Profesorul Dan Dungaciu, directorul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române, vede criza identitară drept principalul motor al migrației românilor. El avertizează că politicile publice, oricât de bune ar fi, nu vor putea rezolva problemele demografice dacă nu se grefează pe o cultură a valorizării identitare și a apartenenței comunitare. Cine va ridica stindardul unui discurs identitar constructiv? Cine are capacitatea și chemarea să o facă, se întreabă Ștefana Totorcea în https://ziarullumina.ro, preluat de Romanian Global News.

Domnule profesor, statisticile afirmă că România are a doua migrație ca mărime din lume, după Siria. Câți români sunt în afara granițelor?

Sunt trei categorii: cei din teritoriile care au făcut cândva parte din România (Republica Moldova, Ucraina – Bugeac, Cernăuți), cei care nu au făcut niciodată parte din statul român (Serbia și Bulgaria și aromânii răspândiți în Balcani) și diaspora propriu-zisă, cei care au plecat din voință proprie. Un stat ca România ar fi trebuit să-și dezvolte un institut care să se ocupe de aceste trei categorii de români. O greșeală frecventă când se estimează numărul lor este ca primele două categorii să fie incluse în ultima și atunci se spune că România a produs cea mai mare diasporă după Siria, ceea ce este fals.

În Republica Moldova sunt aproximativ patru milioane de români: unii se declară români, alții „moldoveni”, echivalând „moldovean” cu „român”, iar alții spun că sunt „moldoveni”, dar nu sunt români. Cei 600.000 de români din Ucraina ar fi a treia minoritate din această țară. Dar, oficial, acest stat recunoaște pe locul cinci „moldovenii” și pe locul opt românii. Iar cele câteva sute de mii de români din Timocul sârbesc se împart în români, vlahi care se consideră români și vlahi care nu se consideră români. Astfel, în jurul țării sunt cam șase milioane de români.

Diaspora propriu-zisă este formată din cei care au plecat din țară: trei-patru milioane.

Nu banii, ci demnitatea, statutul, le-a lipsit

Care sunt motivele plecării acestor oameni?

Noi nu avem la nivelul instituțiilor românești o preocupare de cercetare sistematică. Aceasta ar fi putut oferi un răspuns mai aplicat la întrebarea dumneavoastră. Deși pregătim în premieră la institut o enciclopedie a românilor de pretutindeni, care va apărea în noiembrie 2018, ne confruntăm cu o lipsă acută de cercetare în domeniu.

Problemele economice sunt un motiv real. Dar mai este și statutul social. Oamenii care înainte de 1989 nu erau cei mai bogați aveau statut în comunitate și erau respectați ca atare (un profesor bun, un învățător bun). Astăzi, un învățător bun aproape nu mai contează. După 1989, lucrurile acestea s-au bulversat și am intrat într-o societate de piață, în care veniturile îți conferă un statut mult mai important decât cel dobândit prin profesie. E o chestiune de criză de identitate personală, care a determinat ceea ce aș numi o „migrație de statut”. De devalorizare a statutului social. Categorii întregi deveneau inutile. Aceștia nu au avut un proiect pozitiv, nu au emigrat ca să câștige mai mult, ci ca să scape de o situație pe care nu știau cum să o gestioneze.

Azi pare că predomină partea economică. Dar sentimentul pe care-l am este că și în acest caz s-a adăugat o dimensiune negativă, sau negativistă: acum este vorba tot de o devalorizare, dar nu a individului, ci a întregii comunități românești. Este unul dintre motoarele plecării.

Este o problemă reală. Problema noastră a comunităţii a fost că, la nivelul discursului public, al intelectualului public, noi am trecut dintr-un exces în alt exces. Dacă-mi permiteți o metaforă din cultura pop, am trecut dintr-un exces al filmelor lui Sergiu Nicolaescu într-un exces al filmelor anti-Sergiu Nicolaescu. Or, aceasta a pulverizat esența, țesutul identitar al comunității.

