„Omul nu poate diminua gloria lui Dumnezeu refuzând să Îl venereze, mai mult decât poate un nebun să stingă soarele, mâzgălind cuvântul «întuneric» pe pereții celulei.”
C.S. Lewis, The Problem of Pain, 1940

A devenit viral în ultimele zile un clip dintr-o emisiune a simpaticului comentator și comic american Jimmy Dore: „Milioane de căpușe eliberate în toată America!”, scrie Levana Zigmund pe https://www.measponte.ro, preluat de Romanian Global News.

Este vorba despre proliferarea – deliberată, se sugerează – a unei specii de căpușe (Amblyomma americanum), care, prin mușcătură, produce la om sindromul alpha-gal/ASG – o alergie foarte puternică, potențial letală, la consumul de carne de mamifer. Clipul lui Dore conține și imaginile filmate de niște fermieri care găsesc cutii pline cu „milioane” de căpușe aruncate pe proprietățile lor, ba chiar surprind momentul în care acestea sunt lansate din elicoptere fără însemne.
Scopul acestei epidemii (căci s-ar fi ajuns la circa 450.000 de cazuri în SUA) ar fi acela de a face cât mai mulți oameni incapabili să consume vită, porc, oaie, vânat – ceea ce, la mintea unora, ar contribui, în primul rând, la salvarea planetei de efectele axiomatic dezastruoase ale zootehniei, și, în al doilea rând, la îmbunătățirea stării de sănătate (a îmbolnăviților de alpha-gal), care stare de sănătate este, la rândul ei, axiomatic afectată negativ de consumul de carne.

https://www.youtube.com/watch?v=vgJjd1MSJdU

Nu-i de mirare nici că acest clip a devenit viral, nici că se vor găsi destui să-l califice drept „teoria conspirației”. Dar speța prezintă câteva aspecte demne de analiză – unele semnalate de Joshua Stylman în recentul lui articol pe subiect, pe care profit de ocazie să îl recomand.
Sindromul alpha-gal/ASG, o „boală emergentă” – dar și o soluție
Ar trebui spus, dintru început, că o parte importantă din informația prezentată de Dore este confirmată de surse oficiale. Autoritățile americane din domeniul sănătății publice raportează o creștere enormă, în ultimii ani, a numărului de cazuri de sindrom alpha-gal (un sindrom până nu demult atât de rar și obscur că era considerat „o ciudățenie”). Într-un raport publicat în 2023, CDC declara rezultate pozitive la 30,5% din eșantionul de un pic peste 357.000 de cetățeni testați, cu o creștere anuală de 15.000 de cazuri pe an în intervalul studiat (2017-2021).
Cifra era deja îngrozitoare, dar un alt studiu științific, publicat de jurnalul de științe medicale Cureus în 2025, arată că această creștere s-a intensificat fantastic după 2021. În sânul unui eșantion de 144 milioane persoane, acest studiu semnala o creștere de la 180 de cazuri în perioada 2015-2020, la peste 10.000 în perioada 2021-2025.
Menționez că acest sindrom alpha-gal – pentru care nu există, actualmente, un tratament – nu este deloc vreo bucurie: produce erupții pe piele, dureri de stomac, căderi de tensiune, șoc anafilactic și a produs deja moartea unor persoane.
În sprijinul ideii că răspândirea bolii nu este naturală și nici întâmplătoare, Dore redă un fragment din lucrările Festivalului Mondial al Științei din 2016, în care un anume Matthew Liao, „expert în bioetică” (și nu unul oarecare, ci directorul Centrului de Bioetică al New York University și redactorul-șef al Jurnalului de Filosofie Morală), spune că o excelentă formulă de a-i determina pe oameni (care au „voința prea slabă”) să renunțe la friptură de dragul planetei este să se împrăștie în mediu insecte care cauzează alergie la carne roșie:
„Deci putem folosi ingineria umană pentru intoleranța la anumite tipuri de carne. De altfel, există un analog pentru asta în realitate. Există o căpușă numită «lone star» [Amblyomma americanum], care, dacă te mușcă, devii alergic la carne. Pot descrie cum funcționează acest mecanism. Deci este ceva ce putem face prin inginerie umană.”
