Ceea ce este salutat în cercurile de securitate de la Washington ca o linie dură și o măsură de descurajare necesară, se dovedește în Orientul Mijlociu a fi, mai ales, o politică care se contrazice pe sine cu fiecare pas, scrie Wolfgang Effenberger citat de https://opozitia.net și preluat de Romanian Global News.
Articole din Foreign Affairs precum „How America’s War on Iran Backfired” și titlul din The Economist „Operation Blind Fury” sugerează că actuala linie a SUA față de Iran nu numai că are puțin succes, ci subminează propriile obiective. Pentru a intimida Teheranul, Trump și administrația americană recurg la gesturi teatrale de amenințare sau la o forță militară exagerată (așa-numitul „sabre-rattling” militar), în loc să mizeze pe o diplomație substanțială și stabilizatoare față de Iran.
Tiradele marțiale ale lui Trump par a fi doar vorbe goale cu un risc ridicat de escaladare și au dus până acum la o consolidare a poziției actorilor iranieni în regiune, la alianțe mai instabile și la o imagine a SUA considerată mai degrabă imprevizibilă decât de încredere. Dacă Trump aduce acum în discuție Strâmtoarea Hormuz ca posibilă „pârghie”, aceasta riscă să fie mai puțin o strategie inteligentă și mai mult un act de autodistrugere în jocul global al puterii.
Oare Trump vrea, prin aceste anunțuri publice de „opțiuni deschise” sau „acțiuni militare posibile”, să forțeze partea adversă să cedeze, fără ca de fapt să se tragă imediat? (1)
Abordarea lui Trump atrage critici devastatoare din Marea Britanie și SUA
The Economist din 21 martie 2026
Titlul „Operation Blind Fury” apare pe coperta numărului din 21 martie 2026 al revistei The Economist și se referă la conflictul în curs cu Iranul sub președinția lui Donald Trump. Articolul critică faptul că acest război îl slăbește politic pe Trump și îl face mai furios, ceea ce îl face potențial mai periculos. (2)
Coperta îl înfățișează pe Trump cu o cască de luptă încărcată cu cartușe – un simbol al acțiunilor militarizate și al vulnerabilității crescânde. Aceasta subliniază paradoxul: conflictul ar fi trebuit să demonstreze putere, dar se dovedește a fi o povară pentru „superputerile politice” ale lui Trump. (3)
Teze principale și context strategic
Războiul subminează capacitatea lui Trump de a domina mass-media și de a-și mobiliza baza, în loc să genereze obișnuitul efect de „rally-around-the-flag”. Rezistențele instituționale, precum respingerea de către Senat a unei autorizații de război și lipsa sprijinului public, accentuează acest lucru; pe de altă parte, lobby-urile israeliene au avut o influență semnificativă. Lipsa de claritate strategică prezintă riscuri de escaladare, deoarece lipsesc obiectivele și conflictul se prelungește. (4)
Conflictul slăbește SUA din punct de vedere economic prin blocarea Strâmtorii Hormuz și criza energetică, ceea ce avantajează Rusia și întărește poziția democraților. Republicanii care au luat în serios promisiunea lui Trump de „fără războaie noi” sunt nemulțumiți. Șansele democraților în Congres cresc. Slăbiciunea ar putea duce la decizii impulsive și autoritare. (5)
Iranul ripostează asimetric cu proxy-uri, drone și război economic, în loc să riposteze direct; atacurile aeriene ale SUA/Israelului domină, dar conflictul durează deja de săptămâni. Revista „The Economist” avertizează asupra epuizării pe termen lung a resurselor SUA și a lipsei unei strategii globale. (6)
„Operațiunea Blind Fury” slăbește considerabil poziția președintelui Trump în politica americană, deoarece războiul cu Iranul îi subminează punctele forte politice. Conflictul domină negativ mass-media și dezamăgește baza sa electorală. (7)
Senatul blochează autorizațiile de război, iar rezistențele instituționale, precum Congresul și justiția, frânează deciziile impulsive. Astfel, democrații câștigă teren datorită presiunilor economice, precum creșterile prețului petrolului și perturbările comerciale, ceea ce ar putea influența alegerile de la jumătatea mandatului. Popularitatea lui Trump scade, deoarece războiul nu aduce victorii clare. (8)
Foreign Affairs: Buletinul intern al CFR din 17 martie 2026
Articolul „How America’s War on Iran Backfired” de Nate Swanson analizează modul în care războiul condus de SUA împotriva Iranului a eșuat strategic, în ciuda succesului tactic, ceea ce duce acum la faptul că Teheranul dictează condițiile pentru un eventual armistițiu.