O comunitate nu poate funcționa spunându-i permanent că e neputincioasă. Nu are cum. Statele care au avut succes în regiune, oricât ar părea de paradoxal, sunt statele care au valorizat într-un fel sau altul acest filon identitar. Eram în Polonia la un moment dat, când au făcut un film după Henryk Sienkiewicz, „Cavalerii Teutoni”. Nu este o povestire istorică, ci mai mult un mit romantic scris de un romancier care evoca figura cavalerului polonez. Filmul a fost făcut cu o actriță care tocmai devenise faimoasă că jucase într-un film din seria James Bond. Filmul a fost proiectat în avanpremieră pentru președinte și invitații lui, pentru premier și invitații lui, apoi a avut loc premiera oficială și abia apoi a fost disponibil pentru public. A fost un eveniment național la care toți s-au prezentat în ținută de gală. A fost ceva important pentru ethosul comunitar. La fel de important ca faptul că americanii cântă imnul și rostesc Jurământul de credință la drapel la începutul orelor la clasă. Sunt lucruri care fac o comunitate să funcționeze și să se simtă ca atare. În România, toate lucrurile acestea au dispărut. Noi ne-am educat să fim cetățeni de nicăieri. Or, asta-ți creează un egoism, reiterând într-un fel egoismul comunist.

După 1989, am călătorit în fostul spațiu URSS. În Republica Moldova, scările de bloc erau devastate, dar toate apartamentele erau de o curățenie impecabilă și intrai descălțat. Era expresia tipică a omului sovietic, pentru care nu conta ce era în afara lui.

Conta doar interiorul acela controlabil de el, apartamentul impecabil de curat. Când ieșeai de acolo, restul era al nimănui și total devastat. Scările de bloc erau vraiște.

Acesta este sentimentul omului care nu are o apartenență clar asumată.

Când ai sentimentul că faci parte dintr-o comunitate ești mai atent la ce se întâmplă în jur și ai un sentiment de responsabilitate. Fără un sentiment de responsabilitate, nu poți să ai nici politicieni eficienți. Este o chestiune irațională. Ne împingem singuri către migrație. Sentimentul că nu se mai poate face nimic decurge firesc din cel că nu ai pentru cine să faci ceva. Chiar dacă rămâi în țară, dacă nu ai sentimentul că ești responsabil față de ceva, te afli și într-un fel de exil interior în raport cu politicul. Această stare de lehamite față de comunitate și față de politic face ca în domeniul politic să intre oricine, dar nu oameni de calitate.

„Mă aștept ca oamenii să nu mai plece”

Care sunt consecințele în plan economic, social, politic ale imigrării românilor?

Diaspora are o culoare politică și se încearcă modificarea ei. Este o bătălie mare, pentru că este o cantitate mare de voturi. Ele influențează politica, iar aceasta se vede mai ales la alegerile prezidențiale. Fiecare vrea să dea o lege prin care încearcă fie să favorizeze votul diasporei, fie să îl limiteze. Acestea sunt jocurile politice în care diaspora a intrat și va intra.

Consecințele economice sunt grave. Comunismul reușise să producă o zonă de tehnocrație – muncitori, ingineri, maiștri – de care la un moment dat nu a mai fost nevoie. Noi am pierdut întregi categorii profesionale. Aceasta face ca România astăzi să nu mai poată nici măcar să repare și să întrețină ceea ce tot România construise înainte de 1989 în Orientul Mijlociu, de exemplu. Nu mai avem cu cine. Această categorie masivă de tehnocrație comunistă s-a salvat individual foarte ușor. Erau oameni inteligenți și și-au găsit loc de muncă în Occident.

S-ar putea întoarce românii plecați? Ce ar putea face statul român în acest scop?

Nu mă aștept ca lumea să se întoarcă, dar mă aștept ca oamenii să nu mai plece. Paradoxal, s-ar putea ca nu eforturile noastre de a mări salariile, ci eforturile europenilor de a accentua dimensiunea națională să îi facă pe români mai reticenți în a pleca din România. Este un element pe care teoriile nu l-au luat în calcul. Națiunile europene devin tot mai atente la propria identitate. În anii 1990 și 2000 nu ți se reamintea în permanență că vii din altă țară.

Oricât de multă europenitate proclamăm noi politic, ea este irelevantă din punct de vedere sociologic. Am publicat recent o carte despre teoria națiunii și naționalism (Nihil obstat. Elemente pentru o teorie a națiunii și naționalismului, Libris Editorial, Brașov, 2018 – n. ed.). Europenii fac sondajele anuale de tip Eurobarometru, în care îi întreabă pe cetățeni cum se identifică. Aceștia au de ales din patru categorii: „Numai european”, „European și național”, „Național și european”, „Numai național”. În ultimul sondaj, cel din 2017, la prima categorie s-au identificat doar 2%, în a doua 7%, în a trei 54%, iar în ultima 35%. Naționalii și național-europenii sunt 89%. În 1992 erau 86%! E ca și cum tot procesul de integrare europeană nici nu ar fi existat!

Când vezi totul în negru…

Există și consecințe demografice ale migrației. Să vorbim și despre „elefantul din sufragerie”, respectiv politicile pentru familie…

Toate statele care au reușit să crească demografic, dincolo de prosperitatea inerentă, au avut politici dedicate familiei, care sunt fundamentale. Aceasta înseamnă toată infrastructura, de la maternități și grădinițe la ajutoare sociale. Eu aș elimina ajutoarele sociale minimale de 300 de lei și aș da multe ajutoare sociale pentru familii. Însă toate soluțiile au nevoie de o atmosferă socială pozitivă. Dacă preiei doar politici publice din Țările Nordice, nu vei reuși să faci același lucru. Pentru că acolo este o mândrie comunitară. O mândrie a modelului suedez sau norvegian sau danez. Nu este stridentă, nu o auzi. Este ceea ce sociologii numesc „naționalismul de fiecare zi”. E vorba de angajamentul fiecăruia în comunitate.

Așadar, degeaba faci maternități impecabile, dacă tu transmiți mesajul că în România nu are rost să-ți crești copiii. Tehnocrații ignoră că politicile sociale au două picioare: pe lângă cel tehnic, și cel socio-politic. Trebuie construită o cultură societală care să creeze o atmosferă favorabilă. Aceasta este responsabilitatea intelectualului public, a politicianului. Poți să pui bazele unui model de acest gen. Dacă acest model devine prevalent și semnificativ, toți politicienii vor fi nevoiți să se orienteze în funcție de el. Și nu-și va mai permite nimeni să spună ceva împotriva lui. Abia de aici poți începe să gândești mai profund [unele politici].

România nu arată atât de prost economic pe cât o vedem noi. Dar faptul că noi o vedem așa arată că e o mare problemă cu ochii noștri, cu privirea noastră. Toți românii nu se pot uita în același timp la un singur lucru. Aceasta nu face decât să scoată pe scenă tot răul bătăliei, tot negativul celuilalt. Or, când scoți în față negativul celuilalt, pe scenă totul e negativ. Când ai o spirală a violenței, pe scenă e Violența. Că e de o parte sau de alta, că ești sau nu de acord cu ea, nu mai contează. Și de aceea România arată prost. Faptul că Violența este pe scenă face România ineficientă din punct de vedere politic.

Între timp, în jurul nostru, asistăm la revoluția majorităților care ies în stradă. Până acum, numai minoritățile protestau: de gen, de rasă. Aveau revendicări. Acum, polonezii și ungurii au ieșit în stradă ca majorități. Polonezii au spus că nu vor să mai fie jignită majoritatea. Așa ceva nu se prea obișnuia. Înainte mino¬ritățile se considerau jignite, nu majoritățile. Aceasta este o revo¬luție pe care încă nu o vedem foarte bine: revoluția majorităților revendicative.