De la „am putea” la „avem datoria”…
Observăm remarcabila coincidență că boala a început să se împrăștie în 2017, la un an după ce Liao spusese public că boala există, e transmisă de căpușe și ar putea fi folosită pentru „inginerie umană” – concept care ar trebui să dea fiori oricui a auzit de eugenie și de procesul medicilor naziști de la Nürnberg. Dacă publicul lui Liao nu a reacționat întinzând, revoltat, mâna după plasa cu oră și roșii stricate, este pentru că era format din oameni de știință, care sunt obișnuiți cu astfel de termeni – și murați până la os în filosofia din spatele lor.
De altfel, în 2016, Liao nu era câtuși de puțin la prima abatere. În 2012, publicase – nu oriunde, ci la unul dintre cele mai reputate jurnale științifice din lume, Taylor & Francis – un studiu intitulat „Human Engineering and Climate Change”, care propune „ingineria umană ca nouă soluție pentru schimbarea climatică” (din definiție considerată „cea mai mare problemă antropogenă cu care ne confruntăm azi pe Pământ”). Citez din rezumatul accesibil online al lucrării:
„În acest studiu, noi analizăm un nou tip de soluție pentru schimbarea climatică – ceea ce numim noi inginerie umană: modificări bio-medicale aduse oamenilor pentru ca ei să poată reduce efectul schimbării climatice sau să se poată adapta mai bine la aceste schimbări. Susținem că ingineria umană este, potențial, mai puțin riscantă decât geo-ingineria, și ar putea ajuta soluțiile comportamentale și de piață să reușească în ameliorarea schimbării climatice. Analizăm, de asemenea, posibile probleme etice ridicate de ingineria umană, cum ar fi siguranța, implicațiile ingineriei umane asupra copiilor și societății, și susținem că aceste probleme pot fi rezolvate.”
Nu mă pot pronunța dacă geo-ingineria (care ar conține facerea de tsunami, secetă și cutremure, nefericind milioane de oameni) este mai mult sau mai puțin „riscantă” decât împrăștierea de insecte bolnave. Mai la obiect, întrucât nu am nicio intenție să plătesc un leu pentru a citi întreg studiul lui Liao, nu știu dacă printre problemele etice pe care le ridică, în viziunea lui, „ingineria umană” este și necesitatea ca „beneficiarul” să-și dea consimțământului liber și informat înainte de a fi „inginerit” în scopurile „morale” mai sus menționate.
Dar nici nu este nevoie, pentru că saltul de la „am putea” la „e de datoria noastră” a fost deja făcut de alți experți în bioetică. Povestea căpușelor care pot induce omului un comportament considerat (de unii) moral nu s-a oprit la Liao.
În iulie 2025, doi alți bioeticieni cu patalamale – Parker Crutchfield și Blake Hereth, ambii profesori la școala de medicină a Western Michigan University – au publicat în jurnalele de specialitate un studiu intitulat „Beneficial Bloodsucking” (pe care l-am semnalat în perioada apariției într-o „pastilă a zilei”) – în care afirmă că sindromul alpha-gal/ASG este un „instrument biologic de perfecționare morală a omului” (moral bioenhancer).
În ciuda titlului de roman prost cu vampiri, studiul nu este o satiră. Autorii susțin următoarea logică: dacă a consuma carne este ceva greșit moralmente (crez sectar fundamental), iar alergia te face – pe tine, cetățean obișnuit – să nu mai consumi carne (pentru că, dacă o faci, mori din cauza alergiei fatale), atunci alergia este o modalitate de perfecționare morală.
Concluzie indubitabilă care, în următorul pas al logicii experte, induce omului de știință o obligație – „o puternică datorie” – de a promova răspândirea cât mai vastă în populație a sindromului ASG. Și asta nu deplasându-se cu cutia de căpușe în buzunar și aruncând-o, noaptea, ca hoții, peste gardurile oamenilor (lucru pe care îl pot face niște psihopați obișnuiți), ci prin „editarea genetică a capacității căpușelor de a răspândi boala”. Altfel spus, cercetătorii sunt bioeticește obligați să „modifice genetic căpușele ca să împrăștie alergia mai eficient”.
Ba chiar, își pierde complet mințile spre final documentul, a bloca răspândirea ASG este „de nepermis”.
