Ucraina pare să își fi asumat ferm parcursul – și discursul – european după Euromaidanul din 2013-2014 și semnarea Acordului de asociere cu UE în 2016. Cu toate acestea, retorica presei și a clasei politice încă sunt îmbibate cu narațiuni de sorginte sovietică. Un exemplu tipic este legat de linia discursivă dominantă cu privire la România ca stat, poporul român, istoria românilor și comunitatea românească din Ucraina, scrie Marin Gherman într-o analiză pe www.veridica.ro, preluat de Romanian Global News.
Narațiuni sovietice: masacrul de la Fântâna Albă, comis de români
Subiectul a revenit recent în actualitate, când pe pagina de Facebook a Administrației Regionale de Stat Cernăuți a fost publicat un videoclip despre masacrul de la Fântâna Albă, în care istoria este mistificată grosolan. Mii de români care încercau să fugă în regat, după ce URSS anexase Basarabia și nordul Bucovinei, au fost uciși de NKVD, însă filmul asumat de Administrația Regională din Cernăuți spune că ar fi fost doar 50 de victime, trece peste faptul că era vorba de etnici români și cataloghează actul drept o provocare „planificată și organizată conștient de către serviciile speciale românești împotriva locuitorilor Bucovinei”. Comunitatea românească a reacționat prompt pe rețelele de socializare și în presă, iar Ambasada României la Kiev a menționat că este obligatorie „respectarea adevărului istoric în orice încercare de portretizare a masacrului care a avut loc la Fântâna Albă”.
Narațiunile sovietice privind tragedia de la Fântâna Albă urmăreau două obiective principale: în primul rând, să ascundă detaliile acestui masacru și, în al doilea rând, să-l prezinte ca pe o acțiune a agenților români și germani cu scopul de a deculpabiliza regimul sovietic.
De pildă în ziarul „Timp nou” din data de 2 aprilie 1991, citat de „Monitorul bucovinean”, Partidul Comunist informa că „în cursul lunii martie 1941, sub influența zvonurilor răspândite de agenții serviciilor speciale ale Germaniei fasciste și României regale despre colectivizarea forțată și luarea averii, deportarea în Siberia a persoanelor care nu doresc să intre în colhoz, s-au intensificat încercările de trecere în România a cetățenilor de naționalitate română din majoritatea raioanelor regiunii Cernăuți”. La un moment dat, la 1 aprilie 1941, potrivit ideologilor comuniști, mulțimea a început să tragă în ostași, iar subunitățile Armatei Roșii au fost supuse unui tir de gloanțe. „Ca urmare a împușcăturilor de răspuns au murit 24 de oameni, 43 au fost răniți. De la ei au fost luate o armă și 10 cartușe de luptă pentru ea, 2 revolvere, 4 pumnale. Tuturor răniților li s-a acordat ajutor medical”, scrie ziarul în anul în care s-a destrămat URSS.
Așadar, noua narațiune a autorităților regionale din Cernăuți este o continuare a liniei ideologice sovietice, una ce-i drept mai soft, în timp ce, la nivel constituțional și declarativ, Ucraina îmbrățișează proiectele de integrare europeană și euroatlantică și renunță la cele neo-sovietice! În cazul reflectării evenimentelor privind masacrul de la Fântâna Albă nu este încă limpede dacă videoclipul reprezintă punctul de vedere al conducerii Administrației Regionale de Stat Cernăuți, al Ucrainei ca stat sau a fost o greșeală a realizatorilor acestui filmuleț! Guvernatorul regiunii a fost rugat de Consiliul Național al Românilor din Ucraina să dezmintă oficial afirmațiile respective.
Este de notat, însă, că politica istoriei a fost în permanență un motiv de neînțelegeri între București și Kiev. Ne putem aminti aici de declarația Președintelui Zelenski despre faptul că Bucovina a fost ocupată în 1918 de România, constatare prezentă și în manualele de istorie, din care învață milioane de elevi din Ucraina.
