Propunerea legislativă privind ieșirea României din tratatul politic de bază româno-ucrainean din 1997 și recuperarea prin „anexare directă” a Bucovinei de Nord, Herței, Hotinului și Bugeacului, întrucât impune Parlamentului (și întregii clase politice românești, în general) să se pronunțe explicit cu privire la ideea reîntregirii teritoriului național românesc, are, dincolo de multele ei dezavantaje, și două consecințe utile, scrie fostul ministru de externe Adrian Severin, preluat de Romanian Global News.

1. Obligă la o analiză care inevitabil devoalează caracterul inept, mânat sau nu de rea credință, al diabolizării tratatului amintit, ca și al întregului discurs patriotard condimentat cu aberații juridice și fantasme istorice referitor la teritoriile românești aflate în compunerea Ucrainei și la comunitățile de români care le locuiesc. Neputând adopta propunerea din cauză că, odată acceptată și pusă în practică, va deveni evident că ea nu aduce nimic decât pagubă națională, legislativul român nu va avea de ales decât să se delimiteze oficial și expres de întreaga strategie a diabolizării, menită, până acum, a ascunde lipsa unei viziuni politice cu adevărat curajoasă și patriotică.
2. Arată că România are nevoie de o strategie a reîntregirii naționale serioasă, consensuală, responsabilă, pragmatică și înțeleaptă, măcar și pentru a umple vidul pe care astăzi îl invadează periculos național-populiștii.
   Recuperarea teritoriilor pierdute de România la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial este o altă temă care îi dezbină pe români, împărțindu-i în unioniști și antiunioniști. Analiza de față NU se ocupă de această controversă. Mă rezum la a afirma că, în ceea ce mă privește, reîntregirea teritoriului național NU poate fi eliminată din agenda politică a României. Desigur, cu mențiunea că acum prioritate are recâștigarea independeței și suveranității naționale.
   Indiferent de poziția pe care ne plasăm cu privire la problema reîntregirii aceasta trebuie abordată cu seriozitate și profesionalism, rațional și pozitiv, fără excese patriotarde, acuzații iresponsabile și discursuri populiste, dacă nu vrem să ne alegem cu mai multe pagube decât câștiguri.
   Despre asta este vorba în acest text. El nu este nici procesul Dianei Șoșoacă, nici cel al tratatului româno-ucrainean din 1997, ci introducerea în analiza căilor de urmat și de neurmat în căutarea reîntregirii naționale.
   STRATEGIA REUNIFICĂRII ÎN 1997…
   În 1997 s-a dat prioritate absolută ocrotirii drepturilor cetățenilor ucraineni de origine română, cu scopul păstrării identității etno-culturale a celor care trăiau pe teritoriile pierdute de România prin Tratatul de pace din 1947. Acel tratat a consemnat pierderi teritoriale românești, dar nu a autorizat prin nimic și pierderea identității românești a românilor rămași să trăiască pe respectivele teritorii și a descendenților lor.
   Astfel, în 1997, s-a preconizat inclusiv înființarea unei Universități multiculturale la Cernăuți, cu o secție în limba română, astfel încât de la școala primară până la facultate, românii cu pricina să poată învăța în limba maternă. O limbă care putea fi folosită și în relațiile cu instituțiile administrative și judiciare ale statului ucrainean. De ce nu s-a făcut asta trebuie să ne spună nu doar Kievul, ci și Bucureștiul.
   Tot atunci preconizam și reînființarea Mitropoliei Bucovinei și asigurarea jurisdicției canonice a episcopiei Basarabiei de sud în Bugeac. Aceasta nu se putea face de către stat, dar statul putea susține și încuraja Patriarhia română să o facă, scoțându-i pe credincioșii ortodocși români de sub jurisdicția canonică a Moscovei. De ce nu s-a făcut asta trebuie să ne spună nu doar Kievul, ci și Bucureștiul.
