Proteste masive anti-război în Israel pe fondul intensificării conflictului cu Iranul
Astăzi, mai mult decât altă dată, suntem obligați moral să privim mai mult decât ieri și decât mâine la ceea ce am fost, suntem și mai mult la ceea ce ne dorim să fim ca neam și țară. Preocupările politice minore și meschine invadează spațiul mass-mediei și ne mențin într-o închisoare în care am intrat de bunăvoie și din care este extrem de dificil de ieșit, scrie într-o analiză pe https://powerpolitics.ro, gen Vasile Roman, preluat de Romanian Global News.
Discuții sterile despre închipuite și bine regizate false probleme ne depărtează de obiectivul nostru, acela de a fi o voce și un actor în NATO și în Uniunea Europeană.
Asistăm la permanente începuturi ale drumului nostru spre occident și constatăm că de acesta nu suntem leagați fizic nici prin autostrăzi și nici prin magistrale energetice, dar vrem să credem că suntem legați prin valorile pe care acesta le promovează.
Parcă am uitat că suntem un popor care s-a format acum două mii de ani, că suntem născuți creștini și că suntem o națiune modernă începând cu mijlocul secolului XIX.
Trăinicia neamului nostru este dată de temelia celor două mii de ani dar și în cei patru principali piloni, cele patru instituții care garantează existența și dăinuirea unui stat, biserica, academia, armata și serviciile secrete.
Chiar cu riscul de a fi criticat pentru că analiza mea nu are în vedere știința care susține că garanția existenței unui stat este dată de politică, economie, socio-cultură, mediul înconjurător și armată, asum acest risc pornind de la ideea că Dumnezeu ne-a dat o țară cu pământ bun, un popor harnic și ne-a dat și norocul că deși am fost, dea lungul istorie, de multe ori, conduși de oameni fără mare valoare noi totuși am supraviețuit.
După o sută de ani de la realizarea visului de milenii al românilor, făurirea României Mari, constatăm că în sondajele de opinie sunt pe locuri fruntașe în încrederea românilor, cel puțin trei instituții, anume Armata, Biserica și Academia.
Încredere în Viitor ca formă de respect pentru Trecut
Fără a desconsidera gradul de cunoaștere profesională a instituțiilor statului de către cetățenii României, imi permit să afirm faptul că deși sondajele de opinie caută să zugrăvească un tablou al încredere a cetățenilor în instituții, am convingerea că ele nu reflectă adevărul în întreg. Spun acest lucru pentru că rezultatele sunt viciate de evenimentele petrecute recent, de contactele recente cu instituțiile și nu în ultimă instanță de mimetismul uman.
Și totuși pentru a reliefa rolul acestor piloni este nevoie de repere sociale care să ne situeze în zona de confort a analizei.
Analizând Biserica ortodoxă putem observa că unul din ultimele sondaje ne indică faptul că 66% din populație are mare încredere în această instituție. Acest rezultat este dat și de faptul că, în conformitate cu un studiu realizat de agenția Pew Research Center, în țările în care creștinii ortodocși reprezintă majoritatea, o medie de 70% spune că este important să fie ortodocși să împărtășească cu adevărat identitatea națională a țării lor. Prin comparație, o mediană de doar 57% în cele patru țări majoritare catolice afirmă acest lucru. Datele analizei privind țara noastră și țările din proximitate scot în evidență faptul că relația religie-identitate națională este în Romania 74%, în Rusia 54%, în Bulgaria 66%, iar în Republica Moldova 63%[1].
Rezultatul încrederii poate fi explicat și prin memoria colectivă care recunoaște meritul celor două biserici surori, ortodoxă și greco-catolică, în realizarea actului de la 1918.
Numai cine este răuvoitor nu va accepta ideea de sacrificiu al preoților ortodocși din Regatul României, care fie înrolați în Armata Română și luptând pe front, fie în refugiu în Moldova, ajutând în spitale sau comunități la menținerea credinței și ridicarea moralului, fie rămași în teritoriul vremelnic ocupat de germani, menținând speranța și nu va recunoaște rolul bisericii.
