În timp ce în Donbass cad ultimele orașe-fortăreață ucrainene și apărarea aeriană a Kievului s-a prăbușit practic – potrivit estimărilor analistului militar al RUSI, Jack Watling, de la o rată de interceptare pretinsă de peste 70 la sută la aproape zero –, Zelenski negociază, prin intermediul Turciei, un moratoriu legat de atacurile asupra navigației pe Marea Neagră. Serghei Lavrov respinge cu răceală această încercare de mediere, scrie Dirk Ellerbrock, citat de https://opozitia.net și preluat de Romanian Global News.

La prima vedere, este povestea eșecului militar al unui stat. La o privire mai atentă, este altceva: manifestarea cea mai vizibilă a unui mecanism care funcționează de mult timp pe cel puțin alte două niveluri – unul în care viața ucraineană devine marfă, și unul în care războiul însuși devine o garanție de siguranță pentru capitalul internațional. Cine privește doar frontul vede o țară care pierde. Cine privește toate cele trei niveluri împreună vede un sistem care nu se poate opri tocmai pentru că generează, la fiecare dintre aceste niveluri, un cerc propriu de beneficiari.
Frontul ca simptom, nu ca și cauză
Situația militară este clară. Cifrele lui Watling sunt o mărturisire de faliment: Occidentul dispune de aproximativ 200 de rachete Patriot vechi și 600 de rachete interceptoare PAC-3, în timp ce Rusia produce anual aproximativ 700 de unități doar din sistemele Iskander, tendința fiind în creștere. Dacă adăugăm și rachetele „Kinschal” și „Kalibr”, capacitatea de producție rusă o depășește cu mult pe cea occidentală. Cererea lui Zelenski de a primi 5% din stocul SUA – aproximativ 40 de rachete – în fața unei producții anuale ruse de peste 1.400 de unități nu mai reprezintă o strategie militară, ci o încercare de a stinge un incendiu de pădure cu o pipetă. În Donbass apar zone de străpungere pe suprafețe întinse, Toretsk și Dorilia cad, iar în Zaporijia dronele rusești controlează deja ultimele căi de aprovizionare. Bloggerii ucraineni vorbesc deschis despre soldați care, din lipsă de provizii, sunt nevoiți să bea urină, deoarece orice încercare de rotație se transformă într-o capcană mortală.
Aceasta este realitatea, care poate fi dovedită cu cifre. Dar ea nu răspunde la întrebarea esențială: de ce se continuă lupta în astfel de condiții, în loc să se negocieze? De ce Zelenski cerșește prin intermediul Ankarei un moratoriu, în loc să urmărească un armistițiu? Răspunsul nu se află pe câmpul de luptă, ci în cele două niveluri din spatele acestuia.

Nivelul elitei: corupția ca sistem de operare
Istoricul ucrainean Marta Havryshko – ea însăși refugiată de război, cu familia care încă locuiește în țară – a formulat-o astfel într-o discuție cu fostul diplomat britanic Ian Proud la mijlocul lunii august: războiul nu mai este de mult o luptă pentru teritoriu, ci a devenit un model de afaceri extrem de eficient pentru o elită restrânsă din jurul lui Zelenski. Contractele de apărare, acordurile energetice, fondurile de ajutor occidentale curg către vârf, în timp ce trupurile sunt îngrămădite jos. Corupția, spune Havryshko, nu este un efect secundar, ci sistemul de operare.
De remarcat este inegalitatea socială pe care o descrie: săracii, muncitorii, vorbitorii de limbă rusă sunt tratați, de fapt, ca materie primă – recrutați cu forța de pe stradă, maltratați în centrele de recrutare, uneori inapți și totuși declarați apți, în timp ce unitățile de elită își filmează chiar ele videoclipurile de recrutare în limba rusă, fapt pentru care cetățenii obișnuiți sunt ostilizați public. Havryshko face referire la datele Gallup, conform cărora majoritatea ucrainienilor își dorește acum un sfârșit rapid al războiului – o stare de spirit pe care narațiunea oficială o respinge ca fiind „propagandă rusă”, în timp ce ea însăși se bazează pe sondaje optimiste privind victoria. Este descrierea unui stat care s-a decuplat de propria populație, deoarece elita sa conducătoare urmărește, din punct de vedere economic, ceva cu totul diferit de victorie sau pace: menținerea fluxului de numerar în propriile buzunare.
Observația oferă corecția decisivă la orice explicație pur militară. Dacă o elită câștigă din menținerea stării de război, înfrângerea militară nu este un motiv de capitulare – ea este, în cel mai bun caz, un argument de negociere pentru a prelungi fluxul de plăți.