   Prin tratatul din 1997, cu acordurile sale conexe, s-a convenit înființarea euroregiunilor Dunărea de Jos și Prutul de Sus (Bucovina), ceea ce trebuia să permită reluarea conviețuirii românilor dintr-o parte și alta a frontierei care tăia vechile regiuni istorice românești, inclusiv prin avansarea unor politici comune privind dezvoltarea teritorială și economică. Euroregiunile s-au conturat, inclusiv cu integrarea unor unități teritoriale din Republica Moldova, dar mai apoi nimic concret nu a apărut. De ce nu s-a făcut asta trebuie să ne spună nu doar Kievul, ci și Bucureștiul.
   În același timp s-a preconizat legarea Cernăuțiului, de Suceava, Iași și București printr-o autostradă și o linie modernă de cale ferată, parte a unei artere de comunicație orientată pe direcția nord-sud, cu punct de plecare portul Gdansk (Polonia), la Marea Baltică, și punct de sosire portul Alexandropolis (Grecia), la Marea Egee. Acestea ar fi condus la fuziunea teritoriilor și comunităților românești de o parte și de alta a frontierei stabilite la Paris în 1947. Hărțile fuseseră deja desenate cu indicarea acestor proiecte. De ce nu s-a realizat acest program trebuie să ne spună nu doar Kievul, ci și Bucureștiul.
   Altminteri noi nu am construit nici măcar o autostradă care să lege Iașul de București și de Cluj, precum și una care să lege Bucureștiul de Budapesta traversând Transilvania (așa cum se convenise tot în 1997, odată cu schimbul instrumentelor de ratificare a tratatului politic de bază dintre România și Ungaria).
   Euroregiunile menționate mai sus trebuiau să fie ancore care să lege Ucraina de Europa centrală și occidentală, prin intermediul României (și al Poloniei, împreună cu care se formase trilaterala și apoi patrulaterul România-Ucraina-Polonia-Moldova).
   În contextul politico-diplomatic bilateral astfel creat, s-ar fi trecut la o formulă de integrare economică, legislativă și instituțională româno-ucraineană care ar fi avut ca avangardă tocmai euroregiunile amintite, procesul urmând a fi apoi facilitat prin intrarea României în UE și susținerea asocierii politice și economice a UE cu Ucraina. Armonizarea legislativă și interoperabilitatea instituțională între Ucraina și o UE în care România era membră, ar fi profitat reintegrării comunităților și teritoriilor românești din spațiul politic ucrainean, în spațiul social, cultural, economic și chiar administrativ românesc, frontierele, fără a fi modificate formal, pierzându-și vechea semnificație separatorie, prin spiritualizarea lor.
   Totul, în condițiile realizării unei antante cordiale între UE și Rusia, ca și ale normalizării raporturilor între România și Rusia. Toate acestea au fost demarate. Ca ministru de externe și ulterior ca împuternicit al PE pentru relația UE cu Ucraina și a celei cu Rusia, am condus lucrurile pe o atare cale (inclusiv prin elaborarea și promovarea unor documente de poziție). Drumul trebuia să meargă spre federalizarea și „finlandizarea” (neutralitatea) Ucrainei, ambele acceptate, dacă nu chiar susținute de Rusia.
   Atât UE cât și România au abandonat (odată cu Euro Maidanul din 2013 și lovitura de stat de la Kiev din 2014) cursul aici schițat, în favoarea transformării Ucrainei în avanpost al NATO, conform dorinței SUA și strategiei regionale americane, ceea ce a dus direct la războiul cu Rusia.
   … ȘI ÎN 2023
   Acum ne găsim în 2023: al doilea an de război al Occidentului colectiv euro-atlantic cu Rusia, purtat prin intermediul Ucrainei. Ce mai poate fi aplicat din strategia românească și europeană definite în 1997 și respectiv în 2010? Mai nimic. Ce este de făcut mai departe? În Polonia unii gândesc la constituirea unei confederații polono-lituaniano-ucrainene (probabil cu vechile teritorii poloneze din Galicia, cedate URSS / Ucrainei tot prin tratatul de pace din 1947). În România nimeni nu gândește nimic.
