În ultimii câțiva ani, și cu o intensitate deosebită începând de la sfârșitul anului 2019, Atena și-a aprofundat relațiile cu statele din Golf într-un mod pe care puțini l-ar fi putut anticipa, scrie Ali Bakir în https://www.middleeasteye.net, preluat de Romanian Global News.

La prima vedere, relația pare una obișnuită: o națiune europeană obține acces la energie și investiții, în timp ce statele din Golf câștigă, la rândul lor, un partener european dispus să coopereze.
Privind însă mai atent, detaliile spun o poveste diferită. Extinderea Greciei către statele din Golf s-a desfășurat în două etape, fiecare evoluând în paralel cu aceleași două tendințe: consolidarea alianței cu Israelul și adâncirea tensiunilor cu Turcia.
Prima etapă, desfășurată aproximativ între 2016 și 2021, a luat forma unei coaliții anti-turce. Construită în jurul axei Grecia–Israel–Cipru, aceasta a urmărit să atragă de partea sa Franța, Egiptul, forțele conduse de Khalifa Haftar în Libia, Siria lui Bashar al-Assad și, pe fondul blocadei impuse Qatarului în 2017, atât Emiratele Arabe Unite, cât și Arabia Saudită.
Deși cooperarea economică, energetică și investițională a furnizat pretextul pentru constituirea acestei coaliții, securitatea și apărarea au reprezentat adevărata sa substanță. Această aliniere s-a realizat cu ușurință la acea vreme, deoarece Abu Dhabi și Riad se aliniaseră deja, în mod informal, politicilor regionale ale Israelului pe mai multe planuri.
În acest context, Atena a reușit să încheie mai multe acorduri strategice cu statele membre ale Consiliului de Cooperare al Golfului (GCC).
În noiembrie 2020, premierul grec, Kyriakos Mitsotakis, a semnat un parteneriat strategic cu Emiratele Arabe Unite, precum și un acord separat privind politica externă și apărarea, prin care fiecare parte se angaja să o sprijine pe cealaltă în cazul în care suveranitatea sau integritatea sa teritorială ar fi fost amenințate.
În același an, Emiratele Arabe Unite au desfășurat mijloace militare în Grecia pentru exerciții comune, iar cele două state și-au coordonat acțiunile privind securitatea în estul Mediteranei în cadrul unei rețele mai ample care reunea Grecia, Cipru, Egiptul, Franța și Israelul.
Extinderea influenței
În mod similar, un acord istoric de cooperare în domeniul apărării între Grecia și Arabia Saudită, încheiat în 2021, a dus la desfășurarea unei baterii grecești de rachete Patriot și a personalului aferent în regat, alături de exerciții aeriene comune, precum Falcon Eye, și de o intensificare a vizitelor la nivel înalt între oficialii militari ai celor două țări. Relațiile greco-saudite în domeniul apărării și securității au cunoscut o dezvoltare fără precedent.
Însă arhitectura coaliției anti-turce s-a prăbușit odată cu dispariția premisei pe care se întemeia. După soluționarea crizei din Golf din 2017 și normalizarea relațiilor dintre Emiratele Arabe Unite, Egipt și Arabia Saudită, pe de o parte, și Turcia, pe de altă parte, strategia greco-israeliană de a atrage statele Consiliului de Cooperare al Golfului împotriva Ankarei și-a pierdut fundamentul.
O a doua ofensivă diplomatică a Greciei către statele Consiliului de Cooperare al Golfului s-a desfășurat în perioada 2023–2026, urmând aceleași două direcții: consolidarea alianței cu Israelul și accentuarea fricțiunilor cu Turcia.
Obiectivele Greciei în această etapă au fost duble: pe de o parte, extinderea razei de acțiune și a influenței coaliției greco-israeliene în Golf prin consolidarea legăturilor în domeniul apărării și securității, iar pe de altă parte, diminuarea (și, posibil, contracararea) influenței și rolului tot mai importante ale Turciei în regiunea Golfului, în special în relația cu Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Qatarul.
Ceea ce face această ofensivă diplomatică distinctă este măsura în care Atena și-a contopit politica de securitate cu cea a Israelului, într-un grad pe care niciun alt stat european nu îl atinge măcar pe departe, într-un moment în care Israelul este considerat un paria pe plan internațional, iar cei mai înalți oficiali ai săi se confruntă cu mandate de arestare pentru ceea ce autorul descrie drept crime genocidare ale statului.
Cifrele susțin această argumentație. Principalul program grec de apărare antiaeriană, denumit Achilles’ Shield (Scutul lui Ahile), reprezintă un proiect în valoare de aproximativ 3,5 miliarde de dolari destinat integrării a trei sisteme israeliene într-o rețea multistratificată de apărare împotriva aeronavelor, rachetelor și dronelor.
La începutul acestui an, Atena a adăugat aproximativ 750 de milioane de dolari pentru achiziționarea unui sistem de artilerie cu rachete de mare precizie de la Elbit Systems, sistem care urmează să fie amplasat de-a lungul frontierei cu Turcia. Companii israeliene pregătesc piloții de vânătoare greci, iar achiziționarea, în 2023, de către Israel Aerospace Industries a firmei grecești Intracom Defense a deschis calea pentru producția locală și transferul de tehnologie. În prezent, ofițerii celor două țări activează reciproc în structurile de comandă într-un număr atât de mare încât relația pare mai degrabă una de integrare decât un simplu parteneriat.