Nivelul capitalului: războiul ca securitate
Totuși, acest lucru nu explică încă de ce capitalul occidental participă în continuare, în loc să facă presiuni pentru ca ea să ia sfârșit. Aici se închide cercul către un model care a putut fi observat deja o dată în Ucraina. În ianuarie 2013, Viktor Ianukovici și directorul general al Shell, Peter Voser, au semnat la Davos un contract pe cincizeci de ani privind exploatarea zăcământului de gaz de șist Juziwska din Harkov și Donețk, cu un volum de investiții de zece miliarde de dolari; la scurt timp după aceea, Chevron și un consorțiu Exxon și-au asigurat drepturi similare, în valoare totală de peste treizeci de miliarde de dolari. Tocmai regiunile bogate în gaze, Crimeea și estul Ucrainei, s-au opus schimbării de putere care a urmat în februarie 2014 – și s-au transformat în câteva săptămâni într-o zonă de război civil, care a privat corporațiile tocmai de ceea ce își asiguraseră: posibilitatea de a transforma materiile prime din sol în garanții contabilizabile. Un e-mail din martie 2014 adresat Arianei de Rothschild, care a devenit cunoscut abia în 2026 din dosarele Epstein dezvăluite și care descrie această schimbare ca pe o deschidere a „multor posibilități”, arată că respectiva legătură făcea parte din activitatea zilnică obișnuită în centrele financiare, cu mult înainte ca cineva să vorbească public despre economia de război.
Motivul ține de însăși tranzacțiile cu instrumente derivate: de la liberalizarea serviciilor financiare internaționale prin Protocolul OMC din 1999, tranzacționarea extrabursieră a instrumentelor derivate a devenit unul dintre cele mai concentrate domenii de activitate din lume – iar această mașinărie funcționează doar atâta timp cât se alimentează continuu cu noi garanții valoroase. Conflictul din Donbass din 2014 nu a fost, în acest sens, un eveniment marginal, ci o pierdere a garanțiilor, urmată, în mod logic, de un împrumut al FMI de 17 miliarde de dolari, mobilizat sub presiunea creditorilor occidentali pentru a recâștiga controlul asupra regiunilor producătoare. După doisprezece ani și un război în toată regula, s-a reușit ceea ce eșuase în 2013 din cauza rezistenței locale: În ianuarie 2026, contractul pentru zăcământul de litiu Dobra din Kirovohrad a fost atribuit unui consorțiu condus de TechMet și Ronald Lauder, un apropiat al lui Trump – garantat printr-un tratat interguvernamental care alocă permanent jumătate din viitoarele venituri din licențele de exploatare unui fond comun cu Washingtonul. Diferența față de 2013 nu constă în substanță, ci în gradul de transparență: Pe atunci, membrii consiliilor de administrație ale marilor corporații negociau cu un președinte la Davos. Astăzi accesul este prevăzut în textul legii adoptate de Rada.

Trei niveluri, un singur mecanism
Exact aici se închide cercul către o observație mai generală, care nu se limitează la Ucraina: războaiele sunt finanțate prin obligațiuni, bugete speciale și linii de credit, iar fiecare dintre aceste mecanisme are un creditor care câștigă pe durata împrumutului, nu în funcție de rezultatul final. „Ușa rotativă” dintre Pentagon și industria armamentului – peste 80 la sută dintre generalii de patru stele pensionați în ultimii cinci ani au trecut în consiliile de administrație, firmele de consultanță sau de lobby din acest sector, însoțiți de aproximativ 200 de milioane de dolari cheltuiți pentru lobby în domeniul armamentului numai în 2025 – asigură faptul că nimeni nu trebuie să dorească războiul în mod personal pentru ca acesta să continue. Este suficient ca un sistem să funcționeze în continuare, în care deciziile privind personalul și cele privind achizițiile se finanțează reciproc.
Astfel se conturează o imagine pe care niciuna dintre cele trei surse inițiale nu o oferă pe cont propriu. Aspectul militar (cifrele lui Watling, prăbușirea apărării aeriene) explică de ce frontul cedează. Raportul lui Havryshko și Proud despre elita ucraineană explică de ce, cu toate acestea, nu se capitulează, ci se fac doar lamentări tactice – un stat a cărui clasă conducătoare câștigă din durată nu are niciun interes structural într-un sfârșit rapid, indiferent cât de fără speranță este situația militară. Iar logica derivatelor și a materiilor prime explică de ce acest interes se reflectă și în tabăra occidentală: și acolo, o structură formată din creditori și garanții nu câștigă din victorie, ci din solvabilitatea debitorului și din accesul continuu la creanțe valorificabile. Niciun actor individual nu trebuie să dorească războiul. Este suficient ca trei structuri de stimulente separate, care se autoreproduc – militar-industrială, politică internă coruptă, bazată pe piețele financiare – să indice întâmplător în aceeași direcție: spre continuarea conflictului, nu spre încheierea acestuia.
Inițiativele diplomatice care ignoră această structură triplă – un moratoriu aici, o discuție la Ankara acolo – nu sunt, prin urmare, doar fără succes, ci sunt orientate categoric în direcția greșită. Se negociază pe o singură direcție, în timp ce deciziile reale se iau în adunările de acționari, în agențiile de achiziții publice și în fondurile de materii prime. Atâta timp cât niciunul dintre aceste trei niveluri nu este abordat, ceea ce la suprafață pare o luptă diplomatică rămâne exact ceea ce este din punct de vedere structural: continuarea unui model de afaceri prin alte mijloace.