Continuam interviul realizat de Eugen Cojocaru cu maestrul cafelei, dl. Gheorghe Florescu pe marginea amintirilor sale grupate în cartea “Confesiunile unui cafegiu”.

Fiica dvs., Vali Florescu, vă ajută cu dăruire la „gheșeftul cafelei” – cum vă împărțiți munca și cine vă mai sprijină din familie?

Ea se ocupă de lucrurile la care se pricepe, promovare, relații internaționale și altele. Însă de prăjit și de administrarea efectivă a firmei mă ocup împreună cu ginerele meu, Ovidiu Codreanu, care este responsabil și pentru latura modernă a companiei, noi metode de preparare pentru a răspunde exigențelor consumatorilor de azi. Deci încercăm să îmbinăm tradiția armenească de la 1530 (cînd strămoșii mentorului meu armean au început să se remarce drept cafegii, la Damasc si apoi la Constantinopole) cu ultimele noutăți ale domeniului. Nu cred că va mira pe nimeni dacă spun că multe dintre aparatele pe care ne bazăm au legătură cu Germania. Profesionalismul și seriozitatea partenerilor noștri germani este unul dintre atuurile care m-au ajutat să îmi împlinesc visul de-o viață, cel de a avea propriul meu magazin de cafea, cu cele mai bune sortimente din lume.

Aveți un magazin cochet lângă Piața Rosetti, pe strada Radu Cristian, cu o clientelă numeroasă ce apreciază savoarea exclusivă a „mărcii Florescu”. Ce satisfacții aveți, acum, la frumoasa vârstă a senectuții (72), când stați, zilnic, „la tejghea” și vă întrețineți, cu plăcere, cu clienții?

În prezent, avem trei magazine în Bucuresti. Sediul central este pe strada Radu Cristian nr. 6, al doilea se află pe Bd. Elisabeta colț cu strada Academiei (în cadrul librariei Mihai Eminescu, la demisol), iar cel de-al treilea este in mall-ul Jollie Ville din cartierul Pipera.

Deși copiii mei mă cam ceartă, stau la tejghea circa zece ore pe zi, inclusiv sîmbăta (duminica avem închis în magazinul din Piața Rosetti). Vă spun sincer, de multe ori nici nu știu cînd au trecut, ba ocupat cu prăjitul, ba cu discutatul cu clienții – marea mea plăcere zilnică și, spun unii dintre ei, și a lor.

În fiecare zi am șansa de a cunoaște oameni minunați, cu povești de viață uimitoare, cu visuri mari, familii împlinite, dorința de a-și îmbunătăți viața consumînd produse cît mai naturale și mai savuroase. Atunci cînd văd un client trist, încerc să-i readuc cu o glumă zîmbetul pe buze. De multe ori, reușesc, iar asta îmi dă o satisfacție greu de pus în cuvinte.

Ei au fost din cele mai variate categorii sociale: politicieni, scriitori, actori, academicieni etc. Ce personalități vă calcă, în prezent, pragul? Mai există acele discuții pline de șarm și spirit de odinioară?

Și astăzi, cei care doresc să aibă mintea limpede (sloganul nostru este “Să gîndiți bine!”) vin să bea o cafea bună, 100% arabica, proaspăt prăjită. Sigur că printre clienții noștri se numără și actori din toate generațiile, mulți de la Teatrul Național din apropiere (doamna Ana Ciontea consumă cu plăcere Irma Torres Matinal, cafeaua organică ce-i poartă numele nepoatei mele din Mexic), dar și politicieni, scriitori, jurnaliști, artiști, profesori, mulți specialiști în IT și publicitate, academicieni, avocați, judecători și bancheri, oameni de afaceri, sportivi celebri. Nu de puține ori, clienții sînt încîntați cînd în prăvălie intră un mare actor, asistă sau participă la o discuție ad-hoc. Sigur că da, orice conversație în care ai parte de un conlocutor educat, rafinat și cu umor are întotdeauna farmec și îți face ziua frumoasă. Multe dintre aceste momentele le postăm pe site sau pe facebook, un mijloc amical de comunicare cu cei interesați de ce facem.

