O întrebare despre România, despre securitatea națională și despre lucrurile pe care le-am pierdut pe drum. Există întrebări care nu au nevoie de acuzații. Au nevoie doar să fie puse, scrie Zoe Dantes pe https://www.activenews.ro, preluat de Romanian Global News.

Una dintre ele este aceasta: unde au fost serviciile de informații ale României în toți anii în care statul român și-a pierdut, rând pe rând, o parte importantă din activele, resursele și capacitățile sale strategice?

Nu este o întrebare despre teorii ale conspirației. Nu este nici măcar, în primul rând, o întrebare despre politică.

Este o întrebare despre funcționarea statului.

Pentru că România are servicii de informații cu atribuții importante în domeniul securității naționale, iar legea definește securitatea națională într-un sens care include explicit stabilitatea economică, socială și politică a statului.

Mai mult, chiar SRI își definește astăzi securitatea economică drept unul dintre domeniile sale de activitate și vorbește despre riscurile asociate unor interese interne sau externe care urmăresc obținerea unor avantaje materiale și financiare ori controlul asupra unor piețe și resurse naturale.

Atunci să ne întoarcem puțin în timp. Și să punem întrebările.

În 2026, SRI are un buget de peste 5,2 miliarde de lei, iar SIE unul de peste 812 milioane de lei. Vorbim împreună despre peste șase miliarde de lei anual din bani publici.

Nu contestă nimeni necesitatea existenței serviciilor de informații.

Un stat fără servicii de informații este un stat vulnerabil.

Întrebarea este alta:

Ce face un stat cu informațiile pe care le obține?

Și, mai ales: ce se întâmplă atunci când informațiile privesc chiar interesele economice și strategice ale statului?

Să luăm, de exemplu, Flota României.

Nu trebuie să spunem noi că a fost furată. Există un dosar penal.

În 2004, Parchetul Național Anticorupție anunța trimiterea în judecată a 80 de inculpați într-un dosar privind înstrăinarea a 16 nave aparținând flotei maritime românești și vorbea despre prejudicierea statului cu peste 11.000 de miliarde de lei. Ancheta viza modul în care, între 1991 și 2000, navele ajunseseră să fie pierdute în urma unor operațiuni considerate frauduloase.

Bun.

Dar întrebarea nu este cine a fost trimis în judecată.

Întrebarea este:

Ce informații aveau serviciile românești despre ceeace se întâmpla cu flota?

Au știut? Au avertizat? Pe cine au avertizat? Există rapoarte? Au fost ignorate? Sau nu au știut nimic?

Iar dacă nu au știut nimic, cum explicăm această lipsă de informație într-o perioadă în care active strategice ale României erau transferate, vândute sau pierdute?

Nu acuzăm.

Întrebăm.

Apoi a venit valul privatizărilor. Industrie.

Bănci. Petrol. Gaze. Energie. Fabrici. Capacități de producție.

Infrastructură.

Unele dintre aceste tranzacții au fost perfect legale. Unele au fost controversate. Unele au ajuns în instanță.

Dar există un lucru care nu poate fi contestat:

România de astăzi nu mai este România economică a anului 1990.

Iar întrebarea despre serviciile de informații devine cu atât mai legitimă cu cât chiar ele spun astăzi că securitatea economică face parte din misiunea lor.

Să luăm Petrom.

În 2004, statul român a aprobat privatizarea prin care OMV urma să ajungă la 51% din companie. Contractul prevedea vânzarea către OMV a 33,34% din acțiuni pentru 669 de milioane de euro și majorarea capitalului cu aproximativ 830 de milioane de euro, ceea ce a dus la participația de 51%.

Nu trebuie să spunem că privatizarea a fost “un furt”. Există un contract.

Există o lege. Există o tranzacție.

Dar putem întreba:

A existat o evaluare a riscului strategic pentru România?

Au analizat serviciile consecințele pe termen lung ale pierderii controlului majoritar asupra celei mai mari companii petroliere românești?

Ce au transmis factorilor de decizie? Există documente care să arate acest lucru?

Și, dacă există, sunt ele publice? Eu nu am găsit. Poate găsiți voi.

Apoi avem Microsoft.

Aici nici măcar nu mai vorbim despre o simplă suspiciune jurnalistică.

DNA a descris public modul în care contractul de licențiere din 2004 ar fi fost încheiat în condiții nelegale și a indicat un prejudiciu calculat, pentru una dintre componente, la peste 28,7 milioane de dolari. Procurorii au susținut că Microsoft acordase Guvernului României un discount de 47%, însă diferența ar fi fost deturnată prin intermediul intermediarilor.

Din nou: Unde erau serviciile?

Un contract guvernamental de asemenea dimensiuni.

Un sistem informatic național. Interese economice. Intermediari.

Comisioane. Funcționari.

Companii internaționale.

Dacă toate acestea au putut fi urmărite ulterior de procurori, ce știau serviciile înainte?

Și dacă știau, cui au transmis?

Putem merge mai departe.

EADS.

Contracte energetice. Gaze. Resurse naturale.

Industria națională.

Contracte militare.

Infrastructură.

Nu spun că fiecare tranzacție a fost ilegală.

Asta ar fi absurd.

Spun altceva:

în câte dintre aceste operațiuni a existat o evaluare de securitate națională și ce concluzii a produs ea?

Pentru că securitatea națională nu înseamnă numai terorism, spionaj și război.

Înseamnă și capacitatea unui stat de a-și păstra funcționale resursele și infrastructurile esențiale.
Și ajungem la un domeniu în care întrebarea devine și mai delicată:

Sănătatea.

SRI are un sistem medical propriu și are atribuții în zona securității cibernetice și a protecției infrastructurilor critice. Instituția este implicată inclusiv în proiecte de securizare a infrastructurii informatice din spitale.

Așadar, serviciile sunt astăzi prezente în zone tehnologice și strategice cu bugete importante.

Și atunci întrebarea despre trecut devine inevitabilă.

Unde au fost în marile operațiuni economice și administrative ale ultimelor trei decenii?

Iar aici ajungem la Pfizer.

Atenție: nu avem voie să spunem că SRI sau SIE au participat la negocierea contractului Pfizer dacă nu avem documente care să demonstreze acest lucru.

Contractele europene pentru vaccinuri au fost negociate la nivelul Comisiei Europene, iar unul dintre contractele majore BioNTech-Pfizer a prevăzut 1,8 miliarde de doze pentru statele membre.

În România, însă, achiziția vaccinurilor a devenit ulterior obiectul unei anchete DNA. În 2023, procurorii i-au pus sub urmărire penală pe foștii miniștri ai Sănătății Vlad Voiculescu și Ioana Mihăