Duminică, am plecat la Tiraspol, cu un autobuz care cursează zilnic încolo, dar la așa-zisa graniță de pe dealului Tighinei (Benderului), am fost cu toții dați jos din mașina prăfoasă și aliniați în șir indian în fața unei ferestruici întredeschise, în care cei de dinaintea mea, pe rând, își băgau mâinile și capetele, întâlnind fața ovală a unui grănicer transnistrean, care-i privea galben, scrie Dumitru Crudu în www.deschide.md, preluat de Romanian Global News.

Eu eram ultimul la coadă și până mi-a venit și mie rândul ca să-mi bag capul prin ferestruică, și să-i întind tipului cu epoleți sângerii buletinul meu, cred că a trecut vreo oră de vreme. Obosiți și sictiriți, oamenii se scurgeau grăbiți spre autobuz. Mă mai așteptau doar pe mine ca să putem pleca. Grănicerul cu mecla rotundă, mă întrebă unde merg.

-La o mătușă bolnavă.

-Gde? mă întrebă el în rusă.

-La o mătușă bolnavă, ca să-i duc niște medicamente, i-am răspuns eu în română. Tipul s- a sculat în picioare și și-a fixat mâinile în cantul mesei, și și-a deschis gura. Ochii îi dansau sălbatic în orbite și scrâșnea din dinți. Îmi izbi ferestruica în nas și îmi ceru să plec, dar nu-mi dădu buletinul.

Șoferul mă întâmpină în fața autobuzului.

-Mergem?

-Nu mi-a dat buletinul.

-Drăcia dracului.

-Plecăm? strigă un bătrânel din autobuz.

-Nu, că i-au reținut buletinul.

-Ai făcut vreo prostie în Transnistria că ți l-au reținut?

-Nu.

-Da unde te duci?

-La o mătușă bolnavă.

Timpul se scurgea foarte repede, dar tipul cu mecla rotundă nu se ițea din spatele ferestruicii. Șoferul stătea lângă mine și se uita și el spre clădirea kaki.

-Probabil că ești trecut în vreo listă neagră de-a lor dacă îți țin atâta buletinul.

Un călător țipă:

-Domn șofer, da când plecăm odată și odată?

Țipă și altul:

-Chiar așa, cât putem să mai așteptăm atâta?

Eu îi înțelegeam. Trecuse o oră de când grănicerul îmi ținea buletinul și ei ar fi vrut să plece. Și eu mi-aș fi pierdut răbdarea, dacă aș fi fost în pielea lor. Dar șoferul nu vroia să mă abandoneze în colbul din vamă și se încăpățâna să mă aștepte, fumând țigară de la țigară.. În sfârșit, un alt grănicer, un burtos, se apropie cu un mers de rață de mine și îmi aruncă buletinul în iarba de la marginea drumului. În timp ce-l culegeam dintre firele de iarbă culcate pe asfalt, tipul mi-a spus:

-Ai interdicție să intri în Transnistria.

Și mi-a întors.

Șoferul m-a întrebat:

-Și ce vei face acum?

-Ce să fac, o să mă întorc acasă.

O bătrânică mă privea cu milă, dar ceilalți îl zoreau pe șoferul ăla uscățiv să intre în autobuz și să pornească mai repede mașina. Șoferul ținu să mă întrebe însă:

-Poate îi transmit eu ceva mătușii tale bolnave?

-Ați putea?

-Cum să nu.

-Atunci dați-i punga asta cu medicamente. Iată și adresa ei, i-am scris-o eu pe o foaie.

Grănicerul care îmi aruncase pașaportul în iarba de la marginea șoselei, alergă spre mine și îmi ceru cu o voce bubuitoare să mă car. Am plecat. A plecat și autobuzul. Am plecat în direcții diferite. După ce am trecut de linia roșie, m-am așezat la marginea drumului și m-am uitat după autobuzul care cobora în vale. Era pentru prima dată în viața mea când nu am putut să intru în Transnistria. Stăteam așezat în iarba de la marginea drumului, decis să nu mă ridic de acolo până nu se va întoarce înapoi șoferul ăla scânduratic ca să-l întreb cum se mai simte mătușa mea bolnavă.