Proteste masive anti-război în Israel pe fondul intensificării conflictului cu Iranul
Albert Ramazanovich Saritov este numele celui care a urcat tricolorul românesc pe podium în ultima zi a Jocurilor Olimpice de la Rio. N-ați auzit până acum de Ramazanovich? Nici nu prea aveați cum. Omul doar ce știe 4-5 cuvinte în limba română, a fost “încetățenit” în luna mai, că nu mai avea loc în lotul Rusiei, e de origine cecenă și a primis biletul pentru Rio tot în luna mai (la patru zile după primirea cetățeniei), la ultima competiție de calificare, de la Istanbul. Bronzul lui Saritov la lupte libere, categoria 97 de kilograme, n-a ajutat România să urce măcar un loc în clasamentul pe medalii la JO, dar e o lecție de moral (și, mai ales, morală) predată tuturor celor care văd în migrație doar ponoase. Țineți minte asta: în ultima zi a JO de la Rio și, de fapt, în toată a doua parte a competiției din Brazilia, tricolorul românesc a fost zărit o singură dată pe podium. Și asta datorită unui rus cu origini cecene, cu un prenume care ne împleticește limba în gură la pronunțare – Ramazanovich.
Desigur, locul 47 în clasamentul pe medalii, după ediții în care ne-am clasat pe podium, în primele zece ori măcar primele douăzeci de națiuni, n-are cum să fie mulțumitor, dar, atenție: puteam fi și mai jos! Medalia de argint de la tenis (Tecău și Mergea) și bronzul din ultima zi, de la lupte libere (Saritov), n-au legătură cu sistemul de selecție, antrenament și motivare susținut public în România. Cum despre partea goală a paharului am mai scris (vezi aici), remarc acum și partea de pe urma căreia am avea de câștigat în viitor: din cele cinci medalii ale lotului nostru, trei (și cele mai strălucitoare două) au fost obținute în competițiile PE ECHIPE – aurul la spadă, argintul la tenis și una dintre cele trei medalii de bronz, cea a echipajului de 8+1 feminin, de la canotaj. Numărul restrâns de medalii nu permite concluzii statistice, dar, din punct de vedere simbolic, situația e paradoxală din cel puțin două motive: 1) în mod normal, când sistemul e praf și pulbere (iar sistemul olimpic românesc e praf și pulbere la ora actuală), șansele unor victorii s-ar baza mai mult pe evoluțiile individuale, unde unul sau doi sportivide excepție ar putea face diferența (vezi cazul Ungariei, unde 6 din cele 8 medalii de aur, plus una de argint, au fost obținute pe mâna a două sportive: Katinka Hosszu, la natație, respectiv Danuta Kozak, la caiac canoe); 2) am avut o prezență mult mai mare în competițiile individuale (ca număr de probe), decât în competițiile pe echipe.
Explicațiile unei asemenea inversări sunt de ordin obiectiv și subiectiv. Obiectiv, scrima ori canotajul nu sunt printre cele mai competitive sporturi la nivel mondial (numărul practicanților acestora, al cluburilor, al sumelor investite etc. sunt incomparabil mai mici față de alte sporturi). Așadar, șansele unui grup omogen, bazat pe câteva centre de excelență (chiar și pe unul singur!) sunt mai mari într-un astfel de sport. Dar dincolo de acest aspect, e factorul subiectiv. Una dintre cele mai mari probleme ale sportivilor români la JO de la Rio a fost motivația. Jocurile Olimpice sunt o competiție în care nu ai cum să urci pe podium dacă nu te auto-depășești în ziua concursului. În primele zile (când am ratat și cele mai multe șanse de medalii) situația din lotul României a fost, însă, explozivă. Cum să te motivezi, când sportivii români ajunși în Brazilia păreau ai nimănui – măcinați de bâlbâielile cu purtătorul drapelului la deschidere, de lipsa vreunui oficial de prim rang în tribune (da, domnule premier și domnule președinte, știu că prezența la deschiderea JO nu oferă aceeași vizibilitate și popularitate precum prezența la un meci de fotbal, ba se mai poate lăsa și cu surprize neplăcute, că JO n-au cine știe ce protocol, dar nu pentru d-voastră ar fi fost recomandat să traversați Oceanul), totul culminând cu echipamentul care, la prima purtare, se decolora și se rupea în fund la modul cel mai propriu? Ei bine, o asemenea de-motivare se poate depăși mult mai ușor în echipă, decât individual. Desigur, cu condiția ca și echipa să aibă individualități de primă mână.
Asta e, poate, cea mai importantă lecție cu care putem să rămânem după Jocurile Olimpice de la Rio, și care excede sportului: ca să trecem peste starea actuală în care se află națiunea – de mediocritate, lipsă de motivare, lipsă de încredere în celălalt – avem nevoie de individualități, dar de individualități care să lucreze în echipă, stimulați de cauze și obiective comune. În mod aleatoriu, cu puțină șansă (poate chiar hazard), cu artificii (gen naturalizarea lui Saritov – care nu e lucru rău, dar care nu se poate generaliza și acoperi lipsurile unui întreg sistem) putem să ne bazăm și pe lupi singuratici. Dar până la nivelul (fericit) bronzului. Pentru argint și aur motivarea intrinsecă vine din forțele și performanțele individuale cumulate într-un effort colectiv. Asocierea – dar nu asocierea ocultă a grupurilor de interese, asocierea de clan ori asocierea nulităților pentru a-și apăra tribul și mediocritatea -, ci asocierea individualităților, a performerilor, e cea care ne poate ajuta să ne auto-depășim. Avem curajul să facem pasul ăsta? Avem curajul să ne acordăm mai multă încredere unii altora, cum s-a întâmplat în finala de la scrimă, când rezerva echipei, Loredana Dinu, a fost aruncată în luptă (și a debutat, practic, la JO) taman într-un moment determinant al finalei cu marea favorită a competiției, China?