Mușcătura de căpușă modificată genetic, fac autorii o interesantă paralelă, este ca „vaccinarea”; și nu, nu „violează” autonomia corporală a individului, ci – punct la care mintea mea neantrenată în „bioetică”, după o scurtă explozie, se întunecă defintiv – nefiind administrată de un doctor la clinică, ci de o insectă ascunsă, pervers și deloc accidental, în iarbă, doar o „încalcă”.
De la „administrare obligatorie fără consimțământ” la „post-persoana morală”
Sigur că nici Crutchfield nu s-a aflat, cu acest studiu din 2025, la primul lui delir „bioetic”. În 2019, el a emis un document, publicat în jurnalul de bioetică al autorității americane de sănătate publică (NIH), intitulat „Compulsory moral bioenhancement should be covert” (Bio-îmbunătățirea morală obligatorie ar trebui să se facă în mod clandestin) – în care, după cum reiese din titlu, s-a făcut și ultimul salt: ingineria umană nu este doar ceva posibil și o datorie a oamenilor de știință, ci este un „remediu moral” obligatoriu pentru populație, care trebuie administrat fără consimțământul persoanei.
Citez din rezumatul disponibil public al acestui document:
„Unii teoreticieni susțin că îmbunătățirea morală a individului prin mijloace biologice ar trebui să fie obligatorie. Eu duc argumentul un pas mai departe, susținând că, dacă îmbunătățirea morală a individului prin mijloace biologice este să fie obligatorie, atunci administrarea remediului ar trebui să fie făcută de o manieră clandestină, nu fățișă… Susțin că administrarea clandestină a unui program de îmbunătățirea morală a individului prin mijloace biologice se conformează mai bine eticii sănătății publice, decât o administrare fățișă. În particular, un program de administrare obligatorie clandestină promovează valori precum libertatea, utilitatea, egalitatea și autonomia mai bine decât un program fățiș.”
Vorba americanului, you can’t make this shit up.
În septembrie 2020, stimulat, se poate presupune, de evenimentele zisei pandemii, același Crutchfield (care, am uitat să spun, dar poate v-ați dat deja seama, este și doctor în filosofie) revenea și mai îndrăzneț, și mai bioetic, cu studiul „Engendering moral post-persons: A novel self-help strategy”, în care, potrivit rezumatului disponibil gratis, declara:
„Oamenii sunt deficienți moral în multe feluri; unele dintre aceste deficiențe amenință supraviețuirea speciei noastre. De exemplu, omul pare incapabili să răspundă la schimbarea climatică în moduri care ar putea să prevină suferințele viitoare.
Unii oameni sunt, moral vorbind, mai buni decât alții, dar am putea fi cu toții mai buni. Prețul lipsei perfecționării morale este că, atunci când aceste evenimente care ne amenință vor avea loc, noi toți vom avea de suferit. Dacă aceste evenimente dureroase pot fi împiedicate, ar trebui să o facem…
În acest studiu, abordez ideea că îmbunătățirea morală ar putea da naștere unor persoane morale transumane sau post-persoane morale. Contrar celor care susțin că nu ar trebui să creăm post-persoane morale, eu susțin că ar trebui.
În mare, motivul acestei concluzii este că ne putem aștepta ca post-persoanele morale să semene, moral, cu cei mai buni dintre noi, exemplele noastre morale. Cum exemplele morale își promovează interesele promovând interesele altora (sau promovează interesele altora în detrimentul propriilor interese), ne putem aștepta ca post-persoana morală să ne cultive interesele. Cum noi toți ar trebui să ne promovăm interesele, asta înseamnă că trebuie să creăm post-persoana morală.”
Am inclus acest citat uriaș pentru că vorbește de la sine și mă scutește pe mine de orice incursiuni filosofice. În orice caz, Crutchfield a sărit, vedem bine, de la „e de datoria omului de știință” să modifice genetic insecte ca să dea „boli morale” la om, la „mușca-v-ar obligatoriu și pe ascuns căpușa morală” și, de-acolo, ca un purice exaltat, la crearea unei noi specii de om, care, din mușcătură în mușcătură și din inginerie umană în inginerie umană, poate avea șansa de a deveni perfectă moral, pe modelul celor mai buni dintre noi (Crutchfield nu zice expres că el ar fi un astfel de „exemplar moral” demn de copiat prin căpușe, dar îndrăznesc să îl bănuiesc). Toate astea pentru binele nostru, al tuturor, și al planetei.
