În zorii zilei de 12 martie anul curent, am plecat cu trenul la Budapesta cu un singur scop: s-o vizităm pe tanti Luci, care trăia de astă-toamnă într-o casă de bătrâni de lângă biserica catolică din Krisztinaváros. Aveam îndoieli, cum e mai bine: să-i facem o vizită-surpriză sau s-o anunţăm că venim. Am ales varianta a doua. Şi ce bine am făcut, pentru că ne-a zis: „aşa nu o să mă bucur numai când aţi venit şi după aceea, dar şi în zilele dinainte”. Şi totuşi, în ziua respectivă a uitat că va avea oaspeţi. Acesta era unul din semnele bătrâneţii la ea că uita.

Dar până nici de asta nu se necăjea, ci îşi trăia viaţa de 88 de ani în seninătate şi cu o bună dispoziţie. Era fericită că nu este singură. La căminul de bătrâni tot timpul avea ceva ocupaţie. Ne-a mărturisit: nu se mai uită la televizor şi nici nu mai citeşte, pentru că o dor ochii. Dar poate la primăvară, în grădina căminului, poate acolo o să vadă mai bine… Făcea lucru manual, crea tot felul de jucărioare, lua parte la multe din activităţile organizate de asistenţii de la cămin. Radia a linişte: „nu mă doare nimic şi nu am nicio grijă”, ne-a spus.

În spatele acestei seninătăţi nu am observat că ea se pregăteşte să plece… Nu am crezut că este ultima întâlnire. Ne plănuiam altele şi altele. În minte memoram deja noi şi noi întrebări pe care neapărat voiam să i le pun. Ne-am dus în vizită trei prietene. Una care i-a fost colegă la ziarul românesc decenii de-a rândul şi i-a devenit prietenă de-o viaţă, cu care au avut o pasiune comună: limba română frumoasă, corectă, vorbită şi scrisă fără greşeli.

Cealaltă, o fiică de suflet din satul său natal, fata prietenilor ei de familie, care i-a urmat drumul în viaţă şi care cu sprijinul şi încurajarea ei a devenit profesor şi autor de manuale de limba română. Şi eu, a treia, care i-am devenit prietenă după ce am ajuns la ziarul românesc. O prietenie scumpă şi rară, de care am avut mare grijă, pentru că întotdeauna ştiam: tanti Luci nu are mulţi prieteni, era la fel de severă cu oamenii din jur cum era cu sieşi. Aveam o legătură solidă: ea ştia foarte bine limba română, iar eu voiam s-o ştiu cât mai bine. Când am început să lucrez la ziar, ani de zile îmi trimitea înapoi, prin poştă, „Foaia” corectată cu roşu. Eu mă bucuram că am de la cine să învăţ, ea se bucura că nu mă supăr dacă mă corectează şi că ştiu să învăţ din propriile mele greşeli.

Personal, am învăţat multe de la profesoara şi jurnalista Lucia Borza. În primul rând, respectul faţă de cuvântul rostit şi scris. M-a sfătuit: „Întotdeauna să ai DEX-ul la îndemână!”

Pentru noi, cei de azi, este mai simplu, pentru că avem DEX-ul online cu noi, pe calculator, pe telefon. Ea avea DEX-ul tot timpul împroptit de piciorul mesei sau al scaunului din cămăruţa ei de acasă. Şi pe la vârsta de 80 de ani, când simţea că este nesigură de sensul unui cuvânt, decât să greşească mai bine verifica. Am mai învăţat de la ea dragostea faţă de copii. Tanti Luci nu avea copii naturali, dar avea mulţi copii de suflet. Eram copiii ei toţi cei care îi citeam poeziile, ghicitorile, snoavele şi poveştile culese din folclorul românesc, scrise cu dăruire şi cu o dragoste de neam nemărginită. Am fost copiii ei toţi cei care am învăţat limba română din abecedarele, manualele sau dicţionarul maghiaro-român scrise de ea.

Lucia Borza este singura româncă din Ungaria, care figurează în Enciclopedia liberă, Wikipedia, varianta ungurească. Ea este socotită ca fiind singura poetă româncă din Ungaria, care a scris poezii pentru copii. Ne-a lăsat o bogată moştenire. Tanti Luci, cum ne ruga ea însăşi să-i spunem, a fost nu doar „Profesoara” noastră de limba română, ci un adevărat model în viaţă. Un exemplu de sârguinţă şi conştiinciozitate, de respect faţă de neam, limbă, tradiţii. Un român care nu s-a asimilat nici trăind singur într-o căsuţă de pe dealul din Buda. Era înconjurată din toate părţile de limba română. Acesta era scutul ei contra asimilării.

Nu-i voi uita niciodată prietenia.

Eva Şimon, 15 aprilie 2016

In memoriam Lucia Borza

(1928–2016)

Lucia Borza a fost una dintre cele mai puternice şi remarcabile personalităţi pe care le-a avut românimea din Ungaria. S-a născut la Chitighaz, pe 13 februarie 1928, în familia preotului ortodox Ioan Borza şi a preotesei Florica Borza, născută Olar. Studiile elementare şi le-a făcut la şcoala din sat, după care a învăţat la Seghedin şi Bichişciaba, iar din 1947 a studiat filologie la Budapesta.

Între 1951 şi 1957 a fost profesoară de limba şi literatura română şi maghiară la Liceul românesc „Nicolae Bălcescu” din Jula. A făcut parte din primul colectiv redacţional al ziarului românilor din Ungaria, care atunci se intitula „Libertatea noastră”. Rubricile ei preferate erau încă de pe atunci cele dedicate elevilor de la şcolile româneşti.

Părăsind liceul julan, în 1957, s-a mutat la Budapesta, unde a început să lucreze la redacţia de naţionalitate a Editurii Didactice. În toţi acei ani de la Editura Didactică a scris şi a editat numeroase manual pentru elevii şcolilorromâneşti, dar şi manuale de limba română pentru străini.

A publicat numeroase studii despre folclorul românilor din Chitighaz, apărute în revista etnografică „Izvorul” din Jula. A scris despre bolile, credinţele, superstiţiile sau obiceiurile de nuntă de la românii din Chitighaz. Oricât de departe s-a aflat de satul natal, gândurile ei intelectuale s-au îndreptat întotdeauna spre cei rămaşi în Chitighaz şi spre valorile moştenite din străbuni.

Lucia Borza a fost puternic ancorată în literatura română. Pe Octavian Goga l-a citat de la un capăt la altul. În acelaşi timp, a fost o specialistă de excepţie a limbii române. Dovada cea mai evidentă îi sunt manualele pe care tineretul şcolar şi adulţii le răsfoiesc şi le studiază decenii la rând şi până azi.