Întâlnirea informală a grupului de lucru pentru reforma OSCE
„Call for Action Working Group” – 22 februarie 2023
„Către Helsinki +50: reafirmarea scopului comun”
– Dezbatere organizată de AP OSCE la sediul OSCE, Palatul Hofburg, Viena, pe 22 februarie 2023 –
Pe data de 22 februarie 2023, la Viena, alături de actuali și foști demnitari ai OSCE, în calitate de ex Președinte al Adunării Parlamentare a OSCE și semnatar al Apelului pentru acțiune „Helsinki +50”, am participat la reuniunea informală a Grupului de lucru împuternicit să caute căi și metode pentru restabilirea eficienței, prestigiului și influenței acestei organizații internaționale, ale cărei origini se găsesc în perioada Războiului Rece, scrie fostul ministru de externe Adrian Severin, preluat de Romanian Global News.
Reuniunea a fost convocată de ambasadorul Lamberto Zannier, împuternicitul special pentru reforma OSCE, și s-a desfășurat pe baza unui non-paper prezentat de acesta, fiind subsumată următoarelor întrebări esențiale în contextul politic european și global actual: „Ce rol mai are azi OSCE, după ce a eșuat atât în a preveni războiul din Ucraina cât și în a gestiona criza ucraineană spre a reinstaura pacea? Ce rol mai poate avea OSCE în viitor? Cum trebuie să se transforme OSCE pentru a juca rolul care îi revine în contextul internațional actual și în cel al lumii de mâine?”
Redau în continuare versiunea scrisă integrală, tradusă în limba română, a contribuției mele la dezbatere.
Intervenția prof. dr. Adrian Severin, ex Președinte al Adunării Parlamentare a OSCE și semnatar al Apelului pentru acțiune „Helsinki +50” (versiune scrisă integrală)

1. OSCE se află într-o criză majoră. Este greu de negat acest fapt. Împrejurarea că nu a putut preveni războiul din Ucraina, iar apoi nu l-a putut gestiona în așa fel încât, cel puțin, să creeze contextul politic favorabil stingerii conflictului, dacă nu să îl și stingă efectiv, o dovedește.
   S-ar putea spune că OSCE are de gestionat o dublă „mișcare revizionistă”, în raport cu cele stabilite prin Actul final de la Helsinki și cu Carta de la Paris pentru o nouă Europă: pe de o parte, revizuirea „frontierelor” NATO, de către SUA, prin împingerea lor către est, în logica unei ordini unipolare instaurate spontan odată cu încetarea Războiului rece, dar împotriva a ceea ce se stabilise prin acordul politic Bush-Gorbaciov în 1989/1990, iar pe de altă parte, revizuirea frontierelor Rusiei cu fostele republici sovietice desprinse din URSS, cerută de Moscova în dorința de a obține un statut de putere globală post-sovietică.
   Folosirea termenului de „revizionism” este, însă, problematică, atât timp cât Războiul rece s-a încheiat fără o conferință și un tratat de pace propriu-zise. În lipsa unui asemenea tratat nu este ce revizui.
   Nu cred că putem privi „Carta de la Paris pentru o nouă Europă”, adoptată în 1990 și care a transformat CSCE în OSCE, ca pe un tratat de pace. Ea a fost, de fapt, o listă de deziderate pioase pe care, duse de elanul romantic generat de căderea Zidului de la Berlin, statele participante le-au luat drept fapt împlinit. Diavolul era ascuns în detaliile ignorate și de acolo a scos capul și a lucrat transformând treptat dar implacabil visul în coșmar. Iată de ce astăzi, pentru a da răspuns sfidărilor cu care OSCE – de fapt securitatea colectivă a statelor așezate de la strâmtoarea Bering la … strâmtoarea Bering – se confruntă, trebuie să ne întoarcem în trecut și să cercetăm atât Actul final de la Helsinki cât și Carta de la Paris, întrebându-ne dacă nu cumva este nevoie urgentă de actualizarea lor.
