Proteste masive anti-război în Israel pe fondul intensificării conflictului cu Iranul
La un veac după luptele dintre ostaşii români şi unguri pe Valea Uzului din Carpaţii Orientali, liniştea eroilor căzuţi pe front este tulburată de disputa dintre maghiari şi români pentru Cimitirul militar internaţional. În 1916-1917 au murit acolo mii de soldaţi români, unguri, germani, austrieci, slovaci, sârbi şi ruşi, iar alte câteva sute în toamna anului 1944. De ce nu sunt lăsaţi morţii în pace de disputele dintre unguri şi români?
În luptele de pe Valea Uzului au murit şi soldaţi români, nu doar maghiari. O scurtă istorie a luptelor ar trebui să împrospăteze memoria celor care împart cimitirele eroilor după criteriul etnic, scrie istoricul Marius Diaconescu pe www.adevarul.ro, preluat de Romanian Global News.
Înainte de Primul Război Mondial pe Valea Uzului era un drum care lega Transilvania de Moldova. În apropiere de locul cimitirului militar se afla atunci oficiul vămii austro-ungare (Zollamt), iar mai la est cu câteva sute de metri era oficiul vămii româneşti (Vama Uzului), conform unei hărţi militare realizate de armata imperială cu situaţia frontului în zonă în Octombrie 1916. Graniţa era undeva între cele două puncte vamale. Valea Uzului avea în zonă o altitudine între 600 şi 700 metri, fiind înconjurată de culmi împădurite cu înălţimi între 900 şi 1530 metri, deci un relief accidentat, care nu permitea desfăşurarea masivă de trupe. Valea era considerată o cale de acces secundară din cauza dificultăţilor de transport şi de desfăşurare a trupelor.
PRIMELE LUPTE DIN VALEA UZULUI DIN OCTOMBRIE 1916
Armata de Nord de sub comanda generalului Prezan a avut sarcina de a apăra defileurile spre Moldova în timpul retragerii din Transilvania din toamna anului 1916. În 6 Octombrie comandantul armatei ordona diviziei a 7-a să organizeze apărarea pe înălţimile dominante de la est de Olt, care acopereau comunicaţiile ce duceau în Palanca (Pasul Ghimeş-Făget) şi în Valea Uzului. Pe această vale era planificat un punct de rezistenţă la circa 6 km vest de frontieră. În cele din urmă grupul Uz al acestei divizii s-a retras mai la est, aproape pe linia de graniţă, pe înălţimile situate la est de satul Valea Uzului, unde avea ordin să reziste cu orice chip pentru a împiedica inamicul să treacă graniţa şi să ajungă la Dărmăneşti. Primele lupte în zonă au început în 12 Octombrie, cu bombardamente de artilerie şi o tentativă de înaintare a trupelor maghiare. În zilele următoare armata austro-ungară a concentrat în Valea Uzului Divizia 39, în timp ce din partea română se afla Regimentul 27 infanterie şi o baterie. Peste două zile un întreg batalion unguresc, comasat într-o vâlcea pentru atac, a fost decimat cu bombardamente de artilerie. Superioritatea numerică a diviziei inamice a obligat în zilele următoare soldaţii români să se retragă din satul Valea Uzului către Sălătruc. Cu ajutorul întăririlor sosite din Comăneşti, trupele române reuşesc să respingă peste graniţă ostaşii inamici. În bătălia din 27 Octombrie 1916 românii au luat 900 prizonieri. Aceasta a fost prima mare confruntare militară din Valea Uzului şi pe culmile din jur. Frontul s-a stabilizat în zonă, în ciuda atacurilor Diviziei 39 în perioada următoare. În paralel cu acest atac pe Valea Uzului, armata austro-ungară a încercat să forţeze şi trecătorile de la Ghimeş şi Oituz. În aceste lupte, Divizia a 7-a românească a pierdut în luna Octombrie 1916 peste 1900 soldaţi şi ofiţeri, din care circa 450 morţi şi restul dispăruţi. În statisticile militare, în categoria dispăruţilor erau înregistraţi cei care au căzut prizonieri sau au decedat, iar trupurile lor au rămas în teritoriul controlat de inamic. Nu ştim câţi ostaşi români au murit în aceste lupte din Valea Uzului, dar sigur a fost vorba de câteva zeci sau sute dintre cei circa 1450 dispăruţi pe întregul front acoperit de Divizia a 7-a.