   Un proces de reflecție românesc în contextul internațional actual ar trebui să înceapă cu revizitarea stării de drept.
   Referendumul din 1991 organizat în Ucraina (cel pe care Parlamentul român nu voia să îl recunoască) a vizat ieșirea Ucrainei sovietice din componența URSS, ca o parte a imperiului sovietic iar nu ca stat-națiune. Poporul format din cetățenii sovietici rezidenți ucraineni a fost chemat să se pronunțe în legătură cu raporturile sale și ale teritoriului pe care îl locuiau, cu URSS și celelalte state sovietice. Ucrainenii de origine română au votat pentru sau contra rămânerii Ucrainei sub jurisdicție sovietică, dar nu și în ceea ce privește raporturile lor cu România. Referitor la acestea bucovinenii și basarabenii (mai exact antecesorii lor) s-au pronunțat o singură dată (până acum), prin actul de autodeterminare adoptat de adunările reprezentanților lor din Bucovina și Basarabia în 1918.
   La fel s-au petrecut lucrurile și în Transilvania, Banat și Crișana. Acolo autodeterminarea s-a consumat la Adunarea de la Alba Iulia. Efectele practice ale acesteia ar fi fost cu totul altele, dacă ar mai fi fost, în condițiile în care tratatul de pace nu ar fi recunoscut România Mare. Statele nu se nasc, însă, prin recunoaștere. Recunoașterea le integrează doar, odată născute, în raporturile inter-statale guvernate de dreptul internațional. Altfel totul s-ar reduce la raporturile de putere.
   Statul român întregit ca urmare a acestui șir de autodeterminări a fost recunoscut apoi pe plan internațional, în primul rând prin Tratatul de la Versailles. România Mare a fost recunoscută la Versailles, dar ea s-a născut prin actele de autodeterminare amintite, la Cernăuți, Chișinău și Alba Iulia. Niciodată aceste acte nu au fost anulate, modificate sau denunțate. Autodeterminarea Ucrainei în 1991 nu le-a afectat.
   Includerea unei părți a Bucovinei și a Basarabiei în statul sovietic și post-sovietic ucrainean, nu este rezultatul unor acte de autodeterminare, ci al unei convenții geo-politice dintre învingătorii și învinșii celui de al Doilea Război Mondial. Prin revenirea Ardealului de Nord în componența României (în 1946/1947), actul de autodeterminare și recunoașterea lui din 1918/1920 au fost reconfirmate, simultan cu anularea arbitrajului geopolitic de la Viena din 1940. Menținerea Bucovinei de Nord și a Basarabiei în componența URSS, după 1947, a modificat prin forță (parțial, respectiv integral) actele de autodeterminare a bucovinenilor și basarabenilor, în favoarea echilibrului de putere pe continentul european conceput de marile puteri globale postbelice în condițiile emergenței ordinii mondiale bipolare.
   Ordinea bipolară nu mai este. Chiar și ordinea unipolară, care i-a urmat spontan, a murit. O nouă ordine se ridică la orizont. Războiul din Ucraina este un război pentru definirea noii ordini mondiale, care nu poate fi decât multipolară. Sistemul echilibrelor geostrategice conceput prin Tratatul de la Paris din 1947 este zdruncinat. În orice caz, este obsolit.
   Ucraina sovietică separată de URSS a ratat șansa desovietizării și a păstrării integrității teritoriale în vechile frontiere sovietice prin federalizare / devoluție și finlandizare / neutralitate. Reconfigurarea Ucrainei ca stat-națiune este singura variantă durabilă a ucrainizării vechii republici sovietice. Aceasta presupune recunoașterea dreptului la autodeterminare a comunităților etno-culturale aflate azi în compunerea Ucrainei prin efectul convențiilor politice post-belice.