Inutil, poate, de adăugat, că ideile lui Crutchfield încalcă principiile bioetice stabilite prin Codul de la Nürnberg – inclusiv aceea că o autoritate, indiferent cât de superior morală se crede ea (sau o crede Crutchfield), nu poate decide care comportamente trebuie „corectate” biologic, prin „inginerie umană”.
Omul – această plastilină moale
Am putea crede că acești Liao, acești Crutchfield, acești Gates (la care clipul lui Dore face trimitere în legătură cu legendarii țânțari-siringi de vaccin) ar fi niște exemplare izolate, răzlețe, extremiști în propria lor castă socio-profesională. Că le-a luat tehnologia mințile și au devenit un soi de savanți descreierați din benzile desenate. Că ideile lor sunt considerate periferice și foarte rar luate în serios, mai ales la scară mare, și, oricum, nu sunt niciodată puse în aplicare decât cu respectarea la sânge a tuturor regulilor, regulițelor, limitelor și restricțiilor impuse de legislație și de obligația autorităților de a ne proteja drepturile și libertățile (deși numărul celor care mai cred așa ceva, mai ales după 2020, e în vrie).
Numai că vedem aceeași atitudine și la experții și birocrații care promovează tehnocrația în locul democrației; și la cei care apasă pe accelerație pentru implementarea monedei programabile – „moneda etică” CBDC; și la nenumăratele, diverse autorități, de câte ori li se ivește o criză care nu poate fi ratată – de exemplu, când fac vaste planuri de reorganizare continentală fără să întrebe niciun popor.
Ce au în comun toți aceștia nu este doar aroganța de a presupune că au, cumva, dreptul de a modifica omenirea printr-o formă de „inginerie” sau alta, după specificații stabilite chiar de ei, ci convingerea absolută, fără rest și fără întrebări, că omenirea poate fi modificată. Că nu există natură umană, per se.
Idee veche de pe vremea cultelor de mistere; idee veche reluată de primul mare manifest umanist, Oratio de hominis dignitate, cu care, la 1486, Pico della Mirandola lansa Renașterea (păgânismului), având în centrul său – de la textul hermetic Asclepios citire – ideea că omul nu are natură proprie, ci poate deveni animal sau zeu prin deciziile sale morale (pe care, vedem bine, între timp le poate lua și altcineva pentru el, fără măcar să-l întrebe). Așa cum scriam anul trecut, într-o altă serie de articole:
„Această idee, a infinitei mutabilități a omului – contrară doctrinei creștine a omului ca imago Dei, adevărat fundament al sanctității ființei umane – stă la baza oricărui efort de inginerie socială și a permis, în timp, apariția unor curente filosofice precum, de pildă, cel al Școlii de la Frankfurt. În lipsa acestui postulat, nu ar putea exista tentative de transformare a conștiinței umane potrivit dorințelor și intereselor unor elite «luminate», ca acelea pe care le-am analizat în seria «Noua Religie Mondială»”.
Darwinismul moralo-spiritual
Idee căreia i s-a lipit confortabil darwinismul, rezultând rapid în eugenie. De altfel, lucrurile s-au dezvoltat în familie; inventatorul eugeniei, Francis Galton, era văr primar cu Charles Darwin, iar promotorul cel mai fervent al lui Darwin, Thomas Huxley (zis și „Buldogul lui Darwin”) a fost bunicul celor doi monumentali umaniști (și eugeniști) Aldous Huxley și Julian Huxley (acesta din urmă fiind creditat ca „părinte al transumanismului” – adică al eugeniei moderne).
Idee, mai departe, unită la șold cu evoluționismul spiritual și moral – căci dominația darwinistă a celui deja mai puternic nu putea fi explicată doar prin date fizice remarcabile (de care mulți promotori erau, practic, lipsiți); nici prin averi și poziții sociale (dobândite adesea nu prin calități și eforturi personale, ci prin moștenire cu acte); era – trebuia să fie – acolo ceva mai adânc, o viziune ceva, o claritate a minții, o inteligență senzațională; în lipsă, o superioritate morală; în caz de dubiu sau evidentă absență, un acces la o lume spirituală interzis celor mulți.