Swanson susține că, deși operațiunea SUA împreună cu Israelul a afectat grav armata iraniană și chiar l-a ucis pe Liderul Suprem Ali Khamenei, aceasta nu a avut un plan politic clar pentru „ce va urma”. În loc de o schimbare rapidă de regim sau de o capitulare necondiționată a Iranului, războiul s-a transformat într-un conflict de lungă durată, prin intermediari și de uzură, menit să epuizeze încet Teheranul prin atacuri țintite și constante asupra regiunii și economiei energetice, precum și prin presiuni comerciale (Primul Război Mondial: tranșee, milioane de morți, precum și războiul din Ucraina: dueluri de artilerie, drone, consum de muniție).
Trump a anunțat că războiul va fi câștigat atunci când poporul iranian va răsturna regimul – o așteptare nerealistă, care nu s-a îndeplinit după masacrele din ianuarie 2026.
Uciderea lui Khamenei de către trupele de atac externe l-a transformat simbolic într-un martir, ceea ce stabilizează linia dură a regimului și marginalizează populația mai slabă, orientată în majoritate spre economie.
Swanson subliniază că 20% dintre iranieni răstoarnă regimul, 20% îl protejează și 60% doresc pur și simplu o viață mai bună. Strategia de război a îndepărtat exact acești 60%, deoarece pune frica de distrugere externă mai presus de dorințele personale de reformă.
Presiunea de război deschisă din exterior întărește unitatea internă a regimului și justifică în continuare măsurile represive împotriva populației.
Deși marina iraniană este grav distrusă, atacurile regulate cu drone și rachete asupra Strâmtorii Hormuz sunt suficiente pentru a perturba navigația și comerțul global cu petrol – acest lucru este suficient pentru a forța Washingtonul și statele din Golf să ia în considerare un armistițiu.
La fel cum Israelul a slăbit Hezbollahul în 2024 prin atacuri țintite asupra conducerii și capacităților, Trump vrea să „castreze” Iranul și apoi să-l atace în mod controlat timp de ani de zile. Însă aici Iranul a preluat strategia de atracție și forțează acum SUA să aleagă între securitatea Israelului și stabilitatea globală.
Atacurile aeriene au deja un efect în scădere, deoarece țintele principale au fost lovite; utilizarea trupelor terestre ar contrazice promisiunile anterioare ale lui Trump și ar fi riscantă atât din punct de vedere politic, cât și militar.
Înarmarea kurzilor sau a altor grupuri etnice ar diviza opoziția iraniană, ar îndepărta forțele reformiste interne și ar destabiliza și mai mult regiunea.
Singura opțiune realistă este un armistițiu formal – dar în condiții dictate în mare măsură de Iran, cum ar fi restricții privind viitoarele operațiuni militare israeliene împotriva Teheranului.
Swanson ajunge la concluzia că războiul lui Trump nu va avea un deznodământ favorabil: o victorie în sensul unei schimbări de regim sau al unei capitulări clare a Iranului este improbabilă.
Orice soluție posibilă – o escaladare suplimentară, un război terestru sau negocieri – implică costuri ridicate. În cele din urmă, regimul de la Teheran profită indirect de atacul SUA, deoarece acesta îl legitimează ca „apărător împotriva agresiunii străine” și subminează agenda inițială de reformă și bunăstare a majorității populației.
Astfel, „războiul împotriva Iranului” , în viziunea lui Swanson, un exemplu al modului în care forța militară fără o strategie politică nu numai că eșuează, ci produce exact opusul a ceea ce se urmărește: Iranul se află la masa negocierilor, în timp ce SUA sunt forțate să accepte compromisuri înșelătoare. (9)
Ambele analize ajung, în esență, la aceeași concluzie: politica actuală a SUA față de Iran produce exact opusul a ceea ce dorește să realizeze – din punct de vedere militar, strategic și de politică internă.
