Fostul șef de cabinet al secretarului de stat american Colin Powell, colonelul (r) Lawrence Wilkerson, a susținut recent, într-o dezbatere publică, teza potrivit căreia companiile americane de armament ar finanța direct campanii ale societății civile din mai multe state postsovietice și din nordul Europei – de la Norvegia, trecând prin Georgia și Republica Moldova, până în Armenia și Azerbaidjan –, pentru a promova acolo o orientare favorabilă NATO,se arată într-o analiză a lui Dirk Ellerbrock, citat de https://opozitia.net și preluat de Romanian Global News.

Această afirmație concretă nu a putut fi confirmată pe baza surselor publice disponibile. Ceea ce se poate dovedi, în schimb, este un mecanism strâns legat de ea și bine documentat, care alimentează aceeași suspiciune pe o altă cale, verificabilă: nu prin plăți directe către inițiative civice locale, ci prin finanțarea acelor instituții de la Washington care produc recomandările de politică externă din care decurg, în cele din urmă, asemenea orientări.
Când, în 2015, Atlantic Council a propus la Washington înzestrarea Ucrainei cu rachete antitanc Javelin, propunerea a sunat, la prima vedere, ca o recomandare sobră de politică de securitate, venită din partea unuia dintre cele mai prestigioase think-tank-uri americane de politică externă. Un think-tank, să reamintim, nu este o instituție a statului, ci un centru de analiză finanțat din fonduri private, care elaborează studii și recomandări de politici publice și le transmite apoi congresmenilor, ministerelor și jurnaliștilor. La Washington, recomandările sale trec adesea drept expertiză aparent neutră, tocmai pentru că nu vin direct de la un guvern sau de la o companie. Iată de ce constatarea care urmează spune atât de mult. Un detaliu aproape deloc menționat în relatările de atunci despre propunerea privind rachetele Javelin: această rachetă antitanc este fabricată de exact două companii, Raytheon și Lockheed Martin, iar amândouă se numără printre firmele care finanțează cu sume considerabile chiar Atlantic Council. Potrivit investigațiilor publicației de specialitate Responsible Statecraft, Consiliul primește anual cel puțin 2,69 milioane de dolari numai de la 22 de companii de armament, printre care, pe lângă Raytheon și Lockheed, și Boeing și General Dynamics. Consiliul nu este, așadar, un observator neutru care ajunge din întâmplare la o recomandare avantajoasă pentru finanțatorii săi. Este locul în care recomandarea și interesul nu mai pot fi separate clar, pentru că amândouă sunt finanțate de aceiași actori.
Este vorba de mai mult decât un simplu conflict de interese, de genul unui expert care lucrează, întâmplător, și pentru compania pe care o evaluează. Mecanismul merită privit cu atenție, pentru că răstoarnă o ordine foarte precisă, pe care o presupunem de obicei valabilă. Ne imaginăm, în mod normal, că mai întâi apare o amenințare – de pildă, înarmarea unei țări vecine –, că urmează o dezbatere publică în care experți independenți unii de alții ajung la o evaluare și că abia la final, ca o consecință logică a acestei dezbateri, industria primește o comandă. Amenințare, dezbatere, contract – în această ordine. Exemplul Atlantic Council scoate însă la iveală un circuit inversat, închis în sine: industria finanțează încă din faza preliminară instituția care va furniza ulterior analiza amenințării; această analiză pregătește decizia politică; iar din decizie rezultă, în final, contractul atribuit exact industriei care a cofinanțat întregul proces de la bun început.
Legitimarea și profitul nu mai sunt aici două niveluri separate, dintre care unul îl justifică ulterior pe celălalt, așa cum știm din criticile clasice aduse lobby-ului industriei de armament. Ele sunt unul și același proces, privit doar în momente diferite ale desfășurării sale.
