paris și Bonn nu au luat acea decizie pe baza cedării unor bunuri naționale ale unui stat către celălalt stat.
Acordul din 20 octombrie 2005 a generat ample proteste din partea mai multor instituții și organizații din România, a opiniei publice în general. Fundația Gojdu cu sediul la Sibiu a anunțat că va continua procesul intentat sectorului VII din Budapesta pentru a intra în posesia bunurilor sale aflate în Ungaria. Printr-un comunicat, Academia Română solicita „respectarea prevederilor stipulate în testamentul din 1869 de Emanuil Gojdu, Fundația instituită sub numele său fiind una de natură privată, asupra căreia nici o autoritate, fie chiar statală, nu poate interveni, nu o poate anula din punct de vedere juridic și nu poate dispune în vreun fel de patrimoniul lăsat națiunii române de proprietarul acesteia”.
Acestor critici le-a replicat, pe puncte, un cunoscut om politic și teolog, care a susținut decizia guvernului Tăriceanu:
„Unu: Ne facem de rușine în fața partenerului european care e Ungaria. Bucureștiul poate să apară într-o lumină neserioasă, care îi va dezamăgi pe moderați și îi va inflama pe extremiști.
Doi: Fundația sibiană Gojdu va trebui să găsească sute de mii de euro pentru a deschide procesul internațional și să aibă, vreo 5 – 10 ani, răbdarea necesară pentru ca aceasta să ajungă la un verdict (potențial negativ).
Trei: Absența unei soluții va întuneca perspectiva Curților Gojdu de a servi realmente, grație unui calendar de evenimente culturale majore, la substanța împăcării dintre România (viitor stat membru UE) și Ungaria, vecinul care ne-a ajutat cel mai mult pe calea integrării europene.
Patru: Relația dintre BOR și guvernul actual va primi o lovitură care o va îmbolnăvi, spre detrimentul ambelor părți, de suspiciune și resentiment”.
Din această „motivație” se poate lesne constata că ilustrul intelectual nu apăra interesele poporului român, ci era animat de grija că „ne facem de rușine în fața partenerului european care e Ungaria”, nepunându-și problema dacă nu cumva guvernul de la Budapesta se făcuse „de rușine” în fața a 22 de state, de pe patru continente (Europa, America, Asia, Africa), cu care semnase Tratatul din 4 iunie 1920, întrucât nu respecta prevederile acestuia. Era îngrijorat că, prin respingerea ordonanței de urgență, vor fi dezamăgiți „moderații” și se vor inflama „extremiștii”, o lozincă la modă după 1990, care s-a dovedit a fi îndreptată împotriva intereselor poporului român. Realitatea, știută inclusiv la Bruxelles, era că cel mai virulent naționalism din statele europene era promovat tocmai de Ungaria. Eludând scopul pentru care a fost înființată Fundația Gojdu, se cita „calendarul evenimentelor culturale majore”, care constituiau „substanța împăcării româno-ungare” și o premisă la integrarea europeană a României.
Guvernul a urmărit să-i descurajeze pe reprezentanții Fundației Gojdu, oferindu-le o perspectivă sumbră și avertizându-i că trebuiau să „găsească sute de mii de euro” pentru a susține procesul pentru recuperarea bunurilor Fundației, care ar dura 5 – 10 ani, cu verdict „potențial nefavorabil”. Nu ezita să atragă atenția conducerii Bisericii Ortodoxe Române că, prin atitudinea adoptată, relațiile sale cu guvernul român se vor „îmbolnăvi”, fiind marcate de „suspiciune și resentiment”. Așadar, a solicita recupera bunurile unei fundații române aflate în Ungaria, reprezentată de înalți ierarhi ortodocși însemna, „o lovitură” în relația bisericii cu guvernul, deși, conform articolului 29 din Constituție:
„Cultele religioase sunt autonome față de stat și se bucură de sprijinul acestuia”.