Biserica din Regat s-a mobilizat, prin biserici și mănăstiri, în a sprijini spitalele de campanie, în a sprijini refugiații, văduvele de război și orfanii sau pentru a lupta în Moldova cu tifosul și alte epidemii.
Dacă privim spre Ardeal vom constata cât de mare și de valoros a fost efortul și sacrificiul preoților greco-catolici și ortodocși, care conștienți de faptul că unirea este obiectivul rela al românilor, se vor manifesta atât în sânul comunităților cât și în acțiunea politică.
Suferința sutelor de preoți, închiși după ce soldații români vor trece Carpații, în anul 1916, se va fi văzut în închisorile din marile orașe ale Ardealului.
Fără a da nume, trebuie subliniat rolul pe care mitropoliții din Banat și Transilvania l-au avut în mobilizarea intelectualității și a maselor pentru marea adunare de la Alba iulia.
Biserica soră ortodoxă din Basarabia va fi fost mai puțin activă în pregătirea populațiai pentru Unire și nu pentru că nu ar fi existat conștiință națională ci pentru că autoritatea patriarhiei ruse era extrem de bine înrădăcinată.
Acțiunile preoților erau rapid pedepsite prin exilare în guberniile Rusiei, dar acest lucru nu a impiedicat lucrarea de mare importanță a tipăriri, în atelierele episcopale, a unor materiale cu caracter românesc, cu clar scop de menținere a conștiinței naționale.
Clericii bucovineni vor fi și ei angajați în procesul de trezire a conștiinței naționale, după ce un secol luptaseră pentru menținerea ortodoxiei, în ciuda faptului că autoritățile austriece duseseră o luptă pentru extinderea catolicismului, greco-catolicismului, ajutat fiind de minoritățile etnice.
Deși făceau parte din Mitropolia de Karlowitz, parohiile și preoții bucovineni au fost cei care au menținut statutul de independență morală a celor păstoriți, fiind parte din prganizațille culturale care militau pentru drepturi sociale și culturale.
Fără a o considera idilică trebuie subliniat că acțiunea bisericii a fost marcată atât de legături de sprijin dintre biserica ortodoxă română din regat și cea din provinciile istorice, materializată în apărarea preoților și bisericilor prin acțiuni îndreptate spre Viena, Budapesta sau Moscova, dar și de orgoliile și interesele meschine ale unor slujitori, capi ai bisericilor din provincii, care au pus mai presus de idealul național, interesele și confortul administrativ.
Analizând al doilea pilon, Academia Română, instituție culturală de prim rang, contituită în anul 1866, sub denumirea de Societatea Literară Română, constatăm că a reprezentat cea mai elaborată formă de manifestare a ideii de unitate a românilor.
Academia Română avea în componența sa câte patru membrii din Muntenia, câte trei din Moldova, Transilvania și Basarabia și câte doi din Banat, Bucovina, Maramureș și Macedonia.
Obiectivele academiei, acelea de a proteja și dezvolta limba română în toate provinciile istorice, alături de dezvoltarea studiilor de istorie, geografie și științe sociale, dau notă clară că rolul acesteia în pregătirea marelui act de la 1918 este relevant.
Capacitatea intelectuală, angajarea reală și conștientă a membrilor, alături de fructificarea sprijinului politic din partea casei regale a României a făcut ca activitatea acestei instituții să fie vizibilă.
Un factor hotărâtor în manifestarea academiei l-a avut personalitatea membrilor acesteia care pe lângă funcțiile academice au fost personalități politice și administrative de primă marcă, motivate în acțiune de conștiința de neam și de altruismul unor oameni de stat.
Nu trebuie uitat nici faptul că actul de naștere al Academiei Române este legat și de actul de naștere al regalității în România și că cele două instituții au conștientizat cel mai bine ideea de unitate a românilor.
Analizând al treile pilon al militanților și garanților realizării marii uniri, armata română, trebuie subliniat de la început că ea este însăși țara,lucru denonstrat și astăzi prin procentul mare de încredere de care se bucură în rândul populației, un procent de de peste 70%.
