Schimbările de regim din Siria și Venezuela cu ajutorul forței brute respectă întrutotul ”ordinea internațională bazată pe reguli” și sunt binevenite. Pe același principiu, și atacul Rusiei asupra Ucrainei, în februarie 2022, a fost la fel de binevenit, scrie jurnalistul Adrian Onciu pe https://opozitia.net, preluat de Romanian Global News.
Președintele Donald Trump a anunțat triumfător primii pași ai operațiunii Pentagonului în Venezuela, gen ”punct ochit, punct lovit”. El a descris bombardamentele și acțiunea comandourilor Delta Force drept o ”lovitură la scară largă” împotriva unui ”narco-stat terorist”. Evenimentul, aplaudat în picioare de pro-europenii care pun umărul alături de regimul Zelensky, expune o paralelă izbitor de directă cu invazia Ucrainei.
Cele două mari puteri, atât Rusia, cât și SUA, au invocat motive de ”securitate națională” pentru a justifica intervenții armate în sferele lor de influență tradiționale. Dacă Rusia a procedat greșit în 2022, atunci SUA nu a făcut decât să repete scenariul aproape la virgulă, însă mult mai eficient. Ca atare, Europa (buricul corectitudinii politice la nivel global) ar trebui să condamne vehement atacul Pentagonului. Și să înceapă să livreze ajutoare guvernului legitim de la Caracas.
Ambele acțiuni, deși fundamental agresive, sunt prezentate ca defensive. Trump a justificat atacul prin invocarea unor amenințări concrete: narcotrafic masiv, influențe ostile rusești, chineze și iraniene, alături de instabilitate regională ce alimentează migrația și crima organizată. În subtext, o reactivare a Doctrinei Monroe pentru emisfera vestică este evidentă. Similar, Vladimir Putin a justificat invazia Ucrainei prin expansiunea NATO, necesitatea ”denazificării” și protecția rusofonilor. El a etichetat Kievul drept un proxy occidental la granițele Rusiei.
Avem acum o oglindă perfectă. SUA, care a condamnat vehement Rusia pentru încălcarea suveranității Ucrainei (și s-a implicat în mod decisiv în sprijinirea regimului Zelensky) recurge fix la aceeași logică. Cele cele două intervenții în forță sunt plasate în aceeași categorie morală și legală. Vorbim despre agresiuni neprovocate sub un pretext defensiv, cu specificația că Moscova invocă, totuși, acțiunile provocatoare ale NATO.
Natura operațiunilor diferă, dar obiectivul este identic: schimbarea de regim. Atacul american a fost rapid și chirurgical, pentru a evita o ocupație prelungită (o lecție învățată în eșecurile din Irak și Afganistan). Scopul a fost eliminarea lui Maduro și tranziția către un guvern pro-democratic, pro-occidental. Invazia rusă, dimpotrivă, a escaladat într-un război total, marcat de ocupații și anexări. Totuși, ambele cazuri ilustrează modul în care marile puteri ignoră Carta ONU în numele propriilor interese. Ceea ce consolidează narațiunea Kremlinului despre existența a ”două standarde” globale.
Pe de altă parte, merită subliniat că belicoșii din Europa au exultat în urma operațiunii din Venezuela pe motiv că înlăturarea lui Maduro subminează direct interesele economice și strategice ale Chinei și Rusiei în zonă. Beijingul, principalul creditor al Caracasului cu peste 60 de miliarde de dolari în împrumuturi ”petrol contra credit”, riscă renegocierea sau anularea datoriilor. Și pierderea accesului la petrolul greu, vital pentru rafinăriile sale. Moscova, prin Rosneft, vede active de miliarde în pericol de confiscare, alături de încheierea cooperării militare (aproximativ 4 miliarde de dolari în arme vândute). Un regim pro-american ar transforma Venezuela dintr-o platformă anti-occidentală într-un aliat al SUA. Noua poziționare a Caracasului ar submina proiecția de putere ruso-chineză în America Latină.
Evenimentul de astăzi se înscrie într-o ofensivă sistematică a lui Trump împotriva periferiei blocului BRICS. Ofensiva a debutat cu prăbușirea regimului Assad în Siria (decembrie 2024), o lovitură dură pentru Rusia și Iran. Iar acum continuă cu Venezuela. Speculațiile vizează Cuba, Nicaragua condusă de Ortega și, mai prudent, Iranul – state unde regimurile puternic militarizate și populațiile rezistente la sancțiunile occidentale fac intervențiile directe mult mai riscante. Să nu uităm, Trump a declarat război deschis blocului BRICS: ”Ideea că țările BRICS încearcă să se desprindă de dolar în timp ce noi stăm și privim s-a TERMINAT”. El a amenințat cu tarife de sută la sută pentru orice monedă alternativă.
Strategia lui Trump se aseamănă cu un joc de domino invers. Șeful de la Casa Albă răstoarnă piesele slabe de la margine în încercarea de a destabiliza centrul (China, Rusia, India). Sau, mai precis, acționează ca un boxer care se mișcă rapid și lovește non-stop pentru a-și epuiza adversarul, în speranța de a forța concesii în Ucraina sau în negocierile comerciale.
În pofida atacurilor asupra membrilor și simpatizanților BRICS de mică anvergură, impactul decisiv asupra Beijingului rămâne limitat. Victoriile periferice oferă triumfuri simbolice și măresc presiunea asupra Rusiei în Ucraina, însă nucleul BRICS rezistă, protejat de forța economică și nucleară masivă. Trio-ul China-Rusia-India va absorbi șocul, prin întărirea legăturilor bilaterale și accelerarea diplomației multipolare.
În concluzie, atacul asupra Venezuelei expune nu doar ipocrizia, ci și limitele puterii americane într-o lume extrem de tensionată, cu doi poli (G7 și BRICS) aflați, teoretic, în competiție directă.
Escaladarea riscă confruntări proxy mai largi, dar este improbabil să răstoarne echilibrul global de putere. Implicațiile pe termen lung vor depinde de cât de departe va merge Trump în acest joc foarte periculos.