În fiecare toamnă, de parcă ar fi ritual absurd al imposturii, ni se servește aceeași farsă obositoare: Mircea Cărtărescu este pe lista scurtă pentru Premiul Nobel pentru Literatură! Apoi, inevitabil, urmează aceeași muțenie jenantă, aceleași dezmințiri subtile, aceleași zâmbete pline de complicitate , scrie lucian Ciuchiță pe https://www.facebook.com/lucien.lancelot.5, preluat de Romanian Global News.

Și totuși, în culisele acestei mascarade se învârt milioane de euro — bani care se risipesc cu complicitatea tuturor celor implicați. Sumele plătite pentru obținerea premiilor și distincțiilor atribuite „marelui scriitor” pot fi comparate, fără prea mult efort de imaginație, cu festivismul propagandistic prin care fostul regim comunist construia artificial aura de „savantă de renume mondial” a Elenei Ceaușescu.
Același mecanism, aceleași figuri care se perindă de la un deceniu la altul, sub alte costume, dar cu aceleași intenții: să transforme impostura în normă și să ridice mediocritatea la rang de virtute națională.
Cine sunt, însă, cei care își asumă, an de an, această propunere ridicolă? Ce comisie se ascunde în spatele perdelei? Cine o validează? Nu există răspunsuri, doar o ceață densă de complicități, de interese și de obediență culturală. Cum este posibil ca, într-o țară care a dat lumii scriitori cu adevărat mari — spirite lucide, profunde, vizionare — să fie promovat la nesfârșit un scrib al onirismului facil, un autor care își închipuie că delirul confuz este echivalentul genialității?
Cărtărescu nu reprezintă literatura română. El întruchipează, în cel mai bun caz, o industrie a iluziei — o rețea de interese literare și editoriale care a transformat lauda în profesie și obediența în mod de viață. Nu are nimic de-a face cu autenticitatea, cu rigoarea sau cu acea forță interioară care dă greutate unui scriitor adevărat.
În locul observației fine, oferă reveriile unui imberb, în locul reflecției, halucinațiile unui adolescent întârziat, iar în locul umanității, un narcisism fără margini.
Și totuși, criticii literari — acei scribi ai scribului — se grăbesc să-i cânte osanale. Într-o notă de o jenă abisală, acest răsfățat al sistemului are cutezanța de a se compara cu James Joyce, ascunzându-și vanitatea sub masca unei glume. O comparație făcută fără rușine și discernământ, care trădează incapacitatea de a înțelege, fie și pentru o clipă, dimensiunea oceanică a scriitorului irlandez. Desigur, istoria literaturii cunoaște destui titani care nu au primit Premiul Nobel. Însă acest autor, captiv în apele călduțe ale autoadmirației, nu se poate măsura nici măcar cu umbra lor, cu atât mai puțin cu opera lui Joyce. Iar această absurditate nu ar fi completă fără corul criticilor care îi cântă mecanic osanale, cu aceeași insistență obositoare, asemenea unei mori stricate, al cărei zgomot persistă doar din inerție.
În spatele acestor elogii se conturează o rețea de interese și complicități care ridică serioase semne de întrebare asupra onestității judecății literare.
Să se pună capăt acestei mascarade a Nobelului pentru Cărtărescu și teatrului penibil al autoidolatriei! România are scriitori autentici — voci puternice și originale —, dar aceștia rămân în umbră, marginalizați de promovarea excesivă, prin campanii de marketing cultural, a unui singur nume, care nu reprezintă literatura română.
A venit vremea să privim dincolo de strălucirea artificială a vitrinei publicitare și să reașezăm literatura română sub semnul autenticității și al valorii. Mircea Cărtărescu devine simptomul unei crize de discernământ critic și de onestitate intelectuală, într-un mediu în care obediența și interesele de grup riscă să înlocuiască judecata de valoare.