SUA (și Israelul) au subestimat sistematic rezistența și disponibilitatea Iranului de a escalada conflictul: S-a presupus o lovitură scurtă, „chirurgicală”, cu o reacție limitată; în realitate, au urmat atacuri masive cu rachete și drone asupra Israelului și a mai multor state din Golf, fără ca regimul să se prăbușească sau programul nuclear să fie slăbit în mod decisiv. (10)
Ideea de a declanșa o schimbare de regim sau de a „intimida” Iranul prin forță limitată se dovedește a fi o iluzie: nu a avut loc nici o revoltă, nici o destabilizare a sistemului; dimpotrivă, Teheranul și-a consolidat poziția în propria țară și în cadrul „Axei Rezistenței”. (11)
Politica față de Iran îl face pe Trump, potrivit estimărilor „The Economist”, mai slab pe plan intern și, în același timp, mai dispus să-și asume riscuri: războiul leagă resurse enorme, întărește rezistența instituțională (Congres, birocrație) și îi erodează „superputerile politice”, ceea ce îl poate împinge către decizii și mai dure și imprevizibile.
(12)
Aroganța în politica externă se transformă în vulnerabilitate în politica internă: un război menit să demonstreze puterea devine un test al capacității de guvernare și accentuează îndoielile cu privire la competența și capacitatea de judecată a Casei Albe. (13)
Ambele analize subliniază o percepție structurală eronată: Iranul nu este o „problemă” care poate fi rezolvată printr-o scurtă ofensivă aeriană, ci o structură de putere ramificată, înrădăcinată de zeci de ani, cu rețele de proxy și tehnologie avansată de drone și rachete. (14)
Astfel, întreaga strategie SUA-Israel față de Iran din ultimele decenii este pusă sub semnul întrebării: sancțiunile, operațiunile sub acoperire și loviturile militare izolate nu au dus nici la schimbarea regimului, nici la slăbirea influenței regionale a Iranului, ci mai degrabă la adaptare, militarizare și o radicalizare și mai accentuată. (15)
Demonstrațiile de forță pe termen scurt nu pot înlocui o strategie pe termen lung: ambele texte sugerează că Washingtonul are nevoie de o politică față de Iran mai realistă și mai puțin încărcată ideologic – cu obiective clare, o înțelegere a părții adverse și disponibilitatea de a recunoaște limitele puterii militare. (16)
În același timp, ele avertizează: atâta timp cât presiunea politică internă și menținerea puterii personale domină, este de așteptat mai degrabă o escaladare suplimentară decât o corectare lucidă a cursului – un exemplu clasic al modului în care politica externă eșuată agravează crizele politice interne și invers.
Interviu critic cu republicanul Paul Craig Roberts
Pe 16 martie 2026, Nima Rostami Alkhorshid a moderat pe canalul „Dialogue Works”, sub titlul „Paul Craig Roberts: Iranul câștigă! ” un interviu cu veteranul politic american Paul Craig Roberts. În introducere a fost redat în detaliu discursul lui Trump din 11 martie 2026 privind războiul cu Iranul:
„Campania militară pentru a pune capăt amenințării reprezentate de regimul iranian a continuat cu toată forța în ultimele zile. Au fost literalmente șterși de pe fața pământului.
Forțele aeriene au dispărut, marina a dispărut. Multe, multe nave au fost scufundate. Sunt nave de război, dar se pare că nu știau cum să le folosească. Apărarea lor antiaeriană a fost distrusă, radarul lor a fost distrus și liderii lor au dispărut. În afară de asta, se descurcă destul de bine.”
La întrebarea lui Alkhorshid:
„Cum vedeți faza actuală a conflictului, faza actuală a războiului?”