LUPTELE PENTRU VÂRFUL MOGHIOROŞ DIN 8 MARTIE 1917
Eşecul ofensivei austro-ungare de a forţa linia de apărare românească pe Valea Uzului în Octombrie 1916 – Ianuarie 1917 a determinat o planificare minuţioasă a unei ofensive în primăvara anului 1917. Divizia 39 austro-ungară a urmat prin rotaţie pregătiri de tragere cu mortierele germane de 21 cm în poligonul de la Jigodin. În 8 Martie 1917, după o pregătire intensă de artilerie, a urmat atacul diviziei austro-ungare ajutată şi de un regiment bavarez pe un front de câţiva kilometri pe culmile Carpaţilor Orientali, la nord şi la sud de Valea Uzului. Singurul câştig a fost vârful Moghioroş (1238 m), situat la circa 1,5 km nord de satul Valea Uzului, apărat de trupe ruseşti. Au murit atunci 29 de ostaşi unguri şi 4 germani, respectiv 408 ruşi, conform unui studiu foarte amănunţit publicat în 1944 de József Bánlaky Doberdoi, A m. kir. kassai 39. honvéd gyaloghadosztály harcai Erdély keleti határán. A Magyaros-tető elfoglalása 1917 március 8-án (Războiul diviziei maghiare regale de infanterie 39 din Kosice la hotarul estic al Transilvaniei. Cucerirea vârfului Moghioroş în 8 Martie 1917). Frontul nu a mai suferit schimbări în perioada următoare, probabil din cauza reliefului. Cucerirea acestui vârf a fost singura victorie a diviziei austro-ungare 39, trâmbiţată ca un succes remarcabil al „tigrilor” maghiari de către istorici de ocazie pe internet!!!
LUPTELE DE PE VALEA UZULUI DIN 1944
Între 26 August-11 Septembrie 1944 a înaintat pe Valea Uzului o coloană a armatei sovietice de la Dărmăneşti către Transilvania, care s-a luptat aici cu trupe germane şi maghiare, ultimele provenind din unităţile de grăniceri şi de genişti. Rezistenţa germano-maghiară a fost favorizată de relieful accidentat şi imposibilitatea desfăşurării trupelor. În timpul acestor lupte de pe Valea Uzului au murit zeci de soldaţi maghiari, germani şi sovietici. O parte dintre ei, dintre care cel puţin 90 de maghiari, au fost ulterior îngropaţi în cimitirul militar de pe Valea Uzului.
ISTORIA CIMITIRULUI MILITAR DIN VALEA UZULUI
Primul cimitir militar în Valea Uzului a fost făcut de divizia 39 austro-ungară în anul 1916 lângă cimitirul civil. Nu ştiu dacă ungurii au îngropat doar soldaţii maghiari decedaţi sau şi pe cei ai inamicului, români şi ruşi. În studiul maghiar invocat mai sus, autorul afirma că 408 soldaţi ruşi au fost găsiţi morţi şi îngropaţi în urma luptelor din 8 Martie 1917. Nu scrie unde au fost îngropaţi. Este foarte posibil ca pentru soldaţii ruşi şi români decedaţi rămaşi în teritoriul controlat de unguri să fi fost făcute doar nişte gropi comune. Dar în cimitirul militar au fost îngropaţi sigur cei 29 de ostaşi unguri şi 4 germani morţi în bătălia din 8 Martie 1917. Alături de ei au fost îngropaţi soldaţii unguri, austrieci şi germani căzuţi în timpul luptelor din Octombrie 1916, precum şi cu ocazia luptelor de uzură ulterioare. Numărul celor decedaţi a crescut cu cei grav răniţi în lupte, care nu au supravieţuit. În spatele frontului, la circa 5-6 km, se afla un spital de campanie, potrivit hărţii din toamna anului 1916.