Din această poziție întărită pe toate flancurile, luminații (indiferent că se pretind complet laicizați sau își admit credințele spirituale, întotdeauna prezente, de cele mai multe ori ascunse și adesea bizare) vor să ne ajute să ne perfecționăm, spre binele nostru, să evoluăm pe calea pe care ei o găsesc rațională și admirabilă, spre țeluri care sunt salvatoare, benefice – utopii.
Cel puțin asta susțin public – că e spre binele nostru – deși, dacă-i cauți un pic prin spatele scenei, afli că sunt atât de evoluați, încât nici să ne supunem noi la toate ingineriile nu-i vom ajunge vreodată din urmă.
Un excelent studiu publicat în 2023 de filosoful britanic Jules Evans identifica cinci probleme etice ale „spiritualității evolutive”, mai ales în conjuncție cu consumul de psihedelice (care, scriam recent, tocmai a primit un nou avânt legislativ în SUA, la presiunea entuziaștilor consumatori din Silicon Valley), dar foarte vizibile și în alte contexte: narcisismul spiritual, disprețul pentru masele „inapte” și mai puțin evoluate; darwinismul social și malthusianismul; eugenia spirituală; și, în fine, un mariaj cel puțin dubios între știință și religie, care se manifestă prin utopii medical-spirituale tiranice. Despre acest din urmă simptom s-ar putea scrie – și s-au și scris – cărți pentru perioada 2020-2022; și, iată, din nou, azi, despre subiecte precum căpușa morală.
Proiecte umaniste de ieri și de azi
Astfel că marii umaniști mai recenți, continuatorii lui Pico altoit cu Darwin, au perpetuat și dezvoltat tradiția omului care, neavând natură proprie, poate fi șurubărit – îndoit, pliat, modelat, mutilat, comprimat sau expandat, împins prin orice mijloace pe calea „evoluției”, de niște unii care sunt deja luminați, știu calea și obiectivul final.
Julian Huxley, de pildă, afirma, în chiar documentul fondator al UNESCO (organizația menită să cultive educația și cultura al cărei prim director a fost) că specia umană trebuie musai îmbunătățită, iar eugenia rămâne o metodă vitală – deși, o perioadă, trebuia ținută departe de ochii publicului, pentru că abia se terminase Al Doilea Război Mondial și ar fi dat prost să faci ca naziștii. Cât despre eforturile fratelui lui Julian, Aldous Huxley, de a lumina elitele (și a tâmpi masele) cu droguri psihedelice, am scris cu altă ocazie.
Iar bunul prieten al fraților Huxley, iezuitul Teilhard de Chardin, căruia îi datorăm, printre altele, ideea (atât de adânc împlântată în spiritul Agendei 2030, marotelor și instituțiilor ei, dar și în filosofia din spatele Internetului) că omul trebuie să evolueze spiritual și să fuzioneze, în roi – remarc o obsesie pentru insecte – cu planeta, într-o nouă ființă metafizică, spunea, de creștin ce era:
„Până acum, am permis rasei noastre să se dezvolte la întâmplare și nu ne-am prea gândit la ce factori medicali și morali trebuie să înlocuiască forțele brute ale selecției naturale, dacă e să le suprimăm. În secolele care vin, este indispensabil să descoperim și să dezvoltăm o formă de eugenie nobilă, la un standard demn de personalitățile noastre. Eugenia aplicată indivizilor duce la eugenia aplicată societății.”
N-a durat deloc secole; în 1974, la două decenii după moartea lui de Chardin, apărea ceea ce am numit, într-o altă serie de articole, „programul pilot” al transformării conștiinței umane în contemporaneitate – studiul Changing Images of Man, produs de Stanford Research Institute în 1974. Premisa fundamentală a acelui întreg exercițiu este că omul e ceva ce poate fi schimbat după nevoi. În acel caz – ca în atâtea altele care au fost și care vin și acum, mai accelerat ca oricând, peste noi – schimbarea urma să creeze un „om nou”, mai bun, mai potrivit pentru o „lume nouă”.