Paul Craig Roberts răspunde:
„Ei bine, cred că Trump nu a descris distrugerea Iranului, ci a tuturor bazelor militare americane din Golful Persic. Se pare că aceasta este adevărata distrugere. Ne-am pierdut toată capacitatea radar. Conform unor rapoarte, care aparent sunt corecte, unul dintre statele din Golf ne-a cerut să plecăm. Și bănuiesc că acest lucru va avea un efect de contagiune, că și celelalte state din Golf ne vor cere să plecăm, deoarece au considerat prezența noastră, cu bazele aeriene și navale, doar ca o protecție pentru ele însele.
Și acum constată că sunt supuse unui atac militar. Oamenii fug din Dubai.
Se prăbușește ca centru financiar. Mi se pare că Trump vorbea despre prăbușirea poziției americane și nu a celei iraniene.
Dacă avem într-adevăr o situație, Nima, în care președintele Statelor Unite este atât de nerealist încât nu recunoaște că se află la marginea unei confruntări nucleare, pentru că nu câștigăm războiul, pentru că Israelul nu câștigă războiul. Atunci cine câștigă războiul? Iranul. Tot ce trebuie să facă este să nu capituleze și au câștigat.” (Minutul 3:51)
Roberts subliniază că, deși SUA și aliații săi au lovit Iranul puternic din punct de vedere militar, nu au avut un obiectiv politic clar sau un plan pentru ziua de după. Astfel, conflictul s-a transformat mai degrabă într-un război lung de uzură, în care Iranul exercită presiune asupra SUA și statelor din Golf prin atacuri țintite asupra sectorului energetic și al transportului maritim.
Spre surprinderea multora, Iranul a reacționat la atacurile aeriene americane (în contextul „Operațiunii Blind Fury”) cu o strategie de represalii coordonată, în mai multe etape. Aceasta viza demonstrarea forței, fără a risca o escaladare completă, și a inclus atacuri directe cu rachete, precum și acțiuni prin intermediari, (17) îndreptate împotriva bazelor americane din Bahrain și Arabia Saudită; Teheranul a subliniat loviturile de precizie „devastatoare și puternice” ca răspuns direct la atacurile SUA asupra instalațiilor nucleare precum Fordo, Natanz și Isfahan. (18)
Ministrul iranian de externe, Abbas Araghchi, a calificat atacurile SUA drept „scandaloase” și „contrare dreptului internațional”, și-a rezervat „toate opțiunile” și s-a adresat prin scrisoare Consiliului de Securitate al ONU (articolul 51 din Carta ONU). Președintele Massud Peseschkian a avertizat pe X: „Nu vom lăsa agresiunea fără răspuns.” (19)
Liderul religios Ali Khamenei a vorbit despre un „răspuns devastator” și a avertizat asupra unui „război regional pe scară largă”. Ministrul apărării, Amir Hatami, a promis reacții „proporționale” la noi lovituri americane. (20)
În acest context, houthiții și Hezbollahul și-au intensificat atacurile paralele (de exemplu, în Marea Roșie), ceea ce a întărit „Axa Rezistenței” a Iranului, fără a adânci confruntarea directă.
Reacția a consolidat regimul pe plan intern, deoarece a putut fi prezentată ca un succes – în ciuda presupusei distrugeri a instalațiilor nucleare de către SUA, sistemul a rămas intact și s-a radicalizat și mai mult. (21)
Această reacție detaliată subliniază capacitatea Iranului de a duce un război asimetric: precis, dar fără a distruge regimul, pentru a păstra marja de negociere. (22)
Conflictul cu Iranul a divizat profund politica americană și a pus la încercare fragilul echilibru de putere dintre executiv și Congres. (23)
Dezbaterea din Congres și voturile
Republicanii îl susțin în mare măsură pe Trump și blochează restricțiile:
O rezoluție a Senatului privind încetarea războiului a eșuat cu 52 de voturi contra 47; inițiative similare în Camera Reprezentanților au doar un efect simbolic.
Democrații îl acuză pe Trump de încălcarea Rezoluției privind puterile de război: fără aprobarea Congresului, atacurile ar fi ilegale, lipsind obiective clare și un plan de ieșire – critică formulată de personalități precum Tim Kaine și Ro Khanna.
