„Cu cei 30 de ani de experienţă literară vreau să vă spun doar atât: nu sunt omul cuvintelor. E primul premiu pe care îl primesc nu din partea Ungariei sau a Europei Occidentale, şi dacă ne gândim că istoria ţărilor noastre nu e o istorie a respectului, putem spune că prin decernarea acestui premiu începem o nouă istorie”, a spus scriitorul maghiar Esterházy Péter, în decembrie 2007, când i s-a înmânat Premiul de excelenţă culturală al ICR Budapesta, în cadrul unei gale elegante de la Duna Palota.

2007 a fost nu doar anul când România l-a recunoscut pe Esterházy, dar şi anul de când a început să-l cunoască. La nici zece ani de când a început această „nouă istorie” româno-maghiară, EP, cum îl numeau colegii de breaslă şi cititorii fideli, nu mai e… Răpus de cancer pancreatic, Esterházy, socotit cel mai mare scriitor contemporan maghiar, alături de Kertész Imre (1929–2016) şi Nádas Péter (1942–), s-a stins din viaţă pe 14 iulie 2016, lăsând în urmă un mare gol în lumea literară maghiară şi europeană. Vestea tristă a apărut în presa din toată Europa, EP fiind unul dintre cei mai traduşi scriitori maghiari (25 de limbi) şi care a obţinut un număr impresionant de premii (Premiul Kossuth, 1996, Premiul Naţional al Austriei pentru Literatură Europeană, 1999, Premiul Herder, 2002).

Născut în 1950, la Budapesta, într-una dintre cele mai vechi şi renumite familii aristocratice din Ungaria, Esterházy a fost una dintre vocile şi conştiinţele literare definitorii pentru problematica spaţiului central şi est-european contemporan. Românii l-au „descoperit” pe Esterházy în primul rând prin traducerile Anamariei Pop (decedată şi ea în 2015). Marea majoritate a romanelor sale i-au apărut în limba română începând din 2007, Editura Curtea Veche din Bucureşti dedicându-i chiar o serie de autor. „Proza lui Esterházy e săltăreaţă, aluzivă şi colocvială… străluceşte şi scoate scântei. Propoziţiile sunt active şi concrete. Detaliile fizice ţâşnesc din întunericul ambivalenţei emoţionale”, a scris John Updike în „The New Yorker” despre arta literară a lui Esterházy, care a fost un adevărat magician al limbii maghiare, înzestrând cuvintele binecunoscute cu noi şi noi sensuri.

Premiul de excelenţă culturală al Institutului Cultural Român din Budapesta, condus atunci, în 2007, de doamna Brînduşa Armanca, i-a fost înmânat lui Esterházy de către preşedintele ICR Bucureşti, Horia-Roman Patapievici, care i s-a adresat cu toată aprecierea pentru creaţia sa literară: „În condiţiile de astăzi, în care totul cade sub incidenţa globalizării, viitorul va fi al acelor culturi, care reuşesc să se articuleze pe ele însele şi să mai aducă un plus, vor supravieţui acele culturi care vor reuşi să iasă din peştera platonică”. De la acest moment festiv din Duna Palota din Budapesta, a curs multă apă pe Dunăre şi pe Dâmboviţa, iar cele două literaturi parcă s-au mai apropiat. România şi scriitorii ei au fost şi sunt oaspeţi de seamă la târguri de carte în Ungaria, cum şi invers. Scriitorii maghiari contemporani au început să fie tot mai traduşi şi citiţi în România, invitaţi la seri de literatură, premiaţi şi apreciaţi, cunoscuţi şi recunoscuţi. Vorbele lui Esterházy din 2007 par să fie tot mai adevărate: am început o nouă istorie… Personal mă bucur că le-am auzit pe viu aceste cuvinte şi că, mulţumită ICR Budapesta, am avut ocazia o singură dată în viaţă să stau alături, într-o fotografie, de Marele EP. (Cred că m-a impresionat mai mult decât premiul pe care l-am primit şi eu atunci.)

Odihneşte-te în pace, Scriitorule! Noi te vom citi în continuare, în ungureşte sau în româneşte…

Eva Şimon, Foaia Românească

Foto: La moartea scriitorului Esterházy Péter (14 iulie 2016) ne amintim cu o fotografi e realizată în decembrie 2007, la Gala ICR Budapesta