Lista de transformări necesare cuprindea concepțiile omului despre: liber arbitru, bine vs. rău, om vs. natură, spirit vs. materie, muritor vs. nemuritor, divinitatea ființei umane, individ vs. societate, progres, moralitate, etică și reglementare. Vechile „aparente dihotomii” (de exemplu, bine/rău, masculin/feminin) trebuiau „reconciliate integrativ” – coincidentia oppositorum la rang de politică socială.
Rezultatul urmărit era un om fluid, un „eu emergent”: on om nou care să se vadă pe sine ca „experimental și fără un scop predeterminat”.
Cum urma să se realizeze această transformare „evolutivă”? Prin crize (reale sau fabricate), „revoluții conceptuale în știință”, și „transformări personale” induse prin consum de droguri psihedelice, psihoterapie și practici „spirituale” care să „reformuleze concepțiile existențiale” ale individului și, treptat, ale societății. Printre măsurile care trebuiau luate la scară largă se numărau și promovarea ideii că transformarea este inevitabilă, și construirea și diseminarea unui model/îndrumar de societate funcțională, și inducerea convingerii că acceptarea controlului social este necesară, o perioadă, până la atingerea splendidei utopii.
Changing Images of Man poate lăsa impresia unei anume blândeți, unei rețineri în utilizarea de manevre brutale. Ceea ce poate fi explicat prin aceea că, pe de o parte, autorii erau toți un pic luați (vezi aici și aici); pe de altă parte, realitatea este că, la acea vreme, tehnologia care ar fi permis o „inginerie umană” mai robustă era abia în pruncie – nu tu un țânțar-vaccin, nu tu o căpușă morală, nu tu o modificare genetică de la distanță, nu tu un geamăn digital – nu tu monedă programabilă, nu tu IA, nu tu „cyberspace” ori o lume virtuală cu care s-o înlocuiești pe cea reală.
Studiul din 1974 a fost urmat de altele (analizez în acea serie documente similare emise de Clubul de la Roma (2022), de World Economic Forum (2024), toate asociate cu Agenda 2030 și tehnocrația globalistă.
Între „a fi” și „a deveni”
Premisele și tiparul tuturor acestor proiecte rămân, însă, în continuare, aceleași: că omul este etern maleabil; că el poate fi transformat, în fiecare epocă, profitând de tehnologiile zilei; că aceia care dețin și controlează aceste tehnologii sunt superiori, inclusiv (sau mai ales) moral celorlalți și sunt îndreptățiți (ba chiar, spune Crutchfield, obligați moral) să le folosească.
Obligat în această direcție pare să se fi simțit chiar și acel campion absolut al moralității, Jeffrey Epstein – care, rezultă pe măsură ce rumegăm colosala arhivă, a fost implicat în toate proiectele sinistre ale zilelor noastre. Epstein dezvolta, pare-se, și el, un astfel de proiect de transformare a ființei umane, în colaborare cu Gino Yu, un profesor american de origine chineză stabilit în Hong Kong, unde a predat la mai multe universități și institute și a fondat Centrul pentru tehnologii de învățare avansate (Center for Enhanced Learning Technologies).
Excelenta Courtenay Turner a publicat acum câteva zile o analiză detaliată a proiectului dezvoltat de cei doi, subliniind tocmai continuitatea cu modelul de transformare a conștiinței umane prevăzut în Changing Images of Man – proiect care, atunci ca și acum, tinde la crearea unei noi religii mondiale.
Remarcând că fundamentul acestui tip de proiect constă tocmai în ideea că nu există o natură umană, omul fiind infinit maleabil, Turner distinge între „Ființă” și „Devenire”. Ființa, spune Turner, este, în acest context:
„o ființă umană cu natură fixă, un suflet privat și un telos intrinsec. Ce este omul nu e negociabil. Sensul spre care el avansează, în ordinea firii, nu este maleabil. Demnitatea persoanei este, de aceea, inviolabilă, și niciun proiect – științific, politic sau spiritual – nu are capacitatea să-l modifice, prin inginerie, în altceva.”