În 1926 şi 1927, Societatea Cultul Eroilor, o asociaţie românească înfiinţată cu scopul de a organiza şi conserva cimitirele combatanţilor din primul război mondial, a reorganizat cimitirul militar din Valea Uzului. În 1927 în cimitir au fost înhumaţi 1306 eroi de diverse naţionalităţi. Numele şi data morţii erau cunoscute doar pentru o parte a celor îngropaţi. Data morţii din registrul întocmit de asociaţie cu acea ocazie atestă că acolo au fost înhumaţi şi cei decedaţi în confruntările de uzură. Pe lângă soldaţii unguri şi germani, îngropaţi în anul 1917, aici au fost aduse corpurile altor soldaţi români şi ruşi găsite pe văile şi culmile din jur, al căror nume a rămas necunoscut, putând fi identificată pentru unii doar armata din care făceau parte după resturile de uniformă.
Conform listei din 1927, în Cimitirul militar din Valea Uzului erau îngropaţi nu doar soldaţi unguri, ci şi germani, ruşi, români, sârbi, austrieci. Din această cauză cimitirul are un caracter internaţional şi nu poate fi considerat un cimitir exclusiv unguresc. În bătăliile de pe Valea Uzului nu au murit doar maghiari, ci şi români, ruşi, germani, sârbi şi austrieci. Deoarece în zonă se afla o divizie a armatei austro-ungare, nr. 39, formată în special din soldaţi maghiari, decedaţii unguri au beneficiat de mai multă atenţie din partea camarazilor lor şi a rămas peste timp numele lor împreună cu data decesului consemnată pe crucile din 1917, refăcute şi consemnate într-un registru în 1926-1927.
Soldaţii unguri, germani şi sovietici decedaţi în timpul luptelor din august-septembrie 1944 au fost îngropaţi în acelaşi cimitir militar de pe Valea Uzului.
În perioada comunistă atenţia acordată cimitirului a fost redusă, ceea ce a determinat degradarea crucilor. La scăderea interesului autorităţilor române a contribuit şi izolarea cimitirului în mijlocul munţilor, pe un drum puţin circulat, precum şi părăsirea treptată a satului Valea Uzului de către locuitori.
După căderea regimului comunist, cimitirul internaţional al eroilor de pe Valea Uzului a fost redescoperit de către autorităţile maghiare de la Budapesta, care au efectuat, împreună cu maghiarii din Sânmartin (jud. Harghita) lucrări de reorganizare a lui sub pretextul curăţirii şi conservării. Vechile cruci, multe deja putrezite sau dispărute, au fost înlocuite cu cruci noi de lemn. Lucrările de refacere au avut loc în 1994 şi 1998 cu ajutorul financiar al guvernului maghiar şi al fundaţiei Bethlen Gabor.
În contextul Centenarului Unirii din 1918, Primăria oraşului Dărmăneşti a depus un proiect la Ministerul Culturii pentru amenajarea Cimitirului Internaţional de pe Valea Uzului, pentru care a obţinut o finanţare de 65.000 lei. Restul banilor necesari pentru amenjare, până la suma de 300.000 lei, au fost obţinuţi din resurse locale şi de la Ministerul Apărării Naţionale. Au fost puse 52 de cruci de piatră pentru soldaţi necunoscuţi şi a fost ridicată o troiţă. Festivitatea de inaugurare va avea loc în 17 Mai, conform unui anunţ oficial.