Unii republicani (de exemplu, Thomas Massie, Warren Davidson) sunt de acord cu democrații și cer drept de cuvânt, dar majoritatea politică de partid îl protejează pe Trump.
Conflictul cu Iranul reînvie disputa privind puterile de război din 1973; președinții ocolesc în mod obișnuit Congresul, dar aici se intensifică criticile la adresa „războaielor veșnice”. (24)
Se profilează noi costuri de război, fără finanțare din partea Congresului; acest lucru ar putea duce la riscuri de închidere a administrației sau la compromisuri care frânează agenda lui Trump. (25)
În ciuda majorităților republicane, conflictul consolidează o politică polarizată: Trump își păstrează libertatea militară, dar riscă pe termen lung o pierdere a legitimității și alte conflicte instituționale. (26)
Strategia SUA față de Iran din 1979 se bazează pe un amestec de izolare, presiune economică și măsuri ocazionale secrete sau militare pentru a slăbi regimul și a-i limita programul nuclear – cu mijloace din ce în ce mai escaladante.
Reacții imediate după 1979 (era Carter/Reagan)
După ocuparea ambasadei SUA la Teheran (444 de zile), SUA au înghețat activele iraniene (Ordinul Executiv 12170), au întrerupt relațiile diplomatice și au impus primele sancțiuni și embargouri – un precedent pentru „Maximum Pressure”.
Războiul Iran-Irak (anii 1980): sprijin indirect acordat Irakului prin livrări de arme și operațiuni secrete (de exemplu, afacerea Iran-Contra din 1985/86, vânzarea paradoxală de arme către Iran); Iranul este clasificat drept „stat sponsor al terorismului”. (27)
Politica de sancțiuni și contenționare (de la Clinton până la Obama)
Faza dură a lui Clinton (1995): embargou comercial și de investiții complet, acuzații de urmărire a armelor nucleare și de finanțare a terorismului; accent pe exporturile de petrol și bănci. (28)
Doctrina Bush (2002): Iranul inclus în „Axa Răului”; atacuri cibernetice (Stuxnet 2010 împreună cu Israelul) și sancțiuni împotriva programului nuclear, completate de embargouri ONU. (29)
Încercarea lui Obama (2015): acordul nuclear JCPOA ca măsură de detensionare, dar cu garanții militare (drone, menținerea sancțiunilor). (30)
Escaladare sub Trump I/II (2018–2026)
„Presiune maximă” cu sancțiuni totale, asasinarea lui Soleimani (2020), deplasări de portavioane și doborâri de drone; trecere la atacuri aeriene deschise („Operațiunea Blind Fury” 2026). (31)
Operațiuni sub acoperire (sabotaj la instalații nucleare), războaie prin intermediari (prin Israel/Arabia Saudită împotriva Houthi/Hezbollah) și escaladare retorică, care duce acum la o confruntare directă.
(32)
Constanță strategică și eșec
Această politică – de la sancțiuni la contenționare și lovituri militare – a vizat schimbarea regimului sau transformarea comportamentului, dar a dus la militarizarea Iranului, la rețele proxy și la distrugerea programului nuclear, așa cum critică analizele actuale. (33)
Roberts: Iranul câștigă din punct de vedere propagandistic și strategic
Roberts susține că Trump pune SUA în fața a două alternative insuportabile: fie SUA și Israelul continuă escaladarea, ceea ce destabilizează piața energetică și financiară, fie SUA acceptă un armistițiu care lasă Iranul în mare parte neschimbat și nu mai acordă Israelului mână liberă completă. (34)
El subliniază că Iranul profită tocmai de această dilemă pentru a-și impune condițiile pe termen lung.