Armata română era în acele vremuri cea mai frumoasă combinație socială pentru că era realizată ierarhia satului românesc dintre învățătorii-comandanți și țăranii-executanți.
Armata română, deși poate mai puțin pregătită pentru marele război, datorită slabului interes pentru reforme, modului ineficient de dotare, precum și unei inconsistențe doctrinare, este cea care va da nota că poporul român poate mai mult decât s-au așteptat atât aliații cât și dusmanii.
Eșecurile din Transilvania și de la Dunăre, alături de retragerile precipitate din Moldova vor fi spălate de actele de eroism de la Mărăști, Mărășești și Oituz.
Soldatul român are conștiința că trebuie să se sacrifice pentru țară, are încredere în generalii săi și în rege, dar așteaptă cu răbdare să primească ceea ce i se cuvine, adică un motiv palpabil al luptei, bucata sa de proprietate.
Această combinație între conștiința eroică și conștiența propriei avuții individuale vor fi factor hotărâtor în declanșarea energiilor care îl vor duce peste carpați în Transilvania, sau peste Prut în Basarabia ori Bucovina, ca garant al actelor de unitate.
Soldatul român nu va fi singur în război pentru că alături de el se află învățătorul din sat care, din postura de comandant al său, îi explică de ce trebuie să-și riște viatța pentru neam și țară.Tot alături de el sunt preoții cu crucea în mână, care îi induc acea stare de spirit prin care simt că ceea ce fac ei este plăcut neamului și lui Dumnezeu.
Conducătorii soldatului român, generalii, sunt și ei conștienți că succesul în război înseamnă o țară mare iar înfrângerea dispariția statului. Conștienți de greșelile făcute în prima etapă a războiului, generalii vor trece peste orgolii și vor fi corp comun alături de rege și de consilerii aliați, în efortul de folosire rațională și cu succes a armatei pentru a rewaliza două misiuni importante, stabilizarea provinciilor Basarabia și Bucovina în care acționau bandele bolșevice și luptele din Transilvania pentru înfrângerea armatelor germane și austro-ungare.
Trebuie subliniat și faptul că soldații români, în special cei din Bucovina și Transilvania, vor fi îndemnați de casa regală română, în anul 1914, să arate conștiință și angajament față de imperiu, pornind de la credința regelui că România se va afla de parte germaniei și austro-Ungariei, lucru ce nu se va realiza.
O scurtă analiză a provinciilor scoate în evidență faptul că peste 500 000 de mii de ardeleni au fost înrolați în armata austro-ungară și timiși să lupte pe frontul din Galiția, unde vor participa în luptele împotriva armatei țariste. Intrarea României în război alături de Imperiul Țarist, alături de succesul rușilor în Galiția, va face ca numărul de soldați transilvăneni și bucovineni care vor dezerta, să crească. Aceștia vor căuta să se constituie în unități luptătoare, prima fiind cea a Corpului voluntarilor ardeleni din Rusia, din anul 1917, care pe parcurs vor intra în compunerea armatei române, dovedind că sentimentul de apartenență la națiunea română era mai important decât jurământul față de monarhia austro-ungară.
La începutul anului 1918 va urma o a doua mobilizare a Corpului voluntarilor ardeleni cu scopul clar de a opri acțiunile violentele ale minorității maghiare.
Și soldații moldoveni din armata rusă vor dezvolta atitudini unioniste, adevărat pe fondul mișcărilor revoluționare și vor milita, pe lângă idealurile bolșevice de libertate și drepturi sociale, pentru unitatea de neam și limbă.
De asemenea acești soldați vor purcede la constituirea, la începutul anului 1918, a primelor unități militare moldovenești, folosind echipamentele părăsite de unitățile bolșevice în retragere prin Basarabia.
Demn de reliefat este faptul că aceste unități și-au păstrat echilibrul atunci când trupele române, solicitate de Sfatul Țării, au intrat în Basarabia, s-au conformat ordinelor date de comandanții români și vor funcționa sub conducerea Ministerului de Război Modovenesc, până când acesta a fost desființat.
Serviciile secrete, ultimul element de analizat și care astăzi, în percepția unui procent de peste 50% din populație, reprezintă instituție de încredere, au o istorie de aproximativ 150 de ani.