„MAGHIARIZAREA” CIMITIRULUI INTERNAŢIONAL DIN VALEA UZULUI
Reamenajarea cimitirului de către autorităţile maghiare în 1994-1998 a avut ca scop maghiarizarea cimitirului, dovedită şi de inscripţiile afişate. Lăudabil este că istoricii maghiari au identificat pe baza documentelor numele majorităţii soldaţilor morţi în bătăliile din 1917-1917, respectiv 1944. Divizia 39 avea sediul la Kosice, oraş aflat azi în Slovacia. Din această divizie a armatei austro-ungare făceau parte regimente cu soldaţi maghiari şi slovaci, ultimii înregistraţi cu numele maghiarizate. Cel puţin în cazul regimentelor 9 şi 10, cu sediul la Miskolc, cercetările au permis identificarea majorităţii celor decedaţi. Pe tablele de marmură sunt câteva sute de nume, ceea ce arată că restul, până la 1306 de morminte, sunt în cea mai mare parte ale altor soldaţi români şi ruşi, neindentificaţi.
În 1994, conform presei, au fost profanate mormintele soldaţilor nemaghiari prin schimbarea numelui sau etniei, fiind trataţi ca soldaţi maghiari necunoscuţi. De exemplu, potrivit registrului din 1927, la poziţia 763 era îngropat soldatul român Gheorghe Cosma. Data morţii, 29 Martie 1917, sugerează că a fost rănit şi a căzut prizonier în timpul ofensivei maghiaro-germane de la începutul lunii respective. După profanarea mormintelor de către asociaţiile ungureşti în 1994, pe mormântul lui Gheorghe Cosma este o cruce pe care scrie soldat maghiar necunoscut.
Potrivit panourilor de informare în limbile maghiară, română, germană şi engleză de la intrarea în cimitir, aici se află peste 650 de morminte ale soldaţilor din armatele austro-ungare şi germane căzuţi în primul război mondial. Nici vorbă de vreun soldat român sau rus! Iar diferenţa dintre 650 şi 1306 este inexistentă. Cineva nu mai ştia matematică în 1994? Sau nu mai contau mormintele nemaghiare? Înţeleg că astfel activiştii unguri admit că soldaţii români şi ruşi nu au fost înmormântaţi de către autorităţile militare maghiare în urma luptelor din 1916-1917?! Unde sunt soldaţii români şi ruşi morţi în acele bătălii, ale căror trupuri au rămas în teritoriul controlat de divizia austro-ungară 39? În acest caz este mult mai grav decât profanarea mormintelor din 1994, pentru că, dacă se neagă înmormântarea soldaţilor români şi ruşi, ar trebui să înţelegem că „bravii” soldaţi maghiari nu au respectat tratatele internaţionale în vigoare atunci şi nu au tratat cu respect soldaţii decedaţi ai inamicului!
Pe plăcile de informare nu se putea să nu fie lăudată remarcabila faptă de arme a soldaţilor unguri, care au cucerit în 8 Martie 1917 vârful Moghioroş! Nu au rezistat să nu falsifice istoria, afirmând că brava armata maghiară a cucerit vârful Moghioroş după un atac supriză de doar o oră. Au uitat să menţioneze canonada artileriei care a precedat atacul. Că deh, cei 408 soldaţi ruşi morţi au fost ucişi de viteaza armată maghiară la exerciţii de tir cu puşca, nu din cauza bombardamentului intens!
Însă câteva versuri de la poarta cimitirului sunt mult mai interesante pentru că fac parte din instrumentarul propagandei maghiare: „Au colindat luptând munţii de graniţă ai Ardealului / Şi au văzut ca liber deja frumosul Ţinut Secuiesc… / Au luptat aici bravi pentru ţărâna patriei / Mormintele lor se ridică aici, în ţara liberă!”. Iată că până şi cimitirele eroilor din cele două războaie mondiale au ajuns instrument de propagandă pentru iredenta maghiară!
Soldaţii maghiari au luptat pentru Imperiul Austro-Ungar în 1916-1917, respectiv pentru Ungaria în 1944. Dar ce caută în aceste versuri afişate pe domeniul public din România Ţinutul Secuiesc liber, graniţa Ardealului, ţara liberă? Nici în 1916-1917, nici în 1944, niciun maghiar nu a spus absolut nimic despre Ţinutul Secuiesc. De ce trebuie propaganda maghiară să falsifice istoria?