Roberts descrie prezentarea SUA și a Israelului în conflict ca fiind puternic denaturată din punct de vedere propagandistic: mass-media occidentală ar prezenta Iranul ca fiind vinovat în mod unilateral și gata de agresiune, în timp ce responsabilitatea SUA și a Israelului pentru escaladare ar fi minimizată. (35)
Costurile reale ale războiului pentru economia mondială, populația din Orientul Mijlociu și credibilitatea SUA nu ar fi reflectate corect în opinia publică. (36)
Roberts caracterizează începutul războiului ca fiind un eșec strategic și moral: nu ar exista o explicație clară care să justifice efortul și pericolul unui război mai amplu; în schimb, interesele naționale și pozițiile legate de petrol sau de putere ar fi folosite abuziv ca pretext. (37)
Pentru Paul Craig Roberts, discursul lui Trump din 11 martie reprezintă un pas în plus către un război planificat greșit, care împinge SUA în rolul de cuceritor, în timp ce Iranul preia inițiativa morală și, pe termen lung, și cea politică. Adevărații „câștigători” nu sunt învingătorii militari, ci cei care folosesc războiul ca legitimare pentru represiunea internă și ca pârghie în conflictul geopolitic.
Paul Craig Roberts nu și-a schimbat brusc atitudinea fundamentală față de Donald Trump de la „pro-Trump” la „anti-Trump”, dar evaluarea sa a devenit semnificativ mai critică și mai nuanțată, mai ales în lumina războiului cu Iranul și a tendințelor autoritare ale lui Trump.
Roberts nu a fost de la început un simplu susținător al lui Trump, ci a văzut în el mai degrabă o șansă de a frâna politica externă agresivă a SUA – mai ales în contextul succesului din Irak și în relația cu China și Rusia.
În interviurile sale recente (2025–2026), el subliniază însă din ce în ce mai mult că, în practică, Trump a adoptat un rol extrem de belicos și expansionist, care corespunde mai degrabă vechii linii dirijate de lobby-urile de la Washington decât retoricii sale anterioare „America First”.

2. Critici intensificate după războiul cu Iranul
   După discursul belicos al lui Trump și escaladarea conflictului cu Iranul, Roberts se opune clar strategiei și vorbește despre un „război fără sens” , care slăbește SUA din punct de vedere moral și strategic, în loc să rupă influența lobby-ului militar și de război.
   El leagă acum cursul lui Trump mai puțin de „anti-război”, ci de o formă de politică de război agresivă și expansionistă, care ar trebui tocmai eliminată de Roberts.
3. Apropiere politică persistentă, dar o evaluare diferită
   Din punct de vedere ideologic, el rămâne apropiat de critica lui Trump la adresa globalismului, a elitelor și a politicii de transfer economic, de exemplu în ceea ce privește impozitele, datoriile și sistemele financiare.
   Roberts nu și-a schimbat complet atitudinea față de Trump, ci a intensificat-o și a dezvoltat-o într-un mod dezamăgitor: astăzi critică mai puternic politica de război și politica externă a președintelui, în timp ce în chestiunile economice interne rămâne aproape de critica fundamentală a lui Trump la adresa economiei establishmentului. Din punct de vedere al conținutului, accentul nu se pune deci pe o „inversare a loialității”, ci pe conștientizarea faptului că Trump s-a integrat în logica războiului, pe care Roberts voia de fapt să o combată.
   Reacții internaționale
   Multe guverne din Europa de Vest se declară „îngrijorate” până la „speriate” și avertizează asupra unei escaladări către un război regional mai amplu; declarațiile oficiale ale UE subliniază formal angajamentul față de dreptul internațional și față de neescaladare, dar critică dezbaterea din perspectiva dreptului internațional privind autoapărarea și a loviturii preventive. (38)
   SUA și Israelul descriu operațiunea ca fiind o „lovitură preventivă necesară și precisă” împotriva unei amenințări existențiale și subliniază interesele militare și strategice comune. (39)
   Reacțiile statelor arabe și ale celor din Golf sunt mixte: unele state salută, în secret sau indirect, o reducere a puterii iraniene, în timp ce altele manifestă public reținere și condamnă violența, pentru a nu fi antrenate în spirala conflictului.
   Rusia și China condamnă loviturile militare ca fiind o „încălcare a suveranității” și o „escaladare periculoasă”, dar nu au anunțat până acum contramăsuri militare imediate; ele revendică de facto un rol de „garanți” ai securității internaționale.
   Iranul a reacționat la declarațiile lui Trump și la anunțarea operațiunilor militare cu o condamnare aspră, amenințări cu noi represalii și un refuz clar de a capitula.