Serviciile secrete au aparținut pentru început structurilor militare, ca mai apoi ele să se dividă în cele de informații externe și interne și cel ale poliției, contopindu-se și separându-se în diferite etape istorice, dar rămânând constante în relația cu intersul național.
Anii premergători Marii Uniri vor găsi serviciile secrete, în special cele ale poliției, în subordinea prefecților, care erau responsabili de întreaga activitate informativă din districtele aflate în subordine şi răspundeau în faţa ministrului pentru orice problemă legată de serviciul secret.
Agenţii secreţi supravegheau și culegeau informaţii despre cei care provocau la violențe sociale sau la intervenţii străine, la nesupunere faţă de lege sau a celor care agitau la ură şi la dispreţ faţă de acţiunile guvernului.
Interesele strategice informaționale ale Regatului României s-au centrat obtinerea de date despre planurile de mobilizare ale vecinilor, cunoașterea situației persoanelor filogermane și filoruse, precum starea de spirit a populației din provinciile istorice.
Important pentru activitatea serviciilor a fost faptul că pentru construcția unor rețele informative au putut fi folosiți patrioți români din Transilvania, Bucovina și Basarabia, iar aceștia au putut asigura informații despre comportamentul armatelor și instituțiilor de forță, în areale care au constituit mai apoi teatre de operații.
Efortul serviciilor de informații nu a fost doar acela de a culege informații ci și acela de a contracara acțiunile serviciilor secrete ale Austro-Ungariei, Germaniei, Bulgariei și nju în ultimă instanță al Rusiei țariste.
Ceea ce le-a lipsit serviciilor de informații a fost inconsistența strategică, în sensul în care politice de stat s-au centrat pe colaborare cu Germania și Austro-Ungaria, între 1883 și 1916, ca apoi să se centreze pe o relație cu Rusia, începând cu anul 1916.
Aceste schimbări, radicale, au influențat foarte mult calitatea informațiilor, dar cel mai pronunțat, siguranța agenturilor.
Instituțiile României la o sută de ani de la marea Unire
Biserica Ortodoxă Română se poziționează de departe pe primul loc, atât în unitatea de spirit, cât și cea de acțiune pentru sărbătorirea centenarului.
Hotărârea Sfântului Sinod de a declara anul 2018 ca an de comemorarea a făuritorilor Marii uniri și de a declara că acest an este Anul omagial al unității de credință și de neam, pare să fie de departe cea mai importantă decizie națională.
Astăzi, mai mult decât altă dată, românii au nevoie de unitate de credință, atât în interiro, cât și în rtelația cu diaspora, fără însă a duce unitatea de credință către un ortodoxism universal așa cum nu trebuie dusă spre un ecumenism exagerat.
Românii au nevoie, iar Biserica Ortodoxă Română este datoare să faciliteze acest lucru, să vadă unitatea de neam într-o combinație cu unitatea creștină.
Acum românii se voiesc a fi văzuți ca o națiune care conștientizează că s-a format un popor și s-a creștinat în același timp.
A doua realizare a BOR este aceea a Catedralei Mântuirii Neamului,care deși criticată ca acțiune și dimensiune, este realizarea unui vis, din perioada regelui Carol I, acela de a avea un lăcaș ce dovedește că deși țară de dimensiune mică, cu o istorie în care am construit mai mult pentru alții, putem lăsa moștenire noii generații un semn al elementului care ne-a menținut aici, ca anțiune și ca țară, credința.
Punctul slab al Bor este că nu a reușit încă să relizeze unitatea de neam cu biserica greco-catolică, rămânând tributară ideilor mercantile.
Punctul forte este dat de faptul că a reușit crearea unei Mitropolii a Basarabie, care dovedește că este cu un pas în fața politicului.
Academia Română, prin comportamentul pro-activ, face dovada că este ceea ce așteaptă românii, o instituție care gândește viitorul României.
Preocupările privind starea educației, modul de expolatare rațională a resurselor, dar mai ales elaborarea Strategiei de dezvoltare a României pentru următorii 20 de ani, sunt dovezi că această instituție nu și-a uitat menire.
