Washingtonul are un plan pentru Iran. Potrivit unei surse apropiate Casei Albe, planul constă în ocuparea uneia sau a mai multor insule iraniene din Golful Persic. Senatorul democrat Chris Murphy, care spune că a fost informat despre ce intenționează administrația să facă după alegerile de la jumătatea mandatului, de marți, a rezumat situația săptămâna aceasta în patru cuvinte: „planul e o nebunie”, scrie fostul analist al CIA, Larry Johnson, preluat de Romanian Global News.

De data aceasta, un senator american chiar a spus mai puțin decât era cazul.
Prietenul meu Karl Miller tocmai a încheiat un raport despre limitele puterii militare americane și israeliene, iar concluzia lui încape pe un autocolant de mașină: pot începe războiul, dar nu-l pot duce la capăt. Vă voi explica de ce, iar apoi vă voi arăta de ce planul cu insulele pornește dintr-o poziție strategică proastă și o face mult mai proastă.
Depozitul e gol
Să începem cu subiectul pe care nimeni de la Casa Albă nu vrea să-l atingă: rachetele interceptoare ale apărării antiaeriene. Potrivit estimărilor publice din septembrie citate de Miller, Statele Unite au consumat, din iunie 2025 încoace, între jumătate și două treimi din stocul anumitor tipuri de interceptoare. Refacerea stocurilor va dura cel puțin cinci ani, chiar cu producția accelerată. O fabrică nu lucrează mai repede doar pentru că i s-a ordonat. Are nevoie de componente, de furnizori certificați, de muncitori calificați și de teste, iar comenzile ei concurează cu nevoile din Pacific și cu ale aliaților care vor, la rândul lor, să fie apărați.
Și nu, Pentagonul nu poate rezolva problema lansând mai multe rachete Tomahawk. Rachetele și bombele ofensive au altă menire decât interceptoarele care apără navele, bazele și orașele. Poți avea depozitul plin de bombe și să fii totuși incapabil să oprești rachetele care vin spre tine. Israelul, la rândul lui, depinde de Washington pentru reaprovizionarea propriilor sisteme de apărare, așa că problema de rezistență a Israelului este, de fapt, tot o problemă americană, doar sub alt steag.
Nota de plată vine după titluri
Ideea centrală a lui Miller este că represaliile, și nu prima lovitură, stabilesc limitele acestui război. Orice președinte poate ordona primul val. Întrebarea este dacă va continua să plătească după ce Iranul ripostează: protecția marinarilor și a bazelor, refacerea stocurilor de apărare, repararea pagubelor, menținerea deschisă a rutelor maritime și explicațiile date alegătorilor despre motivul pentru care benzina și motorina s-au scumpit din nou. Aici împărtășesc verdictul fără menajamente al lui Miller: Donald Trump și conducerea israeliană nu au tăria necesară pentru a duce această luptă până la capitularea Iranului.
Costul economic este deja amețitor. Miller estimează deficitul global de motorină și combustibil pentru avioane la cel puțin 3 milioane de barili pe zi (un baril are circa 159 de litri). Asta înseamnă 90 de milioane de barili pe lună și aproximativ 1,1 miliarde de barili pe an. La 150 de dolari barilul, înlocuirea lor ar costa 13,5 miliarde de dolari pe lună. Estimările sale pentru reconstrucția infrastructurii energetice avariate din Golf variază între 550 de miliarde și 2.300 de miliarde de dolari, pe o perioadă de șapte până la zece ani. O nouă campanie militară nu micșorează niciuna dintre aceste cifre. Dimpotrivă, le umflă.
Iar distrugerea unor ținte nu aduce capitularea. O instalație distrusă nu înseamnă capacitate pierdută definitiv. Un lider ucis nu produce un succesor docil. Restricțiile nucleare cer inspectori, acces și verificare, iar nimic din toate acestea nu poate fi livrat de un bombardier B-2. De aceea, Miller se așteaptă la același ciclu pe care l-am văzut tot anul: amenințări, lovituri, represalii și apoi căutarea disperată a unei ieșiri care să poată fi prezentată drept victorie.