Relatați-ne o întâmplare deosebită din cariera dvs. exemplară de „cel mai bun cafegiu” din România (și nu numai, susțin mulți cunoscători): una dinainte de 1990 și una după…

Prin anul 1972 primesc vizita generalului-colonel Emil Macri, șeful contrainformațiilor economice din România comunistă, care mă întreabă de ce cafeaua mea nu este atât de bună ca la Paris. Îi răspund foarte simplu: pentru că nu este aceeași cafea. Cu cît materia primă este mai bună, cu atît și produsul final este mai bun. Conteaza însă și preparatorul și utilajele folosite; cele mai bune aparate sunt cele germane, iar cei mai buni preparatori sînt armenii. Însă degeaba sunt eu ucenicul unui armean și am aparatură bună, dacă nu am materia primă necesară.

Eram in vara anului 2004 în Canada, la Montreal, în vizită la fiul meu. Mă aflam în fața celui mai renumit magazin de cafea gourmet din Canada, La Vieille Europe, cînd oprește un Rolls Royce de culoare albă. Din el coboară o doamnă în vîrstă, în pantaloni scurți și sandale, însoțită de șofer pe post de însoțitor.

Cere cafea (turc), iar eu nu mă pot abține, intervin în franceză și-i spun că folosește în mod greșit cuvîntul turc, deoarece armenii din imperiul otoman au preparat prima cafea așa-zis turcească, în realitate aceasta fiind armenească. Ii zic doamnei cine sunt și de unde vin. Îi spun că încă nu s-a născut turcul care să prepare o cafea mai bună decît un armean. În Turcia nu se va găsi niciodată o cafea mai bună ca în România, și asta din cauza marelui genocid comis de guvernul turc împotriva populației armene, care a făcut ca aceasta să se refugieze în România și să întemeieze aici un comerț de înaltă clasă în domeniul cafelei. Doamna era de origine greacă, avea 87 de ani și de o viață își pregătea cafeaua la ibric. I-am spus că în America, în primul rînd la New York, mai există încă prăvălii de cafea armenești.

Ați cunoscut bine și „din interior” cele două societăți „opuse” – așa-zisul comunism și actualul pseudo-capitalism – ce le apropie și ce le diferențea
ză în România?

Cele două sisteme politice din sec. al XX-lea, nazismul și comunismul, au fost surori, având la bază ura: la naziști ura de rasă, iar la comuniști ura de clasă. Însuși Mao Tze Tung spunea că sistemul comunist nu este iubire, ci un ciocan cu care zdrobești dușmanul.

Naziștii au la activ 12 milioane de victime, iar comunistii circa 150. Metodele criminale specifice celor două sisteme sînt cunoscute de toată lumea, iar dacă azi avem muzee doar privitoare la crimele naziste, dar nu și la cele comuniste, este vina noastră, a tuturor. Visez ca la Washington să se construiască un memorial al crimelor comuniste asemănător cu cel al crimelor naziste.

Ca să revin însă la întrebarea dvs, trebuie să spun că sportul meu preferat a fost dintodeauna ,,aruncatul cu privirea”. Mi-a plăcut să privesc în jurul meu la tot ce se întîmplă, așa că, poate, am reușit să remarc mai multe lucruri decît alții, mai puțin atenți.

În România, cele două sisteme, comunist și capitalist, au reușit să se contopească, în așa fel încît cei mai mari capitaliști de azi sînt foștii comuniști de ieri. Ei gîndesc în spirit de gașcă, de aceea apar mereu ,,grupuri infracționale” de anvergură. În România nu prea mai e loc de un capitalist veritabil, precum cel practicat de Levi Strauss și Henry Ford. În România domină capitalismul de cumetrie, care provine din comunismul de cumetrie.

După o epocă întunecată până la sfârșitul anilor ’50, s-a pornit bine și cu reușite notabile în mai toate domeniile – erau mulți care credeau că își aduc aportul la o societate mai bună. Având contacte în cercurile de conducere ale vremii, de ce credeți că a eșuat acel proiect nobil, de altfel?

Proiectul asa-zis nobil al comunismului mondial, cum îl consideră unii, a demarat prin crime împotriva umanității, ca și nazismul, și a continuat prin minciună, până în zilele noastre. Un asemenea proiect, clădit pe trucarea și obturarea realității, nu avea cum să nu eșueze.

