Doresc să prezint cititorilor noştri, la rubrica Celebrităţi din România, comentarii despre viaţa şi activitatea de creaţie a unor personalităţi (uitate, uneori, pe nedrept), care s-au remarcat prin geniul şi prin talentul lor, lăsând posterităţii adevărate capodopere artistice – în domeniile artelor plastice, cercetării ştiinţifice, literaturii, muzicii –, pentru ca noi, cei de azi, şi generaţiile viitoare, să ne putem pleca fruntea, cu recunoştinţă, în faţa memoriei lor şi să le cinstim la adevărata lor valoare. (Ágnes-Mária ORBÁN)

Tudor ARGHEZI – Cuvinte potrivite

Poetul Tudor ARGHEZI a folosit cu un talent deosebit cuvinte potrivite reuşind să creeze o operă poetică de o originalitate desăvârşită, în stil baudelairian, unică în literatura română a secolului al XX-lea.

Născut în urmă cu 136 de ani, în ziua de 21 mai 1880 la Bucureşti, Ion Nae Theodorescu – acesta era numele adevărat al poetului Tudor ARGHEZI – a fost fiul lui Nae și al Mariei Theodorescu. Pseudonimul ARGHEZI provine, conform explicaţiei poetului, de la Argesis – vechiul nume al râului Argeş. Între anii 1887 – 1891, el a urmat Școala primară „Petrache Poenaru”, iar între 1891 – 1896, cursurile gimnaziului „Dimitrie Cantemir” și apoi renumitul liceu „Sfântul Sava” din București. Din cauza situației familiale precare, este nevoit să se întrețină singur, de la vârsta de 11 ani, dând meditații.

Tudor ARGHEZI a debutat la vârsta de 16 ani, în anul 1896, pe 30 iunie, publicând primele sale versuri în revista Liga Ortodoxă, condusă de poetul Alexandru Macedonski, semnând atunci cu pseudonimul Ion Theo. “Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanță fără margini, dar până astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalitățile de imagini și idei, ce multă vreme au fost socotite, la noi și în străinătate, ca o culme a poeticii și a artei.” – a scris Alexandru Macedonski, la puţin timp după debutul tânărului poet, care este nevoit să-şi întrerupă studiile pentru a se angaja, în urma unui examen de chimie, ca laborant la Fabrica de zahăr Chitila.

La vârsta de 19 ani Tudor ARGHEZI a intrat să se călugărească, la Mănăstirea Cernica, unde a stat timp de 4 ani, până în 1904, însă, după mărturia sa, el nu era foarte atras de cariera de călugăr, dar a recurs la acest refugiu mai mult din comoditate, într-ucât unul din unchii săi era un înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române. De altfel, în romanul Cimitirul Buna Vestire scriitorul a parodiat lumea monahală.

Tudor ARGHEZI a publicat, împreună cu scriitorul Vasile Demetrius, prima revistă proprie, cu titlul Linia Dreaptă, din care au apărut însă doar cinci numere. Între Poetul cuvintelor potrivite, preotul-profesor şi scriitor Gala Galaction (pe care îl cunoscuse la cenaclul lui Alexandru Macedonski) și Vasile Demetrius s-a legat o strânsă prietenie.

Între anii 1905 – 1910, ARGHEZI a trăit la Paris, în oraşele elveţiene Fribourg şi Geneva (unde a urmat şi mai multe cursuri universitare) şi a vizitat Italia. Întors în România, poetul a publicat în revistele Facla, Rampa, Viaţa Românească, Teatru, Viața Socială, Cronica (în colaborare cu Gala Galaction), scriind versuri, pamflete politice și articole polemice. El a devenit, în această perioadă, şi un critic de artă valoros.

Tot în aceşti ani, tânărul poet era prezent cu regularitate la Kübler Café din București, unde se crease un cerc de artiști și intelectuali boemi, printre care se numărau scriitorii: Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, Eugen Lovinescu, Victor Eftimiu, Mihail Sorbul și Corneliu Moldovanu, pictorii Iosif Iser, Alexandru Satmari, Jean Alexandru Steriadi, compozitorul Alfons Castaldi și alţii, care discutau despre cultură, politică şi artă.

Tudor ARGHEZI a scris, în timpul Primului Război Mondial, articole împotriva taberei politice conduse de Partidul Naţional Liberal și de grupul de susținători ai politicianului Take Ionescu – care doreau ca România să intre în război alături de puterile Antantei, pentru a putea recuceri Transilvania de la Austro-Ungaria – şi a fost un susținător al unirii Basarabiei cu Vechiul Regat, nedorind alianța cu Rusia. Drept urmare, chiar în perioada constituirii României Mari, el a fost închis timp de un an, între 1918 şi 1919, împreună cu alţi ziariști și scriitori, la Văcărești, fiind acuzat de trădare, deoarece colaborase cu autoritățile germane de ocupație.

Opera argheziană cuprinde poezie, proză (pamflete, romanele Cimitirul Buna Vestire și Ochii Maicii Domnului), teatru, precum şi literatură pentru copii.

Primul său volum de poezii “Cuvinte potrivite” vede lumina tiparului cu mare întârziere, abia în 1927, iar în 1928 apare, sub conducerea sa, ziarul “Bilete de papagal”. Tudor ARGHEZI va publica apoi mai multe volume de versuri, romane, numeroase articole, tablete (o nouă specie literară pe care el o va impune în literatura română). Prima sa carte de proză, “Icoane de lemn” apare în anul 1929, iar în anul 1931 a publicat placheta de versuri “Flori de mucigai”, cu referiri, ca și în volumul “Poarta neagră”, la anii din închisoare. După încă un an de detenţie (1943-1944) – pentru că a publicat pamfletul “Baroane”, în care îl critica pe ambasadorul german von Kilinger – poetul este eliberat şi reuşeşte să publice alte 4 volume de poezii, dar în anul 1948 este din nou interzis.

Tudor ARGHEZI a fost „reabilitat” treptat, între anii 1952 – 1967 (la sugestia lui Gheorghe Gheorghiu Dej) şi a fost distins cu diferite premii și titluri, a fost ales membru al Academiei Române (în 1955), a fost sărbătorit ca poet național, la împlinirea vârstelor de 80 și 85 de ani, iar în anul 1965 a primit Premiul Internațional Johann Gottfried von Herder. În ultimii 15 ani de viaţă poetul s-a bucurat de mari avantaje din partea regimul comunist, a colaborat cu autoritățile și a scris poezii patriotice pe placul acestora, publicând volumele: “1907 – peizaje”, “Cântare omului”, “Stihuri pestrițe”, “Poeme noi”, “Cu bastonul prin București”, fapt pentru care, după evenimentele din decembrie 1989, a fost dat uitării.

Tudor ARGHEZI a fost unul dintre cei mai contestați autori din întreaga literatură română, pentru limbajul folosit în scrierile sale, pentru colaborările sale cu reprezentaţii puterii politice. Printre operele sale mai importante se numără volumele: „Cuvinte potrivite” (1927), „Flori de mucigai” (1931), “Ochii Maicii Domnului” (1934), „Bilete de papagal” (1946), care (exceptând colaborarea cu politicienii) rămân de o valoare literară incontestabilă şi după moartea sa, în ziua de 17 iulie 1967, la puţin timp după împlinirea vârstei de 87 de ani.

Ágnes-Mária ORBÁN, Viena