Intră în scenă insulele
Ceea ce ne aduce la planul insulelor. Iată cum înțeleg eu că a prins contur. În săptămâna de 19 octombrie, lui Trump i s-a prezentat o listă de opțiuni pentru reluarea războiului cu Iranul. Planurile au fost elaborate de direcția de planificare (J5) a Comandamentului Central (CENTCOM), adică statul major care ar duce efectiv războiul, și nu de J5 al Statului Major Întrunit, principala structură de planificare a Pentagonului. Trump, spune sursa mea, a ales opțiunea ocupării uneia sau mai multor insule. Comentariul lui Murphy despre „nebunie”, făcut după briefing, se potrivește cu această alegere. Murphy nu a numit public țintele. Analiștii care au comentat briefingul au indicat insula Kharg, principalul terminal de export de petrol al Iranului, și Qeshm, insula mare de pe cealaltă parte a Strâmtorii Ormuz.
Apoi, pe 29 octombrie, secretarul Apărării, Pete Hegseth, l-a demis pe generalul-locotenent Brett Sylvia, șeful J5 al Statului Major Întrunit. Pentagonul susține că a fost demis pentru divulgarea de informații clasificate și pentru că a picat testul poligraf. Alte două surse din Pentagon au declarat pentru CBS că acuzațiile sunt false. Ce mi s-a spus mie, și ce au aflat și alți analiști de la propriile surse, este că Sylvia s-a opus planului insulelor. Dacă e adevărat, administrația tocmai l-a dat afară pe generalul a cărui treabă era să semnaleze planurile proaste, cu o săptămână înainte de a pune în aplicare unul dintre ele. Ca stil de conducere, asta seamănă cu a împușca detectorul de fum ca să nu mai sune.
Înțeleg de ce îl atrage pe Trump ideea. O insulă e ceva tangibil. Poți înfige un steag în ea, poți face o fotografie și o poți numi victorie. Asta e teoria. Să vedem acum cum arată în practică.
Cum ajungi acolo
Metoda clasică de a cuceri o insulă este debarcarea amfibie: nave, ambarcațiuni de desant, pușcași marini care se îndreaptă spre țărm. Această variantă este aproape sigur exclusă. Orice navă amfibie americană care intră în Golful Persic se expune rachetelor antinavă iraniene, dronelor, minelor și ambarcațiunilor rapide de atac. Insula Kharg se află la aproximativ 25 de kilometri de coasta iraniană. Insula Larak, lângă Qeshm, e la doar câțiva kilometri de țărm. Să trimiți acolo o navă de asalt amfibiu înseamnă să riști pierderea primei nave de luptă americane sub foc inamic de la al Doilea Război Mondial încoace. Chiar și „Proceedings”, revista Institutului Naval al SUA, a publicat în aprilie o analiză care avertiza că Marina ar putea să nu reușească nici măcar să se apropie suficient pentru a lansa vehiculele amfibii.
Rămâne deci varianta aeriană: fie parașutezi trupele, fie aterizezi avioane de transport C-130 pe insulă ca să le debarci. Aici apare problema de aritmetică. Un C-130 transportă mai puțin de 100 de soldați echipați de luptă, de regulă între 64 și 92 de parașutiști, în funcție de model. Ca să aduci 1.000 de soldați sau pușcași marini la sol îți trebuie cel puțin o duzină de curse, și mult mai multe după ce adaugi vehicule, muniție, apă, echipe medicale și apărare antiaeriană. Fiecare avion este o țintă mare, lentă și neblindată, care zboară printr-un spațiu aerian unde Iranul a avut ani la dispoziție să-și amplaseze sisteme antiaeriene cu rază scurtă și rachete portabile. Un singur avion doborât la apropiere și ai pierdut o companie întreagă.