Ofensiva Greciei în statele din Golf facilitează agenda hegemonică a Israelului. Israelul a ieșit din războiul din Gaza cu o poziție diplomatică restrânsă, expus din punct de vedere juridic și nedorit în mare parte a regiunii.
Israelul și-ar dori să rămână prezent în arhitectura de securitate aflată în curs de formare a statelor Consiliului de Cooperare al Golfului, fără a fi nevoit să fie binevenit la masa negocierilor. Un partener de încredere, deja angajat în integrarea sa în mecanismele de apărare ale Golfului și care utilizează sisteme israeliene, doctrina militară israeliană și canale de schimb de informații provenite din Israel reprezintă o modalitate de a realiza acest obiectiv în mod implicit.
Recalibrare discretă
Ankara reprezintă cealaltă jumătate a ecuației. Turcia este singurul stat membru NATO cu majoritate musulmană care dispune de o industrie de apărare importantă, are un istoric de aliniere la cauzele arabe și islamice pe parcursul războiului din Gaza și deține greutatea geografică necesară pentru a-și susține pozițiile.
După soluționarea crizei din Golf din 2017, statele Consiliului de Cooperare al Golfului și-au recalibrat discret relațiile cu Ankara, care este privită acum ca un partener strategic, și nu ca un competitor.
Eforturile Turciei de a construi o arhitectură regională de securitate, sau o „axă a stabilității”, întemeiată pe asumarea responsabilității de către statele din regiune și pe cooperarea și coordonarea dintre principalele puteri regionale, precum Arabia Saudită, Pakistanul și Egiptul, contravin în mod direct politicilor Greciei în Orientul Mijlociu.
Dacă va fi pusă în aplicare cu succes, această inițiativă ar putea zădărnici încă o dată planurile regionale ale Greciei. În consecință, Atena simte nevoia să-și consolideze alianța cu Israelul și să contracareze Ankara nu doar în estul Mediteranei, ci și în alte spații în care Turcia este activă, inclusiv în regiunea Golfului.
Prin urmare, nu este deloc surprinzător faptul că premierul israelian, Benjamin Netanyahu, a plasat Grecia, Ciprul și India în cadrul unei „hexagrame a alianțelor” israeliene, concepută pentru a contrabalansa alinierea aflată în curs de formare dintre Arabia Saudită, Turcia, Pakistan și Egipt.
În decembrie anul trecut, la cel de-al zecelea summit Israel–Grecia–Cipru, desfășurat la Jerusalem, liderii celor trei state s-au angajat să aprofundeze cooperarea în domeniul apărării și securității. Cu doar câteva zile înainte, presa din Grecia și Israel relata despre posibile planuri privind constituirea unei forțe comune de reacție rapidă de 2.500 de militari, alcătuită din câte 1.000 de soldați din Israel și Grecia și 500 din Cipru, sprijinită de componente aeriene și navale. Aceasta era prezentată în mod deschis drept un mecanism destinat descurajării și limitării Turciei în estul Mării Mediterane.
În această perioadă, Atena s-a concentrat pe sporirea importanței sale geopolitice pentru statele Consiliului de Cooperare al Golfului, în special pentru Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, punând accent pe proiecte din domeniile energiei, infrastructurii și conectivității – precum Coridorul Economic India–Orientul Mijlociu–Europa (IMEC) și o inițiativă privind un cablu de fibră optică pentru transmisia datelor – pe lângă cooperarea în domeniul apărării și securității.
În mod semnificativ, proiectul IMEC exclude în mod deliberat Turcia și Egiptul. Având ca puncte de sprijin Israelul și India, acesta traversează Emiratele Arabe Unite și Arabia Saudită și ajunge în Europa prin Grecia, apropiind astfel statele Consiliului de Cooperare al Golfului de această coaliție în formă de „hexagon”.
Atunci când o națiune devine un client important al industriei de armament a unei alte țări, găzduiește facilitățile acesteia de instruire, îi adoptă doctrina militară, își integrează ofițerii în structurile sale și își coordonează în mod deschis acțiunile împotriva unui al treilea stat, propria sa politică externă începe să poarte amprenta aliatului respectiv.
Acest lucru este evident din modul în care funcționează ecosistemele lor de apărare, profund interconectate; informațiile, accesul și influența politică încep să circule în ambele sensuri aproape în mod reflex. Ceea ce ajunge pe biroul unui oficial grec nu rămâne neapărat doar pe biroul acelui oficial grec.
Mai mult, aceiași oficiali care semnează acorduri de cooperare la Riad sunt cei care semnează declarații la Ierusalim pentru a defini o alianță care se distinge, printre altele, prin ceea ce urmărește să contracareze. Aceeași Atenă care achiziționează sisteme israeliene de apărare antiaeriană pentru a descuraja Turcia este invitată, în același timp, să contribuie la planificarea apărării antiaeriene a statelor din Golf. Războiul nu a făcut decât să accentueze această contradicție.
Acestea sunt detaliile esențiale pe care factorii de decizie din statele Golfului ar trebui să le citească cu atenție înaintea următoarei runde de strângeri de mână și de acorduri. Atunci când liderii Greciei, Israelului și Ciprului își definesc alianța prin prisma statului pe care urmăresc să îl limiteze, iar acel stat este chiar cel de care țările din Golf se apropie tot mai mult, apare o întrebare fundamentală – iar răspunsul pare să se impună de la sine.
Unde se situează statele Golfului în această configurație și cine este cel care aduce această configurație în cercurile lor de decizie?