Ca și în ceilalți ani, atmosfera Praznicului a purtat pe de o parte pecetea iminenței ploii, specifice lunii Martie, dar și a „bucuriei neașteptate”, specifice harului și Maicii Domnului. Pentru mine personal, însă, este și primul an când grija pregătirii celor pentru hram nu a mai inclus și ploaia! Și, pentru un orășean de capitală, ca mine, acest lucru este o noutate, căci, într-o lume de piatră și pentru o inimă „împietrită”, ploaia nu mai reprezintă decât o stricare a socotelilor.

Pentru oamenii de la „țară” însă, ca și cei în mijlocul cărora trăim pe aceste meleaguri, ploaia (mai ales cea „lină”), este încă percepută ca binecuvântarea lui Dumnezeu, trimisă spre „bună-rodirea roadelor pământului” și spre a adăpa pământul cel însetat. De aceea m-am gândit să încetez pur și simplu a mai dori ceea ar fi, pe undeva, nefiresc de dorit pentru acest Praznic! Căci Biserica pomenește astăzi, așa cum spune și una din cântările de înainte-prăznuire citate mai sus, „ascunderea pentru puțină vreme” – întruparea Fiului lui Dumnezeu, a „Soarelui cel neapus”: a celui ce „S-a pogorât ca ploaia pe lână în pântecele” Născătoarei de Dumnezeu, cel „mai încăpător decât cerurile”. Maica Domnului s-a gătit pentru a fi tocmai acea „țarină nearată” care a odrăslit „Spicul cel nearat și mântuitor lumii”, și „pântecele cel nevinovat” în care „s-a copt Pâinea cea dumnezeiască a vieții”, „din care tot cel ce mănâncă nu va muri”.

Ceea ce se petrece așadar, este doar împlinirea văzută a laudelor oricărui Praznic, a realității că „TOATĂ suflarea și TOATĂ făptura” laudă pe Domnul, căci „unde este de față Împăratul, acolo este și toată buna rânduială”. Și precum odinioară cerul a adus Domnului steaua, iar pământul, peștera, în același chip, astăzi cerul aduce celeia ce este „cer înțelegător”, ploaia, iar pământul aduce celeia ce este “țarină bună”, primele rodiri, „de bucurie”. De bucurie, pentru aceea că Domnul a dăruit roadele, întâi „spre desfătarea, apoi și spre hrana noastră”. Căci mai întâi este zămislire și apoi naștere Și, precum pe pământ, așa și în plugăria duhovnicească: primele roade din orice lucrare bună sunt „trufandale”, „bomboane” ale Duhului, menite să confirme zămislirea harului, să îndulcească și să atragă spre mai mult, spre mai deplin.

Iar Maica Domnului … este într-adevăr „cerul” sufletelor noastre, acoperind și mângâind, răcorind și adăpând, hrănind și întărind, și trăgând la Cer pe cei ce caută spre Dânsa și tânjesc spre cele de „deasupra crugului ceresc” al acestei lumi … chiar dacă nori negri acoperă de multe ori vederea noastră, el este mereu albastru-senin și mereu acolo!

Dacă fiecare dintre Dumnezeieștile Praznice are un simbol văzut (noaptea, muntele, frunzele de nuc, lumina, focul, steaua, soarele, apele, porumbelul, ramurile de finic, salcie sau măslin), precum și o culoare potrivită, atunci simbolul Praznicului Buneivestiri al lunii Martie pe aceste meleaguri este într-adevăr ploaia, iar culoarea, albastrul. Lăsând deci altor obști și altor Praznice bucuria simbolului văzut al Soarelui dreptății, noi bucura-ne-vom de ale noastre „ploi line”, cerând Domnului să le pogoare și pe ale Sale în țarinile inimilor noastre, spre a aduce rod însutit.

Stareț Protos. Nicodim