O analiză a publicației strategika510.com
Niciodată, de la ziua nefastă de 6 august 1945, lumea nu a fost atât de aproape de un conflict nuclear. Posibilitatea utilizării armelor nucleare tactice sau strategice în Eurasia și Orientul Mijlociu nu este doar ridicată, ci aproape inevitabilă, se arată într-o analiză a publicației strategika510.com, citată de jurnalistul Adrian Onciu pe https://opozitia.net și preluată de Romanian Global News.
Dacă cineva ne-ar fi cerut acum un deceniu să descriem atmosfera unei lumi în pragul unui conflict nuclear, aș fi evocat zumzetul surd al celebrei imagini simbolice a Ceasului Apocalipsei, și nu proliferarea atacurilor cu drone care vizează infrastructuri strategice în profunzime.
Nu ne-am gândit niciodată cu adevărat la un astfel de scenariu și totuși ne aflăm în plină desfășurare a acestuia. Mulțimi de oameni fac cumpărături online în țări aflate în război fără formalități (fără declarație oficială de război, practică învechită) și fără să știe măcar că în orice moment o rachetă nucleară poate lovi.
Nu ne aflăm pur și simplu într-o perioadă de risc teoretic de proliferare; asistăm la militarizarea securității nucleare înseși. Riscul unui conflict nuclear a atins cel mai înalt nivel din 1945. Deja pe atunci, unele minți luminate din Statele Unite, singurul deținător al armei atomice, recomandau bombardarea fostei URSS, aliată, cu bombe atomice de tipul Fat Man (precum cea aruncată asupra Nagasaki) sau Little Boy (aruncată asupra Hiroshimei).
Suntem în 2026, iar riscul unui schimb nuclear a depășit toate pragurile de toleranță la durere. Pentru Rusia, campania de bombardament cu drone condusă de țările europene împotriva infrastructurilor sale strategice ar fi precipitat o salvă de rachete nucleare către ținte situate în Europa de Vest și Centrală; pentru Statele Unite, furioase că nu pot câștiga un conflict cu Iranul și că au fost umilite de o putere iraniană rezistentă și tenace, arma nucleară ar fi fost deja utilizată de o administrație Trump infantilă și coruptă împotriva Iranului, dacă nu ar fi fost clarviziunea anumitor generali americani.
Pentru a înțelege riscul concret al unui schimb nuclear — oricât de limitat ar fi acesta —, trebuie să lăsăm deoparte retorica și să examinăm mecanismele fronturilor cele mai instabile.
Două aspecte necesită acum atenția noastră imediată: răbdarea strategică a Rusiei, care se erodează sub efectul unei campanii aeriene fantomă conduse în ritm alert de Marea Britanie și de întreaga Europă continentală sub acoperirea ucraineană, și transformarea ireversibilă a Iranului, care trece de la statutul de țară aflată în pragul puterii nucleare la cel de stat supraviețuitor dotat cu arma nucleară, pentru care dobândirea bombei nu mai este o chestiune de „dacă”, ci de „când”, și modul în care această inevitabilitate redefinește întreaga escaladare.
De luni de zile, Ucraina, ca paravan al Europei în război, duce o campanie de lovituri de lungă distanță în adâncimea teritoriului rus, vizând sistematic rafinăriile de petrol, conductele de petrol și aerodromurile militare. Această campanie exploatează lacune flagrante: apărarea aeriană rusă, copleșită, nu reușește să protejeze eficient instalațiile dispersate și de mare valoare împotriva valurilor succesive și neîntrerupte de drone ieftine. Loviturile nu sunt simbolice. Ele au lovit rafinăriile din Novokuibyshevsk și Syrzan din regiunea Samara, un terminal petrolier la Vysotsk în regiunea Leningrad, precum și stații de pompare în regiunea Krasnodar. Au fost lovite, de asemenea, aerodromuri militare și o centrală electrică din regiunea Rostov, confirmând faptul că nicio parte a districtelor militare occidentale ale Rusiei nu este complet la adăpost.
Este vorba despre campania militară „fantomă” a ceea ce Moscova numește Occidentul colectiv în ordin de luptă: fără personal la sol, aspect care poate fi negat („sunt ucrainenii”) și persistentă ca un miros pestilențial. Ea funcționează ca o forță aeriană europeană fantomă, producând efecte strategice fără a depăși pragul unei intervenții deschise a NATO. Spre deosebire de coloanele de blindate vizibile din doctrinele trecute, această amenințare apare din umbră și poate fi negată.