Prin Actul din 20 octombrie 2005, guvernul României renunța în favoarea Ungariei la o importantă valoare materială – căreia nu i se făcuse o evaluare, dar potrivit unor surse se ridica la patru miliarde euro – și mai ales a fost lichidat un simbol al istoriei, culturii și demnității naționale.
Activând într-o perioadă când guvernul de la Budapesta promova o politică de asimilare forțată a românilor – și a celorlalte naționalități din Regatul Ungariei – Fundația Gojdu a avut un rol foarte important în sprijinirea tinerilor români, care au devenit personalități marcante ale vieții culturale, științifice și politice românești din Transilvania.
Între aceștia, Victor Babeș, Traian Vuia, Octavian Goga, Aron Cotruș, Ioan Lupaș, Silviu Dragomir, Aurel C. Popovici, Vasile Stoica, Petru Groza, Aurel Lazăr.
Unii s-au dedicat științei, dar cei mai mulți s-au angajat în lupta pentru apărarea ființei naționale, au pregătit și înfăptuit unirea Transilvaniei cu România la 1 decembrie 1918. Guvernanții de la București au urmărit să șteargă aceste de pagini de istorie, considerând că astfel câștiga bunăvoința oficialităților de la Budapesta și va obține votul pentru intrarea României în Uniunea Europeană.
Erau ostili statutului adoptat în 1996 prin care se stabileau obiectivele Fundației Gojdu: acordarea de burse tinerilor români dornici să studieze în instituțiile străine; promovarea culturii naționale prin editarea de carte românească în limba română și în limbile naționalităților din spațiul central european destinate bibliotecilor publice și școlare la care au acces etnicii români, precum și instituțiilor de învățământ din străinătate profilate pe cultura și civilizația poporului român; cultivarea și răspândirea valorilor culturii române în teritoriile locuite de români și în rândul națiunilor alături de care conviețuiau în spațiul central european; încurajarea și sprijinirea cercetărilor în domeniul istoriei, teologiei, dreptului, filologiei, filosofiei, psihologiei, pedagogiei, sociologiei și etnografiei care au ca obiect punerea în valoare a spiritualității poporului român, inclusiv prin organizarea de simpozioane, conferințe și mese rotunde cu caracter național și internațional ș.a. Pentru politicienii români promovarea culturii și istoriei naționale era o atitudine anti-europeană.
Ordonanța depusă în noiembrie 2005 în parlament pentru aprobarea Acordului semnat cu guvernul Ungariei a suscitat vii discuții. Cei mai mulți deputați și senatori au susținut că guvernul nu avea calitatea să se pronunțe în numele Fundației și mai ales să renunțe la bunurile acesteia. Ca urmate, la 30 martie 2006, Camera Deputaților și la 7 aprilie 2006, Senatul (for decizional) au respins ordonanța guvernului Tăriceanu. La rândul său, președintele Traian Băsescu a semnat decretul pentru promulgarea Legii privind respingerea Acordului pentru înființarea Fundației Publice Româno-Ungare „Gojdu”.
Parlamentul de la Budapesta a votat la 21 noiembrie 2005 proiectul de lege pentru aprobarea Actului semnat cu guvernul României la 20 octombrie. Secretarul de stat din Ministerul de Externe a explicat că guvernul de la București a acceptat punctul de vedere al Ungariei, potrivit căruia Fundația Gojdu nu mai exista pentru România din 1953 și că a fost înființată o „fundație publică ungară, competența și funcționarea sa îi revine Republicii Ungare” și urmează să fie înregistrată la Tribunalul din Budapesta.
Complexul Gojdu din Budapesta a fost vândut de Sectorul VII, unor investitori străini, românii ortodocși din Ungaria putând beneficia de capela din interiorul acestuia pentru slujbe săptămânale. Evident, de valuta obținută au beneficiat oficialitățile sectorului respectiv și, pe un plan mai larg, poporul maghiar. Guvernul Ungariei și-a respectat promisiune și a susținut aderarea României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007.