Strategia propusă, deși criticabilă în unele părți, prin generalitate sau prin amalgam de date, poate fi un document care analizat și aplicat cu seriozitate, ar putea arăta națiunii care este drumul de parcurs.
Pentru anul 2018, Academia pare să fie cu un pas în fața guvernului, centrându-se pe parteneriate cu administrația locală, parteneriate care exclud festivismul și aduc în atenția oamenilor ideea de potențial național și de mândrie națională.
Academia Română își propune extinderea rețelei institutelor românești de cercetări din străinătate prin deschiderea unor noi centre, la Freiburg, Berlin, Viena, Paris, Madrid și Istanbul, adică ceea ce este necesar pentru a arăta Europei că tratatul de la Trianon nu reprezintă un accident istoric ci un act care formalizează un drept al românilor, alături de dreptul altor națiuni ca cea poloneză sau slovacă și cehă.
Instituția militară se situează pe un loc fruntaș în ideea de garant al securității naționale, fiind un promotor al valorilor naționale și un element de referință pentru ideea de Românie modernă.
Prezența soldatului român, alături de cei ai NATO, la exerciții dar și în conflicte, dau nota clară a faptului că militarii conștientizează că războiul poate fi ținut departe de granițe doar printr-o prezență înaintată în zona pericolelor.
Efortul militarilor de a persuada clasa politică cu privire la nevoia de dotare cu tehnică și armament modern, alături de materializarea parteneriatelor strategice cu țări cu potențial de garantare a securității ne dovedesc faptul că armata poate garanta ceea ce are astăzi România și că poate fi vector de securitate și pentru o viitoare românie mare.
Armata română rămâne în continuare o mare mută, pentru că obediența regulamentelor o obligă la această postură de neimplicare politică, dar liderii militari pot trece peste această barieră dacă realizează faptul că puterea legislativă, prin Comisiile de apărare, are obligația de a primi o radiografie reală a situației de securitate, precum și prioritățile stabilite de instituția militară pentru atingerea obiectivelor de apărare națională.
Serviciile secrete, ultimul pilon analizat, se situează în umbră atât în formă cât și în fond.
Deși apreciate pe plan extern, ele rămân discutabile prin comportament și prin imagine.
Dacă Serviciul de Informații Externe este mai puțin analizat de mass-media, aceasta nu presupune și faptul că nu este criticabil, atât prin inacțiunea privind furtul și transferul peste hotare a unei părți din avuția națională, prin incapacitatea de a preveni prezența unor structuri economico-financiare străine, de tip mafiot, care au acces în economia românească și cel mai important, slaba cunoaștere a situației din republica Moldova.
Serviciul Român de Informații, alături de cele ale MAI și MapN, este extrem de criticat și criticabil, nu doar pentru conflictele intestine și implicarea în luptele politice, cât pentru incapacitatea activităților în complementaritate sub auspiciile Comunității de Informații.
Lipsa de transparență, incapacitatea politicului de a controla legalitatea acțiunilor, alături de suprapunerea imaginii instituților cu imaginea conducătorilor acestora, dau nota că sreviciile secrete sunt departe de idealul profesiei.
Vina nu le aparține în totalitate pentru că lipsa unui proiect de țară, alături de permanentul început politic, coroborat cu permanenta directivă de integrare în structurile euro-atlantice, fac ca aceste servicii să nu poată realiza strategii clare de acțiune.
Lipsa unei Strategii de Securitate Națională, document pe care Constituția României nu îl include, înlocuindu-l cu Strategia de Națională de Apărare a Țării, dau posibiltatea ca aceste servicii să-și creeze strategii unilaterale care de foarte multe ori nu asigură complementarități cu instituțiile de forță ale statului.
Drum și efort în an Centenar
Biserica Ortodoxă Română are obligația morală și trebuie să își asume rolul de liant emoțional al românilor dințară și din diaspora, indiferent de orientarea religioasă, explicând faptul că ecumenismul nu are legătură cu trădarea dreptei credințe.