2. În 1975 Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa a fost creată pentru a consolida ordinea bipolară în care razboiul clasic era evitat prin păstrarea echilibrului între cele două blocuri adverse, respectiv blocul american și blocul sovietic. Cortina de fier împărțea Europa în două, vestul fiind ocupat de SUA și Estul de URSS, fiecare impunându-și în teritoriul pe care se aflau armatele sale propriul sistem de organizare socială și politică. În acest scop s-a creat o organizație în care cei doi adversari principali și aliații / sateliții lor se puteau întâlni și negocia măsuri pentru consilidarea securității, considerată a fi indivizibilă – de la măsurile pentru consolidarea încrederii, la cele pentru controlul armamentului. Proiectul a avut un enorm succes. Astfel Războiul rece în loc să se încingă a intrat în faza destinderii.
   În 1990, după caderea Zidului de la Berlin, dizolvarea Blocului sovietic și încetarea Războiului rece, la Paris, s-a ajuns la concluzia că toți membri CSCE adoptaseră democrația ca mod de organizare a societăților lor și că astfel ele dobândeau o pace socială internă care se exprima automat printr-o politică externă pacifică, ordinea lumii, debarasată de bipolarism și devenită unipolară fiind caracterizată de securitatea democratică. În acest sens Francis Fukuyama vorbea despre „sfârșitul istoriei”; cel puțin sfârșitul istoriei războaielor.
   Chiar dacă lucrul nu s-a declarat public, aceste concluzii erau însoțite de recunoașterea unei diversități democratice, împreună cu adoptarea respectului diversității ca principiu fundamental al democrației internaționale / transnaționale. De aceea, CSCE s-a putut transforma în OSCE și s-a putut dota cu o Adunare parlamentară în care parlamentari proveniți din vestul euro-atlantic se puteau întâlni și își puteau armoniza abordările politice naționale, cu parlamentari din estul euro-asiatic, ca membri ai unei singure familii democratice în care toți erau egali dar și diferiți, securitatea continuând a fi tratată ca indivizibilă.
   Într-un asemenea context, ca Președinte al AP-OSCE eu am putut vorbi despre supravegherea parlamentară a dimensiunii guvernamentale a OSCE, chiar dacă ideea nu a fost deloc bine primită de reprezentanții guvernelor.
3. Ce se întâmplă în anul 2023? Un an prefațat de evenimentele din 2004 (revoluția portocalie din Ucraina), 2008 (Summitul NATO de la București și războiul georgiano-rus pentru Osetia de Sud), 2013 (Euro-Maidanul), 2014 (lovitura de stat de la Kiev și secesiunea Crimeii) și 2015 (avortatele acorduri de la Minsk, sponsorizate de Germania și Franța, fără participarea SUA și UK)?
   Ordinea mondială unipolară, prin excelență instabilă (nimeni și nimic nu poate sta prea mult într-un picior), care a urmat ordinii bipolare, prin natura ei tensionată, nu a fost urmată de un nou bipolarism sau de un multipolarism simetric care prin echilibrul puterilor să garanteze pacea, ci este pe cale de a face loc unei fracturi a lumii în două părți separate, fiecare cu ordinea sa, avându-și izvorul în tradiții culturale diferite. Nu o lume cu doi poli, ci două lumi, cu sisteme polare proprii, aflate într-un conflict sistemic și sistematic.
   Pe teritoriul fostei Ucraini sovietice nu se confruntă (numai) Rusia cu Ucraina, ci Vestul euro-atlantic cu Estul și Sudul. Acesta nu este un simplu conflict geopolitic și miza lui nu se limitează doar la niște teritorii, ci este un conflict între civilizații. El pune în discuție principiile caracterului indivizibil al securității și pe cel al respectului diversității, opunând în mod periculos independența individuală interdependenței globale și identitatea națională solidarității internaționale, în loc să le concilieze.
   O astfel de situație vine în conflict cu toate idealurile și ideile care au stat la originea CSCE / OSCE și cere reinventarea OSCE în scopul reabilitării respectivelor principii și al împăcării respectivelor contrarii. Alternativa este războiul etern.
4. Ceea ce vedem în 2023 este reideologizarea relațiilor internaționale, Occidentul euro-atlantic proclamând „războiul sfânt” între Democrații și Autocrații. Cele dintâi se autodefinesc ca o lume a libertății și egalității (egalitate absolută, dusă dincolo de diferențele naturale și împotriva distincției dintre majoritate și minoritate), în timp ce cele din urmă se caracterizează ca o lume a tradiției culturale, a familiei clasice circumscrisă de datul geografic, realitatea biologică și de finalitatea socială (perpetuarea speciei), și a identității naționale.