„Devenirea”, pe de altă parte – doctrina fundamentală a umanismului și transumanismului deopotrivă – este opusul „Ființei”:
„în această abordare, nu există ființă umană. Nu există un suflet stabil. Conștiința… nu este privată și personală, ci distribuită, emergentă, aptă de modificare prin inginerie. Omul… este ceea ce el devine, iar ceea ce devine omul poate fi modelat din exterior. Nu există un telos a priori – există numai telosul pe care aleg ei să-l impună.”
Proiecte transumaniste: omul, larvă într-un cocon virtual
Transumanismul ne atribuie, azi, fără ezitare acel telos – sensul suprem al destinului nostru, ca umanitate: să cucerim spațiul cosmic – fie și dacă asta presupune ca specia noastră să dispară, contopindu-se, întâi, cu roboții, pentru a fi, mai apoi, înlocuită de ei.
Individul, în această concepție, nu are nicio valoare – dincolo de aceea de a contribui la această construcție. El poate face asta viu fiind – să predea inteligenței artificiale toată cunoașterea lui, toate abilitățile, toate nuanțele lui psihologice și de limbaj, pentru a ajuta robotul să crească spre apoteoza numită super-inteligență. Și o poate face murind – ca să nu mai consume resursele care ar trebui, potrivit tuturor legilor eficienței, să fie investite nu în om, ci în IA. O poate face neaducând alți oameni pe lume.
Sunt afirmații pe care le fac tot mai des, tot mai fățiș, transumaniștii. Crutchfield, cu a lui post-persoană morală. Sam Altman, care spune că oamenii consumă cam mult până să ajungă la nivelul de „inteligență” al robotului lui. Elon Musk, care spune că omul nu va putea supraviețui dacă nu se împreunează cu mașina. Peter Thiel, care nu e deloc convins că specia umană ar trebui, măcar, să supraviețuiască – iar, de-ar fi s-o facă, ar trebui să fie într-o formă care depășește limitele biologice – printre care Thiel include și moartea.
Toți acești transumaniști – și atâția alții pe lângă – se cred superiori, inclusiv spiritual; un soi de Übermenschen fondatori nu doar de nouă civilizație, ci de nouă specie. Niciunul dintre ei – ei și atâția alții – nu urmărește ca uriașele beneficii ale utopiei lor tehnologice să profite întregii umanități; de fapt, sunt dispuși să sacrifice umanitatea în încercarea de a atinge acea utopie, încercare de al cărei succes nici ei nu sunt până la capăt convinși.
Adevărul întreg este că, în accelerarea lui spre un neunde post-uman, transumanistul nu are deloc nevoie de oameni – dincolo de micul grup de genii, de preferat neurodivergente, spune Alex Karp, care creează noua specie.
Nimeni n-o spune mai limpede decât liderul lor de gândire, Curtis Yarvin:
„Obiectivul nostru este, pe scurt, o alternativă cu față umană la genocid. Asta este: soluția ideală care obține aceleași rezultate ca masacrul (eliminarea elementelor indezirabile din societate), dar fără stigmă morală. Cea mai umană alternativă la genocid pe care mi-o pot închipui nu este lichidarea – în sens literal sau figurat – a persoanelor aflate sub tutelă (adică populația), ci virtualizarea lor. O ființă umană virtualizată se află permanent la izolator, încastrată ca o larvă în coconul ei într-o celulă care, cu excepția situațiilor de urgență, rămâne închisă ermetic. Ceea ce-ar face-o să-și piardă mințile, numai că acea celulă conține o interfață cu o realitate virtuală în care ființa umană se poate scufunda și, astfel, poate trăi o viață bogată, plină de împliniri, într-o lume cu totul imaginară.”
De la ființă la devenire, de la devenire la anularea ființei, reducerea ei la o larvă înfășurată în propriul cocon virtual. O larvă care, neavând nicio dată definitorie a priori, nicio natură proprie – nefiind, cu atât mai puțin, imago Dei – este gata să devină, la un impuls bine aplicat din exterior, fluture, molie, gândac, furnică sau muscă; țânțar. Sau nimic.
O obligație morală și profesională a oamenilor de știință și conducătorilor lumii de a ne perfecționa; o perfecționare obligatorie pentru noi, colectiv, umanitatea, și pentru fiecare individ în parte. Și-apoi, nici nu trebuie să ni se ceară consimțământul; căpușa morală ne poate mușca, pe neștiute, și prin ecran.