Biserica trebuie să explice națiunii române modul în care percepe relația cu biserica rusă având în vedere conflictul dintre Rusia și țările UE și NATO, explicând care este strategia pentru relația cu Mitropolia Moldovei, care se pare că este pro-rusă și cu Mitroplia Ucrainei care este dorită a rămâne în sfera de influență și administrație a patriarhiei ruse.
Nu este de neglijat și o explicație cu privire la modul în care politicul rus utilizează ideea de pan-ortodoxism pentru a ține sub influență bisericile ortodoxe din UE.
În planul practicii, având în vedere că în conformitate cu canoanele bisericești, BOR nu poate acționa într-o patriarhie care aparține Rusiei, adică Patriarhul BOR nu poate acționa în Republica Moldova, atunci trecând peste opreliști și luând în calcul realitatea istorică, aceea că Basarabia a fost luată sub oblăduire rusească prin forță, BOR să spijine mai mult spiritual și material Mitropolia Basarabiei, mitropolie extrem de săracă.
Mai mult este responsabilitatea istorică a BOR să găsească formul diplomatică de a aduce Mitropolia Moldovei la o reală colaborare și doar pentru simplul motiv că aceasta este un fidel promotor al ideilor partidelor socialiste și un adversar pentru democrația de dincolo de Prut.
BOR este singura instituție care poate să realizeze trezirea spirituală a națiunii române nu doar pentru că a declarat că acest an este dedicat unității ci și pentru că liderii religioși sunt personalități marcante ale culturii și sunt modele comportamentale în urbele în care ei slujesc.
Atacurile din mass-media, criticile ateilor și presiunea pe care unele ONG-uri o manifestă asupra bisericii nu ar trebui să dezarmeze membrii acesteia, în special pe cei care o slujesc și acestea să devină mai active în comunicare, în transparența acțiunilor și în implicarea vizibilă și cu efect în planul social.
Ideea că fonduri semnificative din averea bisericii, peste 25 de milioane de lei, sunt utilizate pentru acțiuni caritabile, nu înseamnă că opinia publică cunoaște și nici că biserica trebuie să rămână doar la această sumă și doar la sprijinul persoanelor defavorizate.
Biserica trebuie să fie în acest an, acasă și mai ales în lume, o instituție a cărei mesaj combină discursul despre sfinți și îngeri cu cel despre eroism național și jertfă pentru neam și țară.
Academia Română, prin membrii săi, este chemată să lucreze la nivel intern și extern, pe plan strategic și tactic.
Primul pas trebuie trebuie să fie în plan extern, cel al dezvoltării relației cu membrii Academiei de Științe ale Moldovei, spun membrii pentru că există un proiect de desființare a academiei, pentru a dezvolta, împreună, atât proiecte unice pentru sărbătorirea Centenarului, cât și dezvoltarea unui proiect prin care toți academicienii din România și din diaspora să fie membrii de drept după modelul anului 1866.
În plan intern Academia Română trebuie să persuadeze decidentul politic pentru a se conforma valorilor democrației și pe cetățean pentru a-și asuma democrația participativă atunci când vorbim de strategii de viitor. Mai mult membrii Academiei au datoria de a se manifesta în plan public, prin discursuri realiste, critic-constructive, la adresa unui plan de țară, a unei strategii pe termen lung, în care persoanele compromise moral să nu se mai regăsească.
Academia are obligația morală de a trezi sentimentul de mândrie, utilitate și responsabilitate națională, înlocuind mass-media care prin meschinărie, ignoranță și mercantilism induce în mintea românilor o stimă de sine extrem de scăzută.
Chiar dacă efectele nu vor fi vizibile în acest an, Academia are obligația de a influența, prin persuadare și perseverență modul în care educația națională este gândită, construită și realizată în țara noastră.
Academia nu trebuie să-și neglijeze principalul rol, acela de a proteja și dezvolta limba și istoria poporului român.
Armata română, prin administratorul ei Ministerul Apărării Naționale și prin liderul ei, Șeful Statului major al Apărării, trebuie să demonstreze că nu este o instituție doar pentru ceremonialuri și comemorări și să proiecteze, prin acțiune, relația cu vecinii noștri.
