Odată cu apariţia diferitelor reţele de socializare, şi mai ales Facebook, ne-am trezit cu sute şi mii de noi prieteni, unii reali alţii virtuali. Inclusiv prietenii prietenilor noştri ne-au cerut „prietenia”, au intrat în viaţa noastră de zi cu zi, cu binele şi relele lor. Cu budigăii, chiloţii şi izmenele lor.

De când lumea, vara e mai cald ca iarna, oamenii se îmbracă mai lejer, mai subţire, poate şi un pic mai transparent. În ultimul timp însă, personal, mi-e tot mai silă să intru pe Facebook, pentru că mă izbesc de pozele compromiţătoare ale prietenilor(???) mei, mi-e dat să văd ce nu vreau să văd, ce nu mă priveşte, nu mă interesează. Se zice că Facebookul ne socializează, dar ne şi tâmpeşte. Un proverb modern spune că „Cine nu are Facebook, nu există!”. Nu împărtăşim în totalitate această idee, cert este că Facebook poate fi folosit şi în mod util (să afli informaţii în timp real, să-ţi găseşti prietenii/ colegii pe care nu i-ai mai văzut de mult sau cărora le-ai pierdut contactele, să socializezi cu grupuri de oameni cu care au multe subiecte comune, etc.), dar tot aşa Facebook te ajută să cunoşti şi o parte necunoscută a oamenilor, prietenilor.

Exhibiţionismul şi narcisismul unora te face să-ţi schimbi total părerea despre persoane pe care credeai că le cunoşti. Doar câteva exemple adunate de pe Facebook, care m-au şocat zilele trecute: o doctoriţă (cu grad mare în ştiinţe medicale) mai aproape de 50 decât de 40 de ani, stă întinsă pe prosopul de la ştrand, micuţul ei costum de baie lăsând să se vadă toate tatuajele, de pe şale, de pe spate, de pe coapse, de care bolnavii habar nu aveau, pentru că nu îi priveşte; selfie-uri imortalizate de telefoanele mobile în momente intime cu persoane trecute de floarea tinereţii; femei cu budigăi cât o batistuţă şi sutiene care nu le-au cuprins nici la 20 de ani, darămite la 50, şi am putea înşira până la nesfârşite. Culmea este, se pare, că tinerii ştiu să folosească într-un mod mult mai inteligent reţelele de socializare grupându-se în cercuri închise, discrete, fără afişarea dragostei de sine sau a complexelor subconştiente. Înainte să fim acuzaţi de ipocrizie, intoleranţă sau gândire învechită accentuăm: nu avem treabă cine unde îşi tatuează trupul sau dacă şi-l tatuează, nici dacă unora le mai place ştrandul de nudişti decât cel tradiţional, dar foarte greu se înţelege de ce trebuie afişate aceste fotografii intime pe Facebook, în văzul tuturor. Peste câţiva ani mulţi cu siguranţă se vor ruşina de aceste postări publice, care îşi au locul doar în albumele de familie. Sunt tot mai mulţi nepoţii cărora le este ruşine de narcisismul bunicilor, unii elevi de şcoală se întreabă văzând postările profesorilor lor dacă într-adevăr aceştia pot fi modele pentru ei, dacă sunt îndreptăţiţi să-i educe, să-i formeze pentru a deveni adulţi responsabili şi respectabili. Fostul ministru român de externe, Teodor Baconschi a publicat anul trecut cartea „Facebook – Fabrica de narcisism”, în care descrie societatea de azi ca una grotescă a cărui creier pare a fi spălat cu totul, oamenii devenind simpli roboţi programaţi: „La o analiză mai atentă, esența „socializării” online este pur (și mai ales impur) autoscopică. Facebook este despre mine, nu despre tine (…). Alimentăm o nebunie auto-referențială, dar și banalizarea indiscreției, servită ca triumf al nerușinării candide. O corală dezacordată, generatoare de haos informațional cu singurul obiectiv de a capta pentru o secundă, atenția cuiva. Evoluăm într-un decor dantesc, într-un infern privilegiat, unde nu ajunge oricine, ci toată lumea. S-ar spune că a început…”.

Edtorial de Eva Șimon, Foaia Românească, 29 iulie 2016