Cât de bine poate funcționa acest cerc vicios chiar și fără ocolul prin intermediul unui think-tank arată un al doilea exemplu, și mai direct: Norvegia. Țara și-a pus recent în serviciu întreaga flotă de 52 de avioane de vânătoare F-35, construite de același concern, Lockheed Martin, care se numără și printre finanțatorii Atlantic Council. Guvernul norvegian a justificat ani la rând această achiziție de miliarde printr-o formulă recurentă: activitatea militară rusă tot mai intensă în Arctica și nevoia sporită de descurajare în așa-numitul „Nord Îndepărtat” (High North), regiunea nordică de importanță strategică pentru NATO din cauza apropierii de Flota de Nord a Rusiei. Bugetul apărării al Norvegiei a fost majorat de mai multe ori tocmai cu trimitere la acest program de achiziții, ultima dată cu o prognoză de creștere de la 7,6 la 9,2 miliarde de dolari până în 2028. Aici nu mai există nici măcar o instituție intermediară, precum un think-tank, care să se interpună între narațiunea despre amenințare și lista de comenzi. Narațiunea despre amenințarea rusă din Arctica și lista de livrări a producătorului au devenit practic identice – s-ar putea spune aproape că una nu e decât traducerea politică a celeilalte.
Mecanismul devine și mai grăitor acolo unde nu are de-a face cu un membru NATO de decenii, precum Norvegia, ci cu o țară care abia se desprinde dintr-o altă sferă de influență și la care se poate observa, aproape în timp real, cum se formează o nouă legătură. După înfrângerea militară suferită în fața Azerbaidjanului în 2023, Armenia a rupt legăturile cu protectorul său tradițional, Rusia, pentru că garanțiile de securitate ale Moscovei nu s-au concretizat în momentul decisiv – o trădare a încrederii care a lăsat țara practic fără sprijin în politica externă. Deja în ianuarie 2025, așadar surprinzător de curând după aceea, SUA și Armenia au semnat un acord privind așa-numita Comisie de Parteneriat Strategic, o comisie comună menită să aprofundeze cooperarea economică și militară. Acordul a fost însoțit de o sumă concretă: aproximativ 18 milioane de dolari din programul american de finanțare militară externă (Foreign Military Financing), destinați, printre altele, unor vehicule medicale blindate și unui nou centru de apărare cibernetică. Momentul în care o țară se desprinde dintr-o veche sferă de influență nu este, prin urmare, momentul în care e lăsată de izbeliște și poate decide liber ce face mai departe. Este, mai degrabă, exact momentul în care se deschide o nouă linie de finanțare, care consolidează retroactiv această desprindere, o adâncește și o orientează într-o anumită direcție.
În cele din urmă, însă, cel mai grăitor lucru nu este nici măcar întrebarea cine pe cine finanțează, oricât de importantă ar fi ea. Mai grăitoare este întrebarea ce se întâmplă cu narațiunea însăși, odată ce a fost lansată în lume și s-a desprins de contextul ei inițial. În Georgia se desfășoară în prezent un proces împotriva a opt politicieni din opoziție, printre care și fostul președinte Mihail Saakașvili, acuzați că ar fi transmis unor guverne străine informații relevante pentru securitate și că ar fi prejudiciat astfel interesele statului georgian. În iulie 2026, martori apropiați guvernului au declarat în instanță că protestele antiguvernamentale din noiembrie și decembrie 2024 ar fi fost finanțate de CIA, serviciul american de informații externe, și de USAID, agenția americană pentru dezvoltare internațională, și că ar fi echivalat cu o tentativă de răsturnare a guvernului. Inculpații resping categoric aceste acuzații, la fel ca observatorii internaționali, printre care Transparency International, care consideră procesul o acuzare motivată politic și vorbește, între timp, despre nouăzeci de deținuți politici în Georgia.