   Conducerea iraniană a calificat amenințările lui Trump și atacurile aeriene drept „agresiune ilegală” și „încălcare a suveranității”, la care va răspunde cu o „apărare hotărâtă” a propriilor infrastructuri de securitate și economice. (40)
   Ambasadorul iranian la ONU a vorbit la New York despre distrugerea țintită a infrastructurii civile și s-a plâns de cererile SUA de a avea un cuvânt de spus în procesul de succesiune internă după moartea liderului suprem; Teheranul consideră acest lucru un amestec inacceptabil. (41)
   Purtătorii de cuvânt ai armatei și Gărzile Revoluției au subliniat că Iranul va „decide când se va termina războiul” și au amenințat cu contraatacuri – de exemplu, asupra instalațiilor petroliere și de gaze ale statelor care participă la blocada Strâmtorii Hormuz sau la atacuri. (42)
   Mass-media oficială și liderii au prezentat propria capacitate de îmbogățire a uraniului și puterea regională ca fiind un „drept inalienabil”, ceea ce subliniază o respingere fundamentală a condițiilor cerute de Iran.
   (43)
   Iranul a refuzat temporar discuțiile privind deschiderea completă a Strâmtorii Hormuz atâta timp cât atacurile continuă și a declarat că un armistițiu este posibil doar după încetarea agresiunii. (44)
   În același timp, Teheranul a folosit retorica conform căreia războiul se va încheia doar „când inamicul își va regreta agresiunea” – o formulare care semnalează atât rezistența militară, cât și afirmarea politică. (45)
   În ansamblu, reacția iraniană la declarațiile lui Trump arată un amestec de amenințări, accentuarea propriilor drepturi și o respingere clară a oricărui scenariu de capitulare necondiționată, completată de încercarea de a câștiga opinia publică internațională de partea propriei viziuni. (46)
   Ambele articole, „How America’s War on Iran Backfired” și „Operation Blind Fury”, critică politica SUA față de Iran în contextul unui conflict în curs sub președinția lui Trump. Acestea au fost publicate pentru a dezvălui eșecuri strategice și pentru a informa publicul cu privire la consecințe neașteptate.
   Posibile motive ale publicării
   Analizele jurnalistice de acest gen servesc în primul rând la relatarea critică a deciziilor greșite ale SUA, cum ar fi lipsa unor obiective clare de război sau pregătirea insuficientă. Ele reflectă o dezbatere în care publicații precum „Foreign Affairs” și „The Economist” pun sub semnul întrebării strategiile SUA pentru a informa factorii de decizie politică și cititorii – adesea cu accent pe riscurile pe termen lung, precum stabilitatea economică și piețele globale. Caracterul senzațional și momentul ales (după două săptămâni de război) sporesc impactul, fără a indica intenții propagandistice.
   Motivele din spatele ambelor articole pot fi clasificate destul de clar – ele sunt mai puțin „descriptive neutre” și mai degrabă analitico-critice și de avertizare.
   Iată motivele centrale ale unor astfel de analize:
4. Evidențierea unei evoluții strategice greșite
   Ambele publicații se numără printre cele mai influente voci occidentale în materie de politică externă. Motivul lor principal este de a atrage atenția asupra stimulentelor greșite și a consecințelor neintenționate:
   Avertisment împotriva supraestimării puterii occidentale
   Articolele se adresează elitelor politice și factorilor de decizie. Prin urmare, ele subliniază povara financiară enormă (costuri de miliarde în doar câteva zile), uzura militară (resurse limitate, „magazine depth”) precum și consecințele de politică internă.
5. Pretenție normativă (perspectivă liberal-internaționalistă)
   Ambele publicații susțin (cu nuanțe diferite) o perspectivă ordonată:
   • Stabilitate prin diplomație și instituții
   • Scepticism față de acțiunile militare unilaterale
   • Critica politicii externe impulsive sau personalizate
   Probabil că niciuna dintre cele două publicații nu se preocupă prea mult de apărarea dreptului internațional și a Cartei Națiunilor Unite, ci mai degrabă de ordinea mondială bazată pe reguli introdusă de Washington după războiul împotriva Iugoslaviei din 1999, declanșat fără mandat al ONU.