   Deși nu există o definiție sintetică unanim acceptată a democrației, este cvasi-unanim acceptat că democrația euro-atlantică este în suferință (unii susțin că ar fi aproape de moartea clinică). Fraudele electorale, marketingul politic (manipularea și dezinformarea), absenteismul electoral, lipsa de transparență a deciziilor, separarea sferei politicului de mediul social, militarizarea politicii, griparea mecanismului de reglare a echilibrului puterilor prin control reciproc (checks and balancies system), inexistența unui sistem eficace pentru selectarea și promovarea valorilor, dereglarea liftului social (puțini urcă, mulți coboară), submedicritatea conducătorilor și lipsa de lidership (lipsa harului care inspiră actul conducerii și a carismei care mobilizează masa în jurul liderilor), pierderea încrederii celor conduși în conducători și în viabilitatea democrației însăși, sunt toate semne ale bolii. Cât privește libertatea (în special libertatea individuală), ea este tot mai limitată în numele securității și al intereselor colective, așa cum s-a întâmplat neîntrerupt și cu puterea evidenței de la atentatele teroriste din 9/11 și Patriot Act, la politicile anti Covid 19 și până la propaganda de război anti „putinistă”.
   De partea cealaltă, „autocrațiile” se caracterizează prin coincidența între ceea ce spun și ceea ce fac – familie, religie, patrie (chiar dacă valorile pe care le susțin, pentru „democrații globaliști” par a aparține mai degrabă secolului al XIX-lea și istoriei premoderne, decât secolului al XX-lea și post-modernismului); ideologia și religia, respectiv concepția asupra cetății terestre și a cetății celeste, fiind înrădăcinate în tradițiile organizării familiale determinate de realitatea geografică.
   Din acest punct de vedere autocrațiile apar a câștiga concursul autenticității cu democrațiile, și astfel sufletele și mințile oamenilor.
5. În același timp, concentrarea puterilor așa-zis autocrate, împinse spre a se alia de războiul declarat al așa ziselor democrații purtat împotriva lor, configurează tot mai accentuat superioritatea celor dintâi inclusiv sub aspect economic, demografic și cultural, precum și pe terenul cercetării și creativității științifice; și chiar, din ce în ce mai mult, în domeniul militar. Omenirea se împarte nu numai în două lumi adverse, dar lumea în care își are sediul OSCE este tot mai mică și mai slabă în comparație cu cealaltă lume.
   Asocierea resurselor naturale și a capacităților nucleare ale Rusiei cu productivitatea și creativitatea Chinei, cărora li se alătură puteri precum India, Africa de Sud, și Brazilia, precum și Turcia sau Arabia Saudită, pune în umbră și împinge în defensivă orice ofertă euro-atlantică.
   În încercarea de o oferi Europei securitatea cooperativă, CSCE a extins Europa ducând-o de la San Francisco la Vladivostok. Acționând pe mai departe în frontierele acestei Europe extinse, OSCE trebuie, însă, să gândească global.
6. Dreptul internațional ca sursă și produs al unei ordini consensuale este înlocuit prin conceptul „ordinii internaționale bazate pe reguli”. Aceste reguli sunt considerate ca exprimând valori universal valabile și de aceea statele autocalificate ca democrate sunt convinse că au legitimitatea de a le impune statelor etichetate ca autoritare.
   Cele din urmă răspund printr-un comportament care încalcă toate regulile celor dintâi. Aceasta merge până la suspendarea participării la vechile tratate concepute ca ingrediente esențiale ale securității colective. Cel mai recent exemplu este cel al Rusiei care a suspendat calitatea de parte la tratatul Star 3, descriind gestul ca pe o replică dată caracterului abuziv al unilateralismului american, după ce anterior SUA denunțase mai multe tratate de nonproliferare a armamentului nuclear, invocând încălcarea lor de către Rusia.
   Etichetărilor reciproce, le urmează demonizările reciproce și acestora excomunicările reciproce. Aceasta distruge cultura dialogului, a consensului și a compromisului, înlocuind spiritul asocierii, caracteristic OSCE, cu cel al disocierii, includerea cu excluderea, solidaritatea intereselor cu adversitatea intereselor și strategia proiectelor comune cu anarhia proiectelor rivale.