Ce se întâmplă aici merită o atenție specială, tocmai pentru că răstoarnă versiunea simplistă a tezei de la început. Nu Occidentul este cel care pune în circulație narațiunea despre o finanțare obscură din partea CIA, pentru a-și abate atenția de la propria implicare sau pentru a o justifica – cum ne-am aștepta după exemplele anterioare. Dimpotrivă: un guvern considerat el însuși prorus și descris de regulă drept adversar al Occidentului folosește chiar această narațiune despre amestecul american pentru a-și urmări penal opoziția internă și a o reduce la tăcere.
Astfel se închide un cerc care depășește cu mult cazurile individuale. Afirmația că instituțiile americane finanțează în străinătate proteste și schimbări politice a devenit, la un moment dat, ea însăși o monedă de legitimare la liberă dispoziție – un fel de monedă universală pe care o poate folosi practic oricine are nevoie de o justificare pentru propriile acțiuni. Ea le servește deopotrivă think-tank-urilor occidentale care pledează pentru reînarmare și unui guvern favorabil Moscovei care duce o campanie judiciară împotriva propriei opoziții. Ceea ce începe la Washington ca un circuit de finanțare între un concern de armament și consultanța politică se încheie la Tbilisi ca un proces în instanță, în care aceeași formulă este întoarsă exact în opusul ei. Întrebarea concretă – cine profită efectiv de pe urma reînarmării – poate fi urmărită clar și verificabil în fiecare dintre cele patru cazuri prezentate aici: propunerea privind rachetele Javelin, flota norvegiană de F-35, reorientarea Armeniei și procesul din Georgia. Narațiunea morală cu care este justificat fiecare dintre aceste procese de reînarmare s-a îndepărtat însă între timp atât de mult de originea ei materială, încât a devenit o armă pentru aproape oricine o ia în mână – indiferent de partea cui se află de fapt.
Surse
• Danny Haiphong (transmisie live, 26.09.2026), discuție cu colonelul Lawrence Wilkerson și Patrick Henningsen – originea afirmației neconfirmate privind finanțarea directă, de către industria de armament, a campaniilor societății civile din Norvegia, Georgia, Republica Moldova, Armenia și Azerbaidjan
• Responsible Statecraft, „Angajatul unui think-tank a rămas fără cuvinte când a fost întrebat despre finanțarea din partea industriei de armament” – Atlantic Council primește anual cel puțin 2,69 milioane de dolari de la 22 de companii de armament, printre care RTX, General Atomics și SAAB
• World Beyond War / MintPress News (Alan Macleod), „Vânzarea războiului: cum finanțează Raytheon și Boeing eforturile de extindere nucleară a NATO” – clasamentul think-tank-urilor cel mai generos finanțate de industria de armament; dovada propunerii Atlantic Council din 2015 privind rachetele Javelin
• Conservapedia, articolul „RTX Corporation” – confirmarea faptului că propunerea din 2015 privind rachetele Javelin viza sisteme de armament fabricate de Raytheon și Lockheed Martin
• Gamereactor / Army Technology, articole despre flota norvegiană de F-35 – finalizarea livrării celor 52 de avioane F-35 (Lockheed Martin), justificarea prin activitatea Rusiei în Arctica
• Guvernul Norvegiei (regjeringen.no) și Army Technology, „Norway Defense Market 2023–2028” – majorarea repetată a bugetului norvegian al apărării, cu trimitere la programul F-35; prognoză de creștere de la 7,6 la 9,2 miliarde de dolari până în 2028
• Kyiv Post, „US, Armenia Sign Strategic Partnership Agreement” – semnarea acordului de parteneriat strategic în ianuarie 2025; aproximativ 18 milioane de dolari din programul Foreign Military Financing pentru Armenia
• JAMnews, „Procesul de «sabotaj» din Georgia: SUA, USAID și CIA etichetate drept «forțe ostile»” – mărturii din procesul intentat în Georgia împotriva a opt politicieni din opoziție, printre care Mihail Saakașvili; Transparency International califică procesul drept motivat politic