   Astfel, analizele din Foreign Affairs și The Economist trebuie interpretate ca o avertizare sobră, dar fără echivoc:
   Politica americană față de Iran nu este o expresie a forței strategice, ci un exemplu elocvent de autosabotaj geopolitic. Ceea ce a fost conceput ca o demonstrație de descurajare are, în practică, efectul opus – întărește marja de manevră a Iranului, destabilizează rutele comerciale centrale, precum Strâmtoarea Hormuz, și crește costurile pentru Washington. În loc să urmărească obiective clare, politica pare haotică, negândită, reactivă și marcată de o logică a escaladării pe termen scurt. Concluzia propriu-zisă este astfel la fel de simplă pe cât de explozivă: puterea militară nu înlocuiește strategia – și acolo unde o acoperă, produce exact acele crize pe care pretinde că le rezolvă.
   Esența comună a ambelor articole: Politica SUA față de Iran are un efect contraproductiv – puternică din punct de vedere militar, dar autodistructivă din punct de vedere strategic.
   Lunga perioadă premergătoare războiului cu Iranul – o strategie veche
   Actualul război cu Iranul nu marchează începutul unui conflict, ci punctul culminant al strategiilor americane de zeci de ani împotriva Teheranului. Încă sub președintele George W. Bush, Iranul a fost definit în 2002 ca parte a „Axei Răului” (alături de Irak și Coreea de Nord) – un semnal că schimbarea regimului sau distrugerea acestuia se aflau pe agenda politică.
   Era Bush: Iranul ca imagine a inamicului
   Discursul lui Bush privind „Axa Răului” după 11 septembrie a prezentat Iranul ca o amenințare la adresa ordinii mondiale. Neoconservatori precum Cheney și Rumsfeld au planificat opțiuni militare, inclusiv arme nucleare tactice. Războiul din Irak din 2003 a servit drept avertisment: Iranul a observat cum a căzut un vecin.
   Obama: planificare strategică
   Sub Obama, planificarea militară s-a intensificat. Documentul TRADOC 525-3-1 „Win in a Complex World” (2014) numea Rusia, China, Coreea de Nord – și, implicit, Iranul – drept adversari până în 2040. Era vorba de războaie hibride, atacuri cibernetice și proxy-uri, pentru a asigura hegemonia SUA. Sancțiunile și Stuxnet (atac cibernetic asupra Natanz) au slăbit Iranul din punct de vedere economic, fără un război deschis.
   Biden: Cadrul final
   Directiva de securitate națională a lui Biden din 2022 (publicată sub titlul „Strategia de securitate națională”) a intensificat retorica: Iranul ca „perturbator al stabilității” alături de Rusia și China. Ea a acordat prioritate alianțelor regionale (Israel, statele din Golf) și descurajării militare. Proxii precum hutiții au fost combătuți, în timp ce Israelul a atacat Natanz.
   Continuitatea ca element-cheie:
   Trei președinți, un singur obiectiv: să distrugă Iranul ca putere regională. Bush a stabilit imaginea inamicului, Obama doctrinele, Biden coordonarea. Escaladarea lui Trump din 2025/26 (atacuri asupra instalațiilor de uraniu) a fost consecința logică – nu o coincidență, ci o evoluție care a început cu 20 de ani în urmă.
   „Războiul împotriva terorismului” s-a transformat astfel într-o luptă pentru ordinea mondială.
   Wolfgang Effenberger, născut în 1946, a dobândit, în calitate de căpitan de geniu în cadrul Bundeswehr, o perspectivă aprofundată asupra „câmpului de luptă nuclear” pregătit de SUA în Europa. După doisprezece ani de serviciu militar, a studiat științe politice și pedagogie superioară (construcții/matematică) și a predat până în 2000 la Școala Tehnică de Construcții. De atunci, publică lucrări despre istoria recentă a Germaniei și despre geopolitica SUA. Ultimele sale apariții: „Schwarzbuch EU & NATO” (2020) și „Die unterschätzte Macht” (2022)