   În asemenea condiții, reînflorește logica jocului de sumă nulă, fiecare jucător încercând să își obțină securitatea pe seama insecurității celorlalți. Aceasta neagă atât securitatea colectivă cât și securitatea cooperativă (prin cooperare).
7. Desigur că nimănui nu i se poate permite să blocheze activitatea unei organizații al cărui membru este încălcând regulile acesteia. Este tot atât de adevărat că nimeni nu poate fi obligat să rămână membru al unei organizații interguvernamentale care nu îi satisface interesele pentru care a intrat în compunerea ei.
   Cei dintâi pot fi excluși. Cei din urmă se pot autoexclude. Asta se întâmplă în prezent cu OSCE: unii vor să îi excludă pe cei care nu gândesc la fel cu ei, în timp ce alții vor să plece pentru a se izola de cei care nu gândesc la fel cu ei. Prin cumularea acestor procese se ajunge la irelevanța organizației până la dispariție, în măsura în care rolul acelei organizații este să ofere securitate colectivă organizând securitatea cooperativă prin ținerea celor care nu gândesc la fel împreună.
   Pentru a evita un asemenea deznodământ OSCE trebuie să se reinventeze. În situații de criză reinventarea presupune reîntoarcerea la origini. Făcând aceasta trebuie să observăm că pariul pe care OSCE îl are de rezolvat azi este mult mai dificil decât la nașterea sa. Înainte de a reabilita securitatea cooperativă în Europa extinsă, OSCE trebuie să refacă unitatea acestei Europe într-un context global în care puterile extra-europene se afirmă ca protagoniști de prim rang ai ordinii mondiale.
   Primul lucru care trebuie stabilit este dacă mai credem sau nu în indivizibilitatea securității.
   Al doilea lucru de stabilit în mod prioritar este acela dacă principiul respectului diversității rămâne primordial sau nu. Răspunsul afirmativ înseamnă acceptarea faptului că nu există un singur set / sistem de drepturi și libertăți, ci mai multe, că ele depind de tradițiile fiecărei societăți și ele determină diferențe în regimurile politice ale acestora.
   A treia prioritate este reafirmarea dorinței ca OSCE să rămână locul de întâlnire al celor diferiți (ca tradiție, mod de a gândi și mod de a trăi), unde se organizează coexistența lor în libertate și securitate, inclusiv atunci când interesele lor diferă.
8. Odată adoptate aceste decizii, se poate răspunde la întrebarea dacă vechile criterii și principii ale coexistenței pașnice adoptate în 1975 rămân valabile și urmează a fi păstrate. În principiu răspunsul este pozitiv, dar el trebuie nuanțat pentru a integra evoluțiile de după 1990, respectiv de după încetarea Războiului rece și modificările apărute în raporturile de putere la scară globală.
   Astfel, ar trebui să vedem cum poate fi conciliat principiul neamestecului în treburile interne, cu cel al obligației de a proteja și al dreptului de a interveni din motive umanitare, subsecvent acesteia. Cele din urmă s-au aplicat în cazul Iugoslaviei, cu efectele cunoscute. De asemenea, va trebui văzut cum se pot împăca principiul integrității teritoriale cu cel al autodeterminării (despre care mulți credeau că nu mai are aplicare în Europa după Pacea de la Versailles și Actul final de la Helsinki, dar care a fost revitalizat în Balcanii de vest, Caucazul de sud și Ucraina).
   Reinventarea OSCE poate impune și revizitarea Cartei OSCE din 1990. Credința romantică potrivit căreia odată cu terminarea Războiului rece istoria s-a terminat și că adoptarea democrației în toate statele emisferei nordice europene uniformizează interesele naționale și extinde pacea internă în politica externă generând securitatea democratică, a determinat înmulțirea și rigidizarea regulilor de conduită în cadrul OSCE. Este vremea să recunoaștem efectele nocive ale acestor iluzii; mai ales ale dogmatismului și intransigenței exclusiviste generate de ele (fără a cădea în conciliatorism, desigur).