Kievul susține teza sovietică privind moldovenii și „limba moldovenească”
O altă moștenire sovietică sau chiar țaristă este concepția de moldovenism, care împarte artificial comunitatea românească din Ucraina în români și moldoveni. În Ucraina există școli cu predare în limba moldovenească, a existat un ziar al moldovenilor și chiar redacție de tv și radio pentru comunitatea moldovenească, prezentată drept una distinctă de cea românească și concentrată, potrivit Kievului, în apropierea gurilor Dunării, unde se aflau, în perioada interbelică, cele trei județe din sudul Basarabiei. Moldovenismul, ca temă de reflecție geopolitică, sociologică și psihologică, este actual într-o formă absolut specifică în Ucraina. Potrivit recensământului din 2001, în Ucraina locuiesc 150.989 de români (0,31% din populație) și 258.619 de moldoveni (0,54%). Recensământul păstrează divizarea veche în români și moldoveni, iar aceste cifre sunt folosite în continuare în rapoartele autorităților centrale, regionale și raionale.
Televiziunea publică din Ucraina a difuzat recent o emisiune în care o expertă predă „limba moldovenească” în direct, precizând că „moldoveneasca aparține familiei grupului romanic de limbi, care include italiana, spaniola, franceza, portugheza, româna. De aceea se aseamănă cu aceste limbi”. Este relevant faptul că româna este amintită la urmă. Unii istorici ucraineni, copiind narațiunile sovietice și chiar pe cele ale Federației Ruse, scriu că Moldova a existat ca stat înaintea României, că limba română este mai nouă ca „limba moldoveneasca” ș.a. Atitudinea experților ucraineni și a Kievului privind această situație demonstrează o dedublare politică internă, un clivaj primejdios: o dorință de a se depărta de „lumea rusă”, care pune în pericol independența statului și de a se apropia de lumea europeană, dar, în același timp, o frică enormă de a renunța la unele narațiuni sovietice.
Kievul nu a reușit să construiască alte mituri politice care să le înlocuiască pe cele sovietice, care încă îi cimentează identitatea civică. De exemplu, citim în săptămânalul „The Ukrainian Week”: „Ucraina nu este interesată în mod obiectiv de unirea Moldovei cu România, întrucât acest lucru va întări cercurile șovine ale revanșiștilor geopolitici români și, în special, organizațiile româno-imperiale precum „România Mare” și „Vatra Românească”, care visează la pământurile românești până la orașul ucrainean Nicolaev… Trebuie menționat faptul că numai în regiunea Cernăuți cel puțin 40.000 de pașapoarte românești au fost eliberate cetățenilor noștri. Așadar, trăiască Moldova independentă!” Astfel de narațiuni nu sunt foarte des întâlnite în presa din Ucraina, dar, în absența altor informații și analize pe această temă, aceste informații formează totuși o parte din opinia publică ucraineană. În plus, pentru Kiev, menținerea a două minorități, ale căror probleme specifice sunt discutate separat cu România și cu Republica Moldova, are sens din punct de vedere geopolitic.
Trebuie notat, de asemenea, că după secole de ocupație (țaristă și sovietică) și decenii de propagandă, o parte din etnicii români se identifică drept moldoveni, exact ca și în Republica Moldova.
Inamicul Ucrainei, pașapoartele românești și politica soft power
Ucraina a avut relativ puțin timp la dispoziție să își schimbe perspectiva față de România, dat fiind faptul că până în 2014 agenda publică de la Kiev era legată de cea a „fratelui mai mare” de la Moscova. Politica în domeniul apărării și securității era profund influențată de politicieni cu cetățenie rusă, care între timp s-au refugiat în Crimeea sau la Moscova. Mult timp, exercițiile militare ucrainene aveau ca inamic posibil România ca stat membru NATO, în timp ce Rusia era aliatul de bază al armatei ucrainene.