Răbdarea strategică: o pauză chibzuită, nu pasivitate
Răspunsul Moscovei la hemoragia internă s-a caracterizat prin ceea ce unii analiști numesc „răbdare strategică”. Nu este vorba de o acceptare pasivă. Abordarea rusă combină presiunea cu negocierea tactică, așa cum ilustrează scurtul armistițiu privind infrastructurile energetice, menit să pună capăt atacurilor împotriva rețelelor electrice civile. Când armistițiul a luat sfârșit în februarie 2026, atacurile împotriva infrastructurilor din Harkov și Sumi au reînceput, demonstrând că Moscova este dispusă să facă o pauză din motive umanitare, dar că nu va accepta la nesfârșit dezavantaje operaționale unilaterale.
Această răbdare are un caracter strategic, deoarece permite Rusiei să câștige timp pentru a slăbi apărarea aeriană ucraineană prin salve masive, precum seria de lovituri din ianuarie 2026, în cursul căreia peste 330 de drone și rachete au bombardat Kievul. Ea se înscrie, de asemenea, într-o strategie geopolitică mai amplă menită să instituie structuri de securitate previzibile. Dar răbdarea are limitele sale, iar aceste limite sunt puse la încercare în fiecare zi de exploziile care au loc chiar în inima teritoriului rus. Ciocanul nuclear nu este departe.
Ciocanul nuclear
Nu o victorie ucraineană – imposibilă, de altfel – ar declanșa o ripostă nucleară rusă limitată, ci o defecțiune catastrofală a sistemului de comandă și control. În cel mai rău scenariu, serviciile de informații ruse au elaborat planuri detaliate menite să ducă la acțiuni de sabotaj împotriva propriilor conducte de export de gaze — în special TurkStream și Blue Stream — pentru a crea un pretext care să permită acuzarea Ucrainei de „terorism energetic” și să forțeze o relaxare a sancțiunilor occidentale. Când un nod energetic vital va exploda și Moscova va afirma că a fost vorba de o dronă ucraineană, spațiul informațional va fi inundat de fluxuri informaționale menite să prezinte ca justificată o lovitură rusă „de represalii” împotriva unuia dintre siturile europene de unde provin dronele și imaginile din satelit.
Problema siguranței nucleare este și mai îngrijorătoare. Loviturile rusești au lăsat fără curent electric substațiile care alimentează Cernobîl, iar centrala nucleară de la Zaporijia rămâne sub control militar. Dacă o centrală nucleară ucraineană ar suferi o scurgere radiologică – sau dacă s-ar produce un accident într-o instalație despre care Rusia afirmă că Ucraina nu este în măsură să o gestioneze în condiții de siguranță –, Moscova a stabilit bazele doctrinare pentru a interpreta incidentul ca un „atac comun” condus de un stat non-nuclear susținut de puteri nucleare.
Doctrina militară nucleară rusă își rezervă dreptul de a recurge la arma nucleară ca răspuns la atacuri convenționale care amenință însăși existența statului. Campania europeană „fantomă” afectează astăzi infrastructurile energetice esențiale ale Rusiei. Dacă un atac, fie el real, înscenat sau declanșat accidental, reușește să fie prezentat de Moscova ca o amenințare existențială orchestrată de reprezentanții NATO, terenul va fi atunci pregătit pentru o „demonstrație” nucleară, limitată sau nu. În scenariul unui atac nuclear limitat, șansele unei escaladări în lanț necontrolate care să implice Statele Unite sunt de aproape 80%. Susținătorii „trigger happy” (cu degetul ușor pe trăgaci) nucleare la Washington sunt numeroși.
Ceea ce se schimbă din partea rusă este că tot mai mulți responsabili militari ruși sunt în favoarea lansării atacului. Ceea ce ne pune într-o situație unică de pre-război nuclear, ale cărei contururi se văd deja.
În următoarea noastră parte, vom vedea cum deziluzia strategică a SUA și a Israelului față de Iran a produs o furie patologică susceptibilă să se transforme într-un berserk nuclear fără nicio reținere, cu atât mai mult cu cât Iranul și-a redus întreaga politică la achiziționarea armei nucleare.