Aceste versuri ofensatoare pentru poporul român mă obligă să mă întreb de ce autorităţile maghiare pot să vină în România şi să pună astfel de plăci oriunde vor, fără să aibă bunul simţ de a respecta sensibilităţile românilor. Anul trecut dl. Hunor Kelemen ne atrăgea atenţia românilor să nu atingem sensibilităţile maghiarilor prin manifestările dedicate Centenarului. Vreau să îl întreb: maghiarii au dreptul să îi ofenseze pe români? Doar maghiarii au dreptul să reclame atingerea sentimentelor lor de către români? De exemplu, în legătură cu cimitirul şi mausoleul de la Poiana Sărată, situat la câţiva zeci de kilometri mai la nord, maghiarii reclamă românizarea cimitirului internaţional.
SCANDALUL MAGHIARO-ROMÂN PENTRU CIMITIRUL INTERNAŢIONAL DIN VALEA UZULUI
Proiectul de reamenajare a unui segment din cimitir în memoria soldaţilor români a provocat un scandal mediatic şi diplomatic între unguri şi români. Maghiarii îi acuză pe români că au profanat cimitirul, invocând planul cimitirului din 1917, fără să ţină cont de cimitirul din 1927. Profanarea de morminte este gravă, pentru că este o infracţiune pedepsită de Codul Penal. Primarul oraşului Dărmăneşti susţine că cele 52 cruci de piatră au fost ridicate pe un segment fără cruci din cimitir, deci nu poate fi vorba de profanare. Crucile sunt fără nume, ceea ce înseamnă că prin ele este cinstită memoria oricărui soldat îngropat în acel cimitir, indiferent de etnie.
Am văzut cum cimitirul, care avea caracter internaţional conform organizării din 1927, a fost maghiarizat în 1994. Unde au fost atunci autorităţile române? Unde a fost în 1994 primarul din Dărmăneşti, care era atunci în funcţie? Unde a fost în 1994 Asociaţia Cultul Eroilor? Este regretabil că brusc, în contextul Centenarului Unirii din 1918 şi mai ales al izului de finanţări, au apărut peste noapte patrioţi români de carton. Nu contest dreptul nostru, al românilor, de a ne omagia eroii morţi pe Valea Uzului în luptele din 1916-1917. Greşesc, nu este un drept, este o obligaţie. Dar de ce ne amintim de eroi abia acum? De ce Primăria din Dărmăneşti nu a făcut nimic în ultimii 30 de ani în acest cimitir?
O altă problemă ridicată de contestatari este cea a teritorialităţii. Cimitirul este revendicat de comuna Sânmartin din judeţul Harghita, care invocă Hotărârea de Guvern 299 din 2010, Anexa 15. Într-adevăr, în acel document cimitirul apare în inventarul bunurilor publice ale comunei Sânmartin. Însă invocarea HG este incorectă, deoarece cimitirul a fost introdus în HG automat în urma propunerii venite de la Consiliul Local Sânmartin, care a inclus cimitirul în lista bunurilor inventariate în Hotărârea Consiliului Local 20 din 2007. Nimeni din guvern nu a stat să verifice veridicitatea datelor, ele au fost semnate automat, mizându-se pe corectitudinea autorităţilor locale.
Nu am găsit pe internet documentaţia referitoare la inventarul bunurilor publice ale oraşului Dărmăneşti. Însă în 2010 era de datoria Primăriei oraşului Dărmăneşti să semnaleze conflictul administrativ cu Primăria Sânmartin. În documentaţia necesară finanţării şi executării lucrărilor se află un extras de carte funciară, care atestă că acest cimitir se află pe teritoriul oraşului Dărmăneşti.