   Interesele statelor membre ale OSCE rămân diferite și uneori contradictorii, culturile acestora sunt diverse, modul de a gândi și a aborda atât ordinea internă națională cât și relațiile internaționale nu sunt aceleași. Maximul pe care îl putem cere și aștepta este armonizarea, iar nu uniformizarea acestor elemente definitorii ale identităților diferite, precum și stimularea evoluției lor pe linii convergente. De aceea regulile trebuie simplificate și flexibilizate astfel încât să se evite derapajul spre situații limită în care interesele naționale ajung să domine respectul pentru regula comună, și puterea să prevaleze asupra dreptului, făcând din război soluția optimă pentru depășirea controverselor. Poate ar fi preferabil să privim angajamentele luate de statele participante ca obligații de diligență, mai degrabă decât ca obligații de rezultat, urmând ca buna credință a celui care s-a angajat să fie evaluată în această perspectivă. Iluziile ne-au dus la o supra reglementare prea rigidă, iar rigiditatea formală, neputându-se adapta nevoilor reale, ne-a împins pe calea războiului.
9. Dacă în 1975 misiunea OSCE a fost aceea de a menține războiul rece, iar în 1990 de a exclude războiul cu totul din relațiile internaționale, în 2023 acestea este de a răci războiul până la temperatura păcii.
   Regula consensului în luarea deciziilor, echivalând cu acordarea unui drept de veto fiecărui stat membru, a blocat adesea sistemul decizional al OSCE. Eu unul am pledat în trecut pentru reformarea acestui sistem. Nu mi-am schimbat opinia, dar în condițiile actuale renunțarea la consens ca modalitate de adoptare a deciziilor este nerealistă. O asemenea modificare a regulii, fie și numai parțială sau graduală, este condiționată de existența unui nivel rezonabil de încredere. Or, în prezent, încrederea între membrii OSCE a dispărut și fără ea nimeni nu poate renunța la prerogativa de a bloca orice hotărâre care i se pare neconvenabilă.
   De aceea, trebuie să revenim la efortul promovării măsurilor pentru creșterea încrederii. Am făcut-o în trecut. O putem face din nou.
   Printre aceste măsuri se încadrează controlul armamentului și acordurile verificabile de neproliferare. Vechiul tratat privind controlul armamentului convențional (CFE) trebuie reluat, actualizat și ratificat, după ce a fost abandonat înainte de a fi intrat în vigoare.
   De asemenea, în același context, trebuie să recunoaștem că sancțiunile economice reprezintă acte de război. Ele sunt acte de război economic. De aceea OSCE este chemat să le combată, mai ales atunci când sunt adoptate discreționar de un stat membru împotriva altor state membre. Este nevoie de un drept al sancțiunilor economice și de un mecanism al sancțiunilor, pornind de la care să se stabiliească prin proceduri colective justețea și eficiența acestora, cu respectarea securității economice (și nu numai) colective a comunității statelor OSCE.
   Nu este acceptabil ca fiecare stat să treacă după bunul său plac la sancționarea economică a altuia, impunând terților respectarea acelor sancțiuni, cu ignorarea dreptului internațional și a intereselor legitime ale comunității internaționale. Asta nu poate duce decât la dezordinea mondială a cărei ultimă expresie este războiul… nuclear.
   În materie de sancțiuni este necesar un acord potrivit căruia puterile OSCE trebuie să crească, iar puterile discreționare ale statelor participante să scadă până la zero.
10. În contextul unor asemenea considerații trebuie să se adauge observația că sancționarea politică, mai ales prin excludere, a unor state membre ale OSCE, subminează tocmai dialogul care este de esența acestei organizații. Câștigurile eventuale aduse prin asemenea sancțiuni radicale, aplicate în afara unor modalități stabilite prin consens, sunt depășite cu mult de pierderile pe care le implică.
    În măsura în care admitem că războiul actual care bântuie Europa are ca miză principală redefinirea ordinii internaționale și a arhitecturii de securitate cel puțin în spațiul Europei centrale și de est, putem conchide că rolul OSCE este unul de maximă importanță. Pacea dintre Rusia și Ucraina nu se poate instaura decât în cadrul unei noi ordini mondiale. Este misiunea naturală a OSCE să o proiecteze și să o propună. Cu cât o va face mai repede cu atât OSCE va fi mai eficientă în calibrarea negocierilor vizând noua ordine mondială; negocieri care se vor purta cu marile puteri emergente de pe celelalte continente (în special din Asia).