Amintirile dvs. sunt și o radiogramă a felului de a fi al oamenilor, pe regiuni – îi caracterizați pe ardeleni, moldoveni, bănățeni, munteni și, bineînțeles, bucureșteni. S-a schimbat, ceva, cu trecerea la noua societate?

Nu știu, la această întrebare cred că pot răspunde mai adecvat sociologii. Deocamdată, tot ce pot eu să constat e că ardelenii și-au văzut și după Revoluție de treabă și acea parte de țară e cu ani buni înaintea altora. Poate și din cauză că o mare parte a populației din zonele mai sărace a preferat să plece să lucreze în străinătate, urmînd să revină acasă mai tîrziu, cu altă viziune despre viață și muncă și alte priorități.

Când vedem că prețurile multor mărfuri, în România, sunt chiar duble față de Occident, înțelegem că ceva nu e în ordine. Ce? Cum vedeți comerțul astăzi și ce ar trebui făcut să fie bine?

Aici sunt multe de spus: este și foamea clienților după produse la care au visat și n-au avut acces, foame exploatată cu nerușinare de comercianți de proastă factură, ahtiați după cîștig. E vorba apoi, de lipsa unor reglementări clare în privința regimurilor de soldare și promovare, pînă în urmă cu cîțiva ani. Apoi, de lipsa de pricepere a consumatorului, care ia de bun ce i se oferă și, pînă de curînd, nu își punea prea multe întrebări legate de calitate.

Există, pe de altă parte, o explozie de mall-uri, care mai de care mai scumpe, a căror construcție a costat prea mult ca negustorii care își permit să-și închirieze un spațiu în incinta lor să nu fie obligați să pună un adaos imens, ca să poată supraviețui. În multe rețele de magazine cu trafic intens, se practică și “taxa de raft”: un anume furnizor, dacă dorește să fie prezent cu marfă în magazin, plătește o sumă considerabilă pe lună, care se regăsește în prețul final.

Nivelul taxelor și al tva-ului influențează, de asemenea, prețul final.

Încet-încet însă, lucrurile cred că se vor regla. Consumatorii încep să își pună întrebări și să știe ce să ceară și ce merită să primească în schimbul banilor lor. Libera circulație în interiorul Uniunii Europene ajută, de asemenea, la unificarea prețurilor și, să sperăm, și a salariilor.

Mass-media, din Franța până în China, s-a interesat atent de fascinantele „Confesiuni ale unui cafegiu”, ce reușesc să reflecte sugestiv „adevărul” ascuns al unei epoci – relatați-ne, ceva deosebit, despre aceste contacte? S-a tradus volumul și în alte țări?

Așa este, apariția cărții mi-a oferit șansa unor întîlniri de neuitat cu jurnaliști din multe țări ale lumii, majoritatea vorbitori de limba română. Recent am dat un interviu pentru Radio Cultures Dijon și m-au vizitat chiar și doi ziariști chinezi.

De la conferințe la Teatrul Național, alături de mari personalități culturale, la discuții cu studenții de la Facultatea de Istorie sau de Litere București, la întîlniri amicale cu cititorii la o cafea armenească pînă cînd mi-am deschis magazinul (în 2010) sau la toate tîrgurile de carte Gaudeamus și Bookfest, pînă la interviuri “incomode” sau mai relaxate, toate aceste experiențe m-au convins că am făcut un lucru de care pot să fiu mulțumit și că trebuie să continui, cît de curînd, cu o nouă carte. Am început-o, este în lucru, îmi doresc doar să mă pot rupe de la tejghea suficient timp ca s-o termin.

Memoriile mele nu au fost încă traduse în alte limbi, dar sper ca acest lucru să se întîmple cât de curînd. Câțiva traducători de renume sunt, în acest moment, interesați să se implice în acest proiect și să facă această mărturie despre trecutul nostru cunoscută lumii întregi.

Stimate domnule Florescu, vă mulțumim pentru interviul acordat și vă dorim, împreună cu cititorii noștri și ai dumnevoastră, viață lungă și sănătate împreună cu cei dragi!

Vă mulțumesc! Numai bine și dumneavoastră și cititorilor dumneavoastră!

© Eugen Cojocaru- martie 2016