Cel puţin până la reforma administrativă din 1968 satul Valea Uzului s-a aflat în hotarele comunei Sânmartin. Chiar şi harta din 1916, menţionată la începutul articolului, arată că graniţa dintre România şi Ungaria era situată la est de satul Valea Uzului. Prin reforma administrativă din 1968 s-au reconfigurat unităţile administrativ-teritoriale ale întregii ţări. Limita dintre judeţele Bacău şi Harghita este undeva pe Valea Uzului, însă lipsa unor măsurători exacte pe teren permite diverse interpretări. Disputa dintre Dărmăneşti şi Sânmartin pentru stabilirea limitelor teritoriale este veche de câţiva ani, însă nu a pornit de la cimitir, ci de la „interesul” pentru păduri.
Respectarea mormintelor combatanţilor morţi, inclusiv ale inamicilor, este o obligaţie asumată prin tratate internaţionale. Între România şi Ungaria s-a încheiat suplimentar un tratat pe această temă în 2008. Conservarea şi întreţinerea cimitirelor nu trebuie să lezeze sentimentele celeilalte părţi. Greşelile ar trebui corectate şi armonia dintre români şi unguri ar trebui să existe măcar în cimitir.
Mă întreb dacă nu cumva acest incident regretabil, determinat de zelul patriotic al unor români şi unguri, este exploatat mediatic şi diplomatic de către partea maghiară în contextul alegerilor europarlamentare. Despre proiectul de amenajare a cimitirului se ştia încă de anul trecut, însă abia acum, în plină campanie electorală, subiectul a fost adus în atenţia publică. Oare de ce doar acum este adus în atenţia publicului maghiar şi român? Întreb, pentru că nu este singurul instrument extremist antiromânesc al campaniei electorale maghiare.
Observ că UDMR apelează la instrumente extremiste în propaganda electorală. De exemplu, dl. Botond Csoma, deputat UDMR în Parlamentul României, promovează minciuna şi incitarea la ură interetnică în această campanie electorală: „Cei care sunt împotriva noastră, vor să nu fie o reprezentare maghiară, să nu se promozeze interesul naţional, să dăm jos steagul şi să închidem şcoala maghiară. În 26 mai, se va decide dacă va câştiga unitatea maghiară sau naţionalismul românesc.” (Akik ellenünk vannak, azt akarják, hogy ne legyen magyar képviselet, ne érvényesüljön a nemzeti érdek, vegyük le a zászlót és zárjuk be a magyar iskolát. Május 26-án eldől, hogy a magyar összefogás győz, vagy a román nacionalizmus). Nu ştiu de unde a scos această idee că românii vor să închidă şcolile ungureşti. Oare această invenţie a deputatului maghiar este asumată de UDMR?
De câţiva ani buni elevii maghiari au fost separaţi de cei români şi s-au făcut şcoli separate. Acum se doreşte separarea eroilor din cimitirele comune. Nu lăsăm nici morţii să îşi doarmă somnul de veci în linişte, fără discordie între unguri şi români. Ce mai urmează?
Punctul de vedere al d-lui Hunor Kelemen
„Stimate Domnule Diaconescu,
Vă mulţumesc că mi-aţi solicitat un punct de vedere în legătură cu cimitirul militar din Valea Uzului. Voi încerca să mă limitez doar la câteva aspecte şi nu voi enumera sursele istorice ca să demonstrez cine a avut mai mulţi morţi în luptele din Valea Uzului în timpul celor două războaie mondiale.
Pot să vă spun doar atât că, în secolul XXI, orice soldat care a murit în cele două războaie mondiale merită sa fie comemorat şi omagiat, şi mai mult decât atât, să încercăm să înţelegem că nu prin conflicte armate se asigură buna înţelegere între diferite popoare. Cel puţin cele două războaie mondiale ne-au demonstrat acest lucru.