Armata română nu trebuie să treacă cu vederea că din punct de vedere politic și militar, relația României cu Ungaria este una dificilă și că această relație poate afecta apărarea națională, prin creșterea duratei sau prin impiedicarea deplasării forțelor NATO spre România.
Este datoria armatei să realizeze cunoașterea stării, a comportamentului și să prefigureze comportamentul Ungariei și acest lucru se poate face prin dezvoltarea contactelor militare, prin întărirea rolului structurii mixte româno-ungare, poate chiar creșterea ei numerică.
Armata română trebuie să privească cu ochi critic și modul în care evoluează relația cu Republica Moldova și să identifice un mod de colaborare militară care să întărească statutul de securitate al fraților de peste Prut și mai mult să dezvolte forțele armate ale acestui stat.
Ezitările din ultimii ani cu privire la un sprijin material în tehnică de luptă și echiăpamente, precum și amânarea constituirii unei structuri comune româno-moldovenești sunt note clară că instituția nu percepe Centenarul din punct de vedere al securității ci din punct de vedere al ceremonialelor.
Armata română a demonstrat că știe să se comporte în parteneriate strategice, cel mai bun exemplu fiind cel cu SUA, unde avem prezețe comune în Afganistan, exerciții comune în țară și peste hotare, achiziții de sisteme de armament, destul de costisitoare, dovedind că armata este singura instituție care menține acest parteneriat.
Pornind de la aceste considerente, armata română trebuie să fie, cu sau fără un acord din partea politicienilor, un promotor al ideii de unitate cu românii de peste Prut, atât în cadrul discuțiilor comune pe teme de securitate cât și în cadrul discuțiilor bilaterale cu toate țările membre ale NATO.
Militarii români se găsesc în abordarea problemelor națiunii, deasupra politicienilor și de aceea au obligația de a persuada orice decident militar din țările cu care avem acorduri și parteneriate strategice și în special cele americane, germane, franceze și britanice, de importanța Republicii Moldova și despre roul acesteia în cadrul parteneriatelor.
Serviciile secrete, sunt provocați la două acțiuni de mare importanță atât în plan intern cât și în plan extern.
În plan extern sunt obligați să identifice și să furnizeze date certe despre marile proiecte ale UE în domeniul energetic, pentru că în toate proiectele care se dezvoltă, România pare să nu conteze, atât pentru că nu are capacitatea de a dezvolta infrastructura, cât și pentru faptul că există state și companii care doresc să-și amplifice locul și rolul în această ecuație.
Tot în plan extern este necesar ca România să cunoască proiectele vecinilor, atât în relație cu politicile imigraționiste cât și cu privire la locul și rolul actorilor pe platforma UE. Fără a gândi spionarea mebrilor UE și NATO, serviciile secrete sunt obligate să analșizeze informații și să pună la dispoziție date predictibile cu privire la comportamentul actorilor de importanță strategică pentru țara noastră.
În plan intern este responsabilitatea șefilor serviciilor secrete să dinamizeze relația de complementaritate între ariile de acțiune, să gândească modul în care promblematica culegerii și utilizării datelor și informațiilor rămâne la nivelul stabilit de lege.
Este inadmisibil ca țintele care nu sunt apanajul unui serviciu să fie exploatate doar pentru ideea de putere și rezultatele să fie compromise prin lipsă de profesionalism.
Serviciul român de informații trebuie să facă dovada că nu poate fi suspicionat de implicare în supravegheri cu scop politic, dar în același timp nu trebuie să-i scape ceea ce este mai important, comportamentul indivizilor, organizațiilor sau partidelor care prin discurs și acțiune pun în pericol integritatea statului național și unitar român.
Addenda
Cititorii sunt îndreptățiți să critice faptul că nu am analizat cele două domenii ale existenței noastre, cel social și cel economic, dar îmi rezerv dreptul de a crede că dacă cei chemați să contribuie la dezvoltarea minții și spiritului și cei chemați la protejarea națiunii iși vor fi îndeplinid misiunea, atunci omul conștient și cu conștiință va știe ce și cum să facă pentru a-și construi propriul bine și implicit binele țării.