Primul val trebuie să securizeze și pista înainte să poată ateriza altcineva, iar știm cui îi revine sarcina. Cucerirea aerodromurilor este misiunea emblematică a Regimentului 75 Rangeri. Asta au făcut rangerii la Point Salines, în Grenada, în 1983, la Rio Hato, în Panama, în 1989, și în Operațiunea Rhino din Afganistan, în 2001. Se pare că batalioane de rangeri sunt deja în teatrul de operații și aproape sigur ar primi misiunea de a se parașuta și de a lua controlul pistei, pentru ca avioanele C-130 să poată veni după ei. Sunt cei mai buni infanteriști ușori din lume. Dar sunt infanterie ușoară: înarmați ușor, cu doar ce pot purta la salt și dependenți de tot ce vine în urma lor. În Grenada și Panama, apărătorii nu puteau bombarda aerodromul de pe un continent aflat la câțiva kilometri. Aici, Iranul poate. Iranul cunoaște tactica rangerilor la fel de bine ca oricine a citit istoria, deci știe exact ce pistă trebuie să supravegheze. Să trimiți rangerii să ocupe un aerodrom aflat în raza vizuală a coastei iraniene înseamnă să le ceri celor mai buni soldați ai Americii să țină ușa deschisă într-o cameră care deja arde.
Ziua de după
Debarcarea nici măcar nu e partea grea. Partea grea e ziua de după. Odată ajunși pe insulă, soldații americani se află la câțiva kilometri de coasta iraniană, fără fortificații solide, în bătaia artileriei, a rachetelor, a rachetelor balistice și a roiurilor de drone iraniene. Iranul nu va avea nevoie să recucerească insula. O va bombarda pur și simplu, zi și noapte, câtă vreme americanii vor alege să rămână. Iar americanii se vor apăra cu aceleași stocuri epuizate de interceptoare descrise de Miller, împotriva unor ținte ieftin de produs pentru Iran și scump de oprit pentru noi.
Apoi vine problema aprovizionării. O unitate expediționară de pușcași marini are provizii pentru aproximativ 15 zile. După aceea, fiecare glonț, fiecare litru de combustibil, fiecare sticlă de apă și fiecare piesă de schimb trebuie să sosească pe calea aerului sau pe mare, prin același culoar periculos care a făcut debarcarea atât de riscantă. Răniții trebuie evacuați pe același drum. Asta înseamnă un pod aerian fără sfârșit, cu aparate vulnerabile, sau nave staționate în interiorul Golfului, sau ambele. Insula devine un ostatic, iar publicul american urmărește în fiecare seară la știri cum crește numărul victimelor.
Și ce s-ar câștiga? Ocuparea câtorva insule mici de lângă strâmtoare nu neutralizează lunga coastă sudică a Iranului, de unde pleacă de fapt rachetele și dronele care amenință transportul maritim. Cucerirea insulei Kharg ar reduce exporturile de petrol ale Iranului, dar Iranul are și alte terminale, iar răspunsul cel mai probabil ar fi noi atacuri asupra infrastructurii petroliere și de apă a statelor din Golf, una care deja ține doar cu bandă adezivă. Am schimba o ridicare simbolică a drapelului pe o țintă permanentă.
Nu e de mirare că generalul a spus „nu”
E genul de plan care arată minunat pe o tablă albă la Tampa, la sediul Comandamentului Central, și groaznic pe teren, în Golful Persic. Pornește de la premisa că Iranul nu va doborî avioanele de transport, nu va bombarda o garnizoană expusă, nu va lovi convoaiele de aprovizionare și nu va extinde războiul. Fiecare dintre aceste premise s-a dovedit greșită în acest an.
Așa că iată unde am ajuns. Jumătate din interceptoare s-au dus. Motorina s-a terminat. Infrastructura energetică din Golf are nevoie de un deceniu de reparații. Generalul care, se pare, a avertizat împotriva planului a fost concediat. Iar președintele se pregătește să trimită trupe americane pe o insulă de lângă coasta Iranului, la câțiva kilometri de artileria inamică, să aștepte avioane C-130 care s-ar putea să nu mai vină. Dacă ai vrea să concepi un război pe care Statele Unite să-l poată începe, dar nu și termina, greu ai găsi ceva mai potrivit. Undeva la Teheran, probabil că se speră ca americanii să meargă până la capăt.