Şi acum haideţi să vedem câteva aspecte concrete. Din 1917 pe acel loc exista un cimitir militar. Documentele, cercetările au atestat că acolo sunt înmormântaţi soldaţii armatei austro-ungare care au murit în luptele dintre armata austro-ungară şi armata rusă, în primul război mondial. În anii de după revoluţie – fiindcă doar atunci a fost posibil – am încercat să reamenajăm acest cimitir şi să păstrăm amintirea celor care au murit în bătăliile de pe Valea Uzului.
Autorităţile din comuna Sânmartin intr-adevăr au avut grijă de aceste morminte şi nimeni nu i-a oprit pe cei din Dărmăneşti sau din judeţul Bacău să cerceteze, să extindă, să înfiinţeze chiar o nouă parcelă şi să ridice un monument în amintirea soldaţilor români care şi-au pierdut viaţa în Valea Uzului, indiferent dacă acest lucru s-a întâmplat în zona cimitirului militar despre care vorbim sau cu 12 kilometri mai aproape de Dărmăneşti – un loc de altfel prea puţin cercetat şi uitat de autorităţile locale, cu toate că numeroase surse istorice vorbesc despre pierderi importante ale armatei române în al doilea război mondial – dar mult mai aproape de Dărmăneşti decât zona în care acum, ostentativ, autorităţile din Dărmăneşti încearcă să ridice cruci de beton.
Nici noi nu am contestat, nu contestăm şi nu vom contesta niciodată dreptul nimănui de a-şi comemora eroii. Chiar îi încurajăm în acest sens, dar sunt convins că acest lucru trebuie făcut în aşa fel încât măcar după 100 de ani comunităţile noastre să poată trăi în pace, unii lângă alţii.
Nici pentru memoria soldaţilor români nu este ceva foarte înălţător să se ştie că sub aceste pietre de beton au fost identificaţi şi sunt înmormântaţi soldaţi maghiari din armata austro-ungară. Este inacceptabil să intri într-un cimitir, într-un spaţiu sacru, fără să ţii cont de nimic, fără să discuţi cu cei care au cimitirul în îngrijire – mai mult, acesta aflându-se chiar în proprietatea publică şi în inventarul comunei Sânmartin – ignorând legile în vigoare, inclusiv acordurile bilaterale şi reglementările internaţionale privind regimul cimitirelor militare.
Omagierea eroilor morţi ne obligă la mai mare responsabilitate, la mai multă empatie şi la o discuţie permanentă între reprezentanţii comunităţilor şi, eventual, reprezentanţii statelor care într-o perioadă istorică au pierdut soldaţi pe câmpurile de luptă. Ceea ce au făcut autorităţile din Dărmăneşti nu ţine cont nici de legile în vigoare (nu s-a respectat nicio lege, nu există niciun aviz şi nicio aprobare obţinută în mod legal, aşa cum ne demonstrează poziţia Inspectoratului General în Construcţii şi poziţia Ministrului Culturii, pe care le ataşez), nici de bunul simţ şi nici măcar de respectul faţă de vecinul tău, indiferent ce crezi despre trecut şi despre prezent.
În ceea ce priveşte aspectul strict administrativ, lucrurile sunt clare. Singurul document oficial în acest moment este Hotărârea de Guvern nr. 299/2010 prin care se atestă domeniul public al comunei Sânmartin şi conform căruia cimitirul intră în inventarul bunurilor publice ale comunei Sânmartin.
Gândiţi-vă care ar fi reacţia dacă eu aş intra în curtea Dumneavoastră fără să vă întreb, să spun bună ziua şi să demarez lucrări de construcţie fără să am acordul Dumneavoastră?
Noi am cerut şi cerem un singur lucru: cimitirul, în care au existat cercetări documentate şi care a fost şi este în grija comunei Sânmartin şi unde sunt înmormântaţi soldaţii armatei austro-ungare, să rămână aşa cum a fost înainte ca autorităţile de la Dărmăneşti să intre abuziv în acest cimitir, să fie restabilită starea iniţială, după care să se înceapă discuţiile aşa cum prevede legislaţia internă şi acordurile internaţionale semnate şi ratificate de România pentru a ajunge la o soluţie comună. Nu ne opunem deschiderii unei noi parcele pe un teren unde nu sunt morminte identificate, documentate, unde nu se profanează memoria niciunui soldat, pentru a se face posibilă omagierea eroilor armatei române, însă, dacă se poate, atunci noua parcelă să se afle în acel loc unde au fost bătăliile cunoscute din istorie, sau dacă nu, în continuare în cimitirul existent, dar nu – şi repet acest lucru – prin construirea acestor cruci din beton pe alte morminte.