   Dacă prin referendumul din 1991 cetățenii sovietici rezidenți / resortisanți ucraineni s-au pronunțat în ansamblu, fără distincții etno-culturale, pentru desprinderea din URSS, prin tratatul de pace cu care se va încheia actualul război din Ucraina, fiecare comunitate etno-culturală care compune ansamblul cetățenilor ucraineni, va trebui să primească dreptul de a opta pentru a rămâne în compunerea statului ucrainean (alegând autodeterminarea internă) sau a reveni la vechiul act de autodeterminare din 1918.
   Până atunci și independent de rezultatul unei asemenea consultări populare, în baza art. 12 și 13 din tratatul româno-ucrainean din 1997, România, constatând că regulile general admise pentru protecția persoanelor aparținând minorităților naționale au fost constant și chiar iremediabil încălcate de guvernele ucrainene, ceea ce a afectat esențial și pe termen nedeterminat legătura de încredere dintre acele minorități și statul ucrainean, precum și îndeplinirea criteriilor de coeziune națională ale Ucrainei, este în drept să ceară activarea prevederilor convenționale care conduc la autodeterminarea internă a comunităților lezate, prin stabilirea unui statut special de autonomie largă, eventual garantat de acorduri internaționale specifice.
   PACEA DE LA PARIS ȘI PACEA DE DUPĂ RĂZBOIUL DIN UCRAINA
   Ținând seama de specificul crizei ucrainene, viitorul tratat de pace nu va putea fi unul bilateral ruso-ucrainean, el trebuind să fie multilateral, dintre semnatarii săi neputând lipsi vecinii Ucrainei. Acest tratat va trebui să stabilească și situația comunităților etno-culturale trăitoare pe teritoriile lor istorice ajunse în compunerea Ucrainei prin acte de război sau acte ale administrației sovietice.
   Desigur, statele-națiune contemporane sunt state civice, respectiv constituie organizarea politică a națiunii civice, iar nu a celei etnice. Aceasta nu permite, însă, ignorarea existenței comunităților etno-culturale și a dreptului membrilor lor la identitate culturală. În anii 1990, pe vremea războiului din Iugoslavia, s-a formulat maxima potrivit căreia statul modern nu poate fi decât civic și multicultural, iar statele care nu acordă drepturi culturale, cedează teritorii. Această maximă nu și-a pierdut valabilitatea.
   Ucraina trebuie să rămână independentă și suverană în raport cu Rusia, precum și cu orice alt stat. În același timp, Ucraina trebuie să fie un stat-națiune a cărui independență și suveranitate sunt garantate prin „civilizarea” statului (punerea statului în slujba tuturor cetățenilor săi, indiferent de identitatea lor etno-culturală), iar nu prin „ucrainizarea” societății (transformarea culturală forțată a tuturor cetățenilor în ucraineni) în stil neo-sovietic. Coeziunea unui stat format din teritorii care provin nu numai din alte spații geo-politice dar și din alte spații spirituale, nu se poate realiza decât recunoscând și organizând multiculturalitatea.
   Pe de altă parte, încercarea de a bulversa prezentul în numele unui trecut presupus „de aur”, fără a ține seama de transformările esențiale petrecute în timp, constituie o utopie periculoasă. Viitoarea pace va fi obligată a ține seama și de acestea. Nu ne putem întoarce tot timpul în trecut, oricât de surâzător ar fi el. Nu putem reveni mereu la linia de start și relua cursa istoriei de acolo. Trebuie admis că există și transformări ireversibile pe temelia cărora avem de construit un viitor mai bun. Să ne rugăm, deci, așa cum spune o rugăciune a primilor creștini, ca Dumnezeu să ne dea înțelepciunea pentru a distinge între ceea ce se poate și ceea ce nu se poate.
