La Ankara, NATO a organizat cel mai scump spectacol pirotehnic din istoria sa: angajamente de 5 la sută din PIB pentru apărare până în 2035, contracte de zeci de miliarde anunțate în avalanșă și un mesaj de forță livrat lui Putin de către Mark Rutte cu fermitatea unui director de bancă transformat peste noapte în comandant de oști: ”Ne apărăm teritoriile. Nu te juca cu noi”, scrie jurnalistul Adrian Onciu pe https://opozitia.net, preluat de Romanian Global News.
Un singur lucru a lipsit de pe masa summitului, anume un plan coerent, cu final previzibil. Nu un plan de înarmare, căci avem cu duiumul. Un plan de pace.
Întrebați orice oficial aliat cum se termină războiul din Ucraina și veți primi, invariabil, aceeași non-soluție ambalată în trei formule interșanjabile. Respectivul ne va vorbi despre ”sprijinul pe termen lung”, ”instituționalizarea asistenței militare”, respectiv faptul că ”toți aliații trebuie să tragă la aceeași căruță”. Tradus din limbajul de lemn al comunicatelor NATO, asta înseamnă și mai multe arme pentru Kiev, pe termen nedefinit, cu obiectiv nedefinit.
Nimeni nu-i capabil să ne explice ce înseamnă ”victoria” Ucrainei. Recuperarea integrală a teritoriilor? Capitularea Moscovei? Epuizarea reciprocă până când una dintre părți se prăbușește? Ultima variantă pare a fi, prin eliminare, strategia reală, doar că nimeni nu are curajul să o rostească. Și asta pentru că epuizarea nu ar fi doar a Rusiei, ci și a Europei, în bună măsură. Adică a noastră, a simplilor cetățeni.
Al doilea mandat al lui Trump se dovedește a fi complet dezamăgitor pentru mulți dintre suveraniștii de pretutindeni, care l-au susținut puternic în plin avânt al progresismului. Omul care a câștigat alegerile promițând să încheie războiul în 24 de ore, omul care se lăuda cu relația sa personală cu Putin și denunța ”războaiele nesfârșite”, a ajuns la summitul NATO de la Ankara în postura de casier-șef al conflitului din Ucraina.
Formula sa este de o simplitate comercială dezarmantă. America vinde armele, Europa plătește factura, iar Ucraina pune la bătaie carnea de tun. ”Putin ne aruncă o grămadă de prostii… Se poartă foarte frumos tot timpul, dar se dovedește că totul e fără sens”, a precizat Trump ca să justifice noi termene-ultimatum și amenințări cu tarife asupra Rusiei. Pare că Trump s-a referit mai degrabă la propriile sale promisiuni de pace atunci când a spus ”ne aruncă o grămadă de prostii”.
În realitate, Trump a avut suficiente pârghii ca să pună capăt războiului: credibilitatea amenințării cu retragerea din Europa, un canal direct cu Kremlinul, o bază electorală care i-ar fi iertat orice compromis negociat. Din nefericire, le-a folosit nu pentru a forța o arhitectură de pace (cu negocieri reale, garanții de securitate, un statut clarificat al Ucrainei), ci pentru a stoarce Europa de bani și a-i vinde arme americane la prețuri nesimțite. Suveranismul său s-a dovedit un model de business, nu o doctrină.
Că să vedem cine câștigă masiv din ”afacerea Ucraina”, să urmărim banii și mai puțin declarațiile bombastice de la summitul NATO. Câștigă, întâi de toate, complexul militar-industrial american, pentru care ”5 la sută din PIB-ul Europei” (adică între 1.2 și 1.5 trilioane de dolari anual până în 2035) este cea mai mare comandă din istorie. Summitul de la Ankara a fost, în esență, un mega-târg de armament cu protocol de stat. Mai câștigă, apoi, exportatorii americani de energie, care au înlocuit gazul rusesc în Europa la prețuri pe care industria germană le plătește cu propria dezindustrializare. Câștigă și birocrația de la Bruxelles, care a descoperit în ”economia de război” justificarea supremă pentru centralizare, prin fonduri comune de apărare, datorie comună, decizii comune (mai multă Uniune, votată sub imperiul fricii). Și câștigă, discret, Beijingul, care cumpără la reducere petrol rusesc și iranian, în timp ce rivalii săi occidentali își consumă arsenalele și bugetele pe două fronturi.
Pentru că, da, sunt două fronturi. În chiar zilele summitului, războiul cu Iranul (aparent ”încheiat” printr-un memorandum semnat pe 17 iunie) s-a reaprins cu lovituri americane asupra a peste 80 de ținte, cu ripostă iraniană asupra bazelor din Bahrain și Kuweit, cu prețul petrolului în creștere și Strâmtoarea Ormuz din nou sub amenințare. Aceeași schemă americană, alt decor: escaladare, ”acord”, escaladare. Și aceiași beneficiari (producătorii de arme și de energie din SUA) la fiecare rotație a ciclului.
La capitolul ”perdanți”, Europa ocupă prima poziție de trei ori. O dată prin factura directă, cu creșteri reale de zeci de miliarde pentru apărare, într-un moment în care Franța își negociază austeritatea, Germania trece prin recesiune industrială, iar restul continentului își numără pensionarii. A doua oară prin factura energetică, umflată acum și de riscul Ormuz. Avem un șoc petrolier peste un șoc de înarmare – rețeta clasică a stagflației. Iar a treia oară politic: guvernele care taie din sănătate și educație pentru a cumpăra obuziere vor fi taxate la urne, iar beneficiarii furiei sociale vor fi extremele (stânga și dreapta). Elitele care cred că salvează ordinea liberală prin economie de război riscă să o îngroape la urne.
Și mai pierde Ucraina, condamnată la statutul de poligon permanent, suficient de înarmată ca să nu cadă, insuficient sprijinită ca să învingă, fără perspectivă de aderare reală la NATO și fără arhitectură de pace pe masă. Un stat care sângerează demografic în timp ce aliații săi își sărbătoresc ”unitatea”.
Pierde, pe termen lung, chiar și America lui Trump. O Rusie împinsă și mai tare în brațele Chinei, un Iran împins în aceeași direcție și o Europă vasalizată, dar falimentară, nu compun tabloul ”păcii prin forță”, ci al suprasolicitării imperiale. Adică exact boala pe care ”America First” pretindea că o tratează.
”Putin crede că ne poate depăși, dar noi nu plecăm nicăieri”, a proclamat Rutte la Ankara. Poate. Dar a nu pleca nicăieri nu e totuna cu a ajunge undeva. NATO 3.0, adică ”o Europă mai puternică într-un NATO mai puternic”, descrie o diviziune a muncii, nu o strategie de ieșire din impas. Europa poartă povara, în timp ce America dirijează războaiele de la Pentagon și încasează un munte de dolari.
Din păcate, patriotul Trump nu a schimbat politica pe care o denunța. Doar a scumpit-o și a externalizat-o.
Până când cineva (la Washington, la Bruxelles sau, mai probabil, în urnele europene) nu va pune pe masă întrebarea interzisă ”Cum se termină, concret, acest război?”, vom continua să plătim, în tranșe tot mai mari, pentru o victorie pe care nimeni nu mai știe s-o definească. Iar la următorul summit NATO, singurul lucru mai mare decât angajamentele de înarmare va fi factura decontată prin noi măsuri de austeritate în Europa.