Trebuie să mai precizez un singur lucru: UDMR nu apelează la niciun instrument extremist în propaganda electorală, UDMR nu a căutat şi nu a inventat acest subiect. Nu noi am stabilit data inaugurării cimitirului pe 17 mai, nu noi am început lucrările în aprilie pe acest teren sacru, şi nu noi am fost cei care au intrat pe teritoriul administrativ al comunei Dărmăneşti, cursul evenimentelor a fost tocmai invers.
Afirmaţiile Dumneavoastră legate de domnul Csoma Botond nu sunt corecte, deoarece el nu promovează nici minciuna şi nici nu incită la ură interetnică în această campanie. Ceea ce Dumneavoastră criticaţi poate fi foarte uşor demonstrat prin sesizările depuse zilele acestea în contenciosul administrativ de către unii parlamentari împotriva liceului romano-catolic de la Târgu Mureş sau prin încercările permanente de a opri chiar aplicarea legii 215/2001 sau a altor legi prin care legislativul a dorit să asigure folosirea limbii minorităţilor etnice, a simbolurilor acestor comunităţi, în vederea păstrării identităţilor etnice, lingvistice si religioase.
Nu vorbim despre nicio invenţie a niciunui deputat maghiar, ci vorbim despre acte şi despre iniţiative, iar de foarte multe ori, despre decizii deja puse în aplicare.
Vă mulţumesc pentru înţelegere.
Cu stimă,
Kelemen Hunor.”
Post scriptum: Mulţumesc d-lui Hunor Kelemen pentru amabilitatea cu care a răspuns solicitării mele pentru a formula un punct de vedere. Consider că aceasta este o formă incipientă de dialog.
Referitor la comentariile sale, atrag atenţia că cimitirele militare nu sunt exact pe locul bătăliei, ci în apropiere, unde condiţiile permit. Soldaţii maghiari nu au murit pe locul cimitirului, ci pe o rază de câţiva kilometri în jur, unde au avut loc luptele. Am arătat în articol principalele lupte din zonă. Iar faţă în faţă cu soldaţii maghiari s-au aflat soldaţii români şi ruşi. Morţii români şi ruşi rămaşi în teritoriul controlat de soldaţii maghiari sau prizonierii români şi ruşi răniţi care au decedat ulterior au fost îngropaţi de soldaţii maghiari. Nu era nici moral, nici igienic să laşi morţii inamicului pe câmpul de luptă.
În al doilea rând, nu trebuie uitat că cimitirul a fost reorganizat în 1926-1927 şi au fost aduse aici trupurile identificate în proximitatea luptelor, unde au fost îngropaţi unii decedaţi în graba determinată de război.
Baza legală a cimitirului din Valea Uzului este Cimitirul internaţional organizat în 1926-1927, nu cimitirul din 1916-1917. Nu poate fi adus cimitirul la situaţia anterioară anului 1918.
Referitor la Botond Csoma, consider că exagerează intenţionat, pentru că nimeni nu a susţinut vreodată în România că vrea să se închidă şcolile maghiare. Existenţa unei dispute legate de o şcoală înfiinţată în condiţii controversate, cum este Liceul romano-catolic maghiar din Târgu-Mureş, nu trebuie extrapolată la situaţia întregului învăţământ maghiar din România.
Regret că dl. Hunor Kelemen a evitat să răspundă întrebărilor din articol despre oportunitatea maghiarilor de a-i ofensa pe români prin pancartele afişate la intrarea în cimitir.