   Păstrând toate acestea în minte, nu putem ignora nici argumentul stabilității geopolitice prin menținerea echilibrelor de putere. În anii 1990, desprinsă din URSS și fără de care Rusia se transforma dintr-un imperiu (cu relevanță globală) într-o mare putere printre alte mari puteri (cu relevanță precumpănitor regională), Ucraina devenea componenta a unei arhitecturi de securitate est-europene cu rol de tampon între spațiul euro-atlantic și cel euro-asiatic. De aceea protagoniștii occidentali ai ordinii mondiale post-bipolare (și în special hegemonul american) au ținut ca Ucraina post-sovietică să își păstreze integral configurația teritorială sovietică. Se găsește în aceasta o formă de adaptare a echilibrelor strategice consacrate prin Tratatul de pace de la Paris, în zorii bipolarismului postbelic, la realitățile post-bipolarismului de după încetarea Războiului Rece.
   Dacă tratatul de pace cu care se va încheia actualul război al Occidentului Colectiv cu Orientul Colectiv și care va stabili, neîndoielnic, bazele ordinii mondiale multipolare (post-americane), va decide reducerea teritorială a Ucrainei sovietice prin transformarea acesteia într-un stat-națiune ucrainean (așa cum s-a întâmplat cu Ungaria după Primul Război Mondial), ceea ce va corespunde cu o consolidare teritorială a Rusiei și a prezenței rusești la Marea Neagră, consecința logică și necesară va fi corectarea dezechilibrului astfel apărut prin reîntregirea teritorială a vecinilor vestici ai Ucrainei cu teritoriile luate lor la pacea de la Paris.
   În întâmpinarea unor asemenea evenimente, România are de acționat de îndată, cu claritate și din toate puterile. Bazele păcii viitorului se pun azi.
   Pentru moment, Parlamentul României urmează a se pronunța prin vot cu privire la propunerea ieșirii din tratatul de cooperare, prietenie și bună vecinătate cu Ucraina (tratatul politic de bază) și „anexarea” prin act unilateral a unor teritorii istorice românești aflate în componența Ucrainei. Votul va fi, cel mai probabil, negativ, întrucât nu aceasta este strategia de urmat. Ea ne-ar împinge spre modelul rusesc de abordare a controverselor geo-politice cu Ucraina, ceea ce, dincolo de obiecțiunile de principiu, este cu mult peste puterile României sub aspect practic.
   În context, nu putem exclude că reacția disproporționată a MAE ucrainean este menită să acopere altceva decât ceea ce se pretinde. A da atâta importanță unui demers derizoriu prin înseși excesele lui, provenind de la o persoană cu influență periferică în politica românească, ar putea indica încercarea de a exploata în orb impetuozitățile unui senator român pentru a compromite aspirațiile la reîntregire națională ale românilor prin adâncirea faliei între oamenii politici responsabili și demagogii populiști, sau dintre patrioții realiști și idioții utili, mărind în același timp confuzia între ceea ce românii pot iniția ca demersuri naționale juste, fezabile și durabile, și gesturile teribilist patriotice cu potențialul autosubminării marilor cauze.
   Respingerea propunerii în discuție ne pune, cel puțin simbolic, mai ales după declarația agresivă MAE ucrainean, într-o poziție defensivă, sugerând abandonul cauzei naționale. Va trebui să explicăm limpede că nu este cazul. Nu amenințăm, dar nici nu renunțăm. Acceptarea propunerii ar fi și mai dezastruoasă, ea lăsându-ne fără drepturi (juridice) pe când nu avem nici putere. Așa se întâmplă când suntem puși în situația de a gestiona demersuri „eroice”, dar necugetate.
   Cât privește eventualele oportunități pe care actualul conflict din Ucraina le oferă României, ceea ce este obligatoriu de evitat este ca nu cumva sfârșitul războiului să ne găsescă iarăși în tabăra învinșilor. Asta nu depinde de inițiativele spontane ale unui parlamentar izolat, ci de politica Guvernului român. Or, din acest punct de vedere nu prea avem motive de optimism.