România a fost ținta propagandei sovietice încă din primii ani ai URSS, când a fost promovat primul mit fundamental, ce avea să fie perpetuat în mentalul colectiv de-a lungul deceniilor: cel al statului burghezo-moșieresc. A urmat asocierea României cu regimurile fasciste, din cauza alianței cu Germania nazistă și a participării la război alături de aceasta. Apartenența la NATO a adăugat o nouă dimensiune, dat fiind că și Alianța Nord-Atlantică a fost ținta propagandei sovietice și, ulterior, a celei rusești.
Mai mult decât atât, ca și în cazul concepției de moldovenism, imaginea României ca stat-inamic mai este construită de forțele naționaliste ucrainene, care prin semănarea de frustrare și temeri față de vecini speră să culeagă roade electorale imediate.
România reapare din când în când în paginile presei ucrainene ca o sperietoare când vine vorba de soarta Bucovinei și de redobândirea cetățeniei române. De exemplu, în contextul discuțiilor lansate de MAE de la Kiev privind necesitatea de a recunoaște la nivel legislativ dubla cetățenie, unii jurnaliști și politicieni au început să avertizeze opinia publică că în urma acestei decizii în nordul Bucovinei va apărea o republică autonomă, unde toți vor avea cetățenie română, „fiind cunoscut faptul că întreaga Bucovină este considerată de România ca teritoriul său”. Potrivit presei, România ar avea pretenții teritoriale ascunse față de Ucraina, de aceea, dubla cetățenie ar permite organizarea unor referendumuri de separare, după modelul Crimeii.
Observăm tot mai des că în societatea ucraineană a mai apărut o mare temere – cea a trădării din partea vecinului, fiind vorba de Rusia. Deseori, unele inițiative bune ale autorităților române sunt văzute cu suspiciune, prin „ochelari din Donbass și Crimeea”, de parcă toți din jur, inclusiv statele UE, își doresc să acapareze teritorii ucrainene. Acțiunile diplomatice ale României de a susține Ucraina în războiul cu Rusia, de a da asigurări sistematice că Bucureștiul respectă integritatea teritorială a statului ucrainean, de a oferi ajutor umanitar și financiar Kievului, au avut ca efect o schimbare substanțială spre bine a atitudinii experților față de România, lucru pe care nu-l observăm și în cazul presei și a societății în genere.
Clivajul dintre aspirațiile europene și trecutul sovietic
Reminiscențele sovietice din mentalul colectiv și politic ucrainean privind România, identificate în primul rând în diferite narațiuni publice, sunt o demonstrare a existenței unui clivaj în interiorul Ucrainei. Pe de o parte statul vrea să se rupă de lumea rusă și de trecutul sovietic (a fost adoptată și o lege a decomunizării), pe de altă parte deseori clasa politică nu se poate debarasa de o serie de mituri din perioada comunistă, care încă formează un anumit substrat al identității civice. Miturile sovietice, adaptate la realitățile secolului al XXI-lea, spuse altfel dar, în esență, aceleași, oferă deocamdată răspunsuri simple la o serie de întrebări existențiale pentru Ucraina, în timp ce europenizarea societății ar trebui să însemne o acceptare a realității, o renunțare la falsuri istorice, la divizarea artificială a unor comunități naționale sau lingvistice, o abandonare treptată a tuturor frustrărilor și resentimentelor istorice privind vecinii. Potrivit Constituției Ucrainei, cursul strategic spre UE și NATO este ireversibil, ceea ce înseamnă că, în perspectivă, România și celelalte state din vestul Ucrainei vor fi aliați, iar granițele care le separă vor deveni mai mult formale. Iar acest lucru necesită ieșirea din cercul vicios al miturilor sovietice, care și astăzi mai sunt îmbrăcate ca niște haine de paradă de oamenii politici pentru a se menține la putere.