Prin desființarea Fundației Gojdu, guvernul Tăriceanu s-a înscris într-un vast program derulat după 1989, vizând ștergerea identității naționale, care a inclus și eliminarea istoriei românilor ca obiect de studiu pentru elevii din România. S-a urmărit, ca să-l cităm pe George Orwell, „distrugerea memoriei tuturor și înlocuirea amintirilor (documentelor) cu alte construcții falsificate”.
Primită în UE, România nu a fost tratată în mod egal cu celelalte state membre, fiind supusă Mecanismului de Cooperare și Verificare (MCV) până în 2023 și primind viză de intrare în spațiul Schengen abia în ianuarie 2025. Semnificativ este și faptul România, „partenerul strategic”, nu a primit Visa Waiver pentru ca cetățenii ei să poată călători fără viză în SUA.
Politica guvernelor de după 1989 a afectat grav poporul român atât din punct de vedere spiritual, cât și material. Multe state și companii străine au profitat, reușind să cumpere la prețuri modice, sub pretextul privatizării, aproape toate întreprinderile industriale, cea mai mare parte a resurselor naturale, să preia sistemul bancar, telefonia, comerțul interior, dar și să impună politica internă și externă a României. Semnificativă este vânzarea companiei românești Petrom în 2024, care avea 60 000 de salariați, companiei de stat austriece OMV cu 5 000 de angajați (realizând astfel o adevărată performanță, inversând o veche zicală: peștele cel mic l-a înghițit pe peștele cel mare).
Cu acel prilej, primul ministru Adrian Năstase a precizat: „Cine controlează Petrom, controlează economia, controlează și politica”.
Rămași fără lucru, șase milioane de români, aflați în plină putere de muncă, au luat calea străinătății, contribuind la dezvoltarea statelor occidentale.
S-a ajuns în această situație și ca urmare a deschiderii granițelor la 22 decembrie 1989, fapt ce a permis penetrarea tuturor domeniilor de activitate de către serviciilor secrete străine ca într-o țară a nimănui. Acestea au racolat sute, poate mii de români prin care și-au realizat obiectivele stabilite de guvernele țărilor cărora le aparțineau. Statul român a fost slăbit, fapt recunoscut chiar de președinții în funcțiune: Traian Băsescu – „România este un stat mafiot” și Klaus Iohannis – „Statul român a eșuat în misiunea sa fundamentală de ași proteja cetățenii”.
Statisticile internaționale au înregistrat situația gravă a României în iulie 2025: o datorie externă de peste 220 miliarde euro (în 1989 nu avea nici o datorie și urma să recupereze circa 4 miliarde dolari).
Balanța comercială externă avea un deficit de 21, 945 miliarde euro (în 1989 balanța era excedentară). Deficitul bugetar era 9,3% din PIB, cel mai ridicat dintre statele UE (în 1989 veniturile erau mai mari decât cheltuielile). Peste 3,5 milioane de români trăiau în sărăcie. La rândul său, Consiliului Fiscal a comunicat în septembrie 2025, că România a sprijinit Ucraina în războiul contra Rusiei cu 1,5 miliarde dolari.
Desființarea Fundației Gojdu a fost decizia unui guvern PNL. Acest partid a revenit la putere în 2019 promovând o politică prin care România a intrat într-o criză profundă. În alegerile parlamentare din 2024, PNL a obținut 14, 28% din voturi, și a primit funcția de prim ministru (unii analiști politici susțin că la presiunea președintelui Franței). Căderea economică, politică și morală a României era explicată la 12 octombrie 2025, de premierul Ilie Bolojan într-un discurs rostit la Oradea:
„Lașitatea, deciziile greșite, hoția ne-au făcut rău”.
Aceasta este România de astăzi: Vot erat demonstrandum.

Ioan Scurtu