Singurul element care va rămâne după Centenar va fi Catedrala Mântuirii Neamului

Chiar nu mai găsim nimic de pus pe masă care să ne unească și la care să privim cu toții?

Centenarul ar fi fost un prilej. Apelul la trecut generează o discuție pe care noi o ratăm. Nu punem pe masă Centenarul, pentru că noi fugim de Centenar. Ar fi o oglindă foarte scrutătoare și, astfel fiind, nimeni nu are nevoie de ea. „România este neputincioasă și să ne mulțumim cu ce avem.” Aceasta este narațiunea predominantă acum, din păcate.

Chestiunea identitară este marele absent de pe scenă, ceea ce este și o greșeală politică, pentru că, dacă ne uităm în Europa, vedem că pe scena publică apar lideri din zona aceasta. Nu mai apar mari europeni, pentru că nu mai există această așteptare. Dar în România tocmai această temă este ignorată și de putere, și de opoziție.

În termenii discuției despre Centenar, să nu uităm că nu este Centenarul României. Aceasta i-a permis premierului maghiar să spună că România are 100 de ani. Sunt 100 de ani de la unirea românilor, făcută în anumite condiții, cu anumiți oameni de stat. Din păcate, nu văd nici o statuie a lui I. C. Brătianu, nici un bulevard care să-i poarte numele în București. Singurul element care va rămâne după Centenar va fi Catedrala Mântuirii Neamului.

Pe acest discurs trebuie construit: că am avut și noi niște oameni în numele cărora mai poți spera că vor apărea și alții. România ratează extrem de multe oportunități din cauza unei neasumări. Această asumare trebuie să o facă cineva. Sper ca Academia Română să fie instituția care să poată articula ceva în zona aceasta.

Există și alte instituții care ar putea contribui, dar sunt intimidate. Biserica Ortodoxă, spre exemplu, a fost sub un adevărat asediu. Și totuși, când s-a schimbat legislația privind ora de religie, după toată furtuna anticlericală din presă, 90% din părinți și-au înscris copiii la ora de religie. Aceasta arată o discrepanță majoră între discursul public și agenda cetățeanului. Biserica nici n-a participat atunci la discuție. A fost reprezentată într-o singură emisiune la Realitatea TV. Iar cetățeanul a tăcut, a tăcut, a tăcut, iar la final a acționat, transmițând un mesaj de tipul: „Nu mă interesează tot discursul vostru (anticlerical), voi oricum sunteți o minoritate, nu sunteți vocea poporului”. Așa este și cu identitatea națională românească.

Este nevoie să se ridice cineva credibil, cu autoritate, care să spună lucrurile acestea. Problema este că intelectualul public în România are un discurs al dezastrului și al negației. Dar până și Cioran a făcut negație iubitor. A fost acuzat că din naționalism este atât de negativist față de România. Iar Caragiale a criticat tot cu dragoste, de aceea opera lui este mare. În ură nu crește nimic.

Cred că Academia Română va trebui să articuleze un discurs identitar. Nu trebuie să fie timorată, pentru că aceasta este sarcina ei. În 1866, când s-a instituit, Academia a avut reprezen¬tanți din toate teritoriile româ¬nești: transilvăneni, basarabeni, aromâni. Iar la 1918 s-a împlinit proiectul care până atunci fusese doar o unire în tărâm cultural. Așadar, ar fi sarcina „genetică” a Academiei. Și sper că va fi capabilă în Anul Centenar să articuleze acest tip de discurs. Există un public pentru el, chiar dacă nu-l vedem. Sociologic, nu poți ignora realitatea. Oamenii nu pot trăi așa. E suficient ca cineva să ridice un steag. Și în jurul lui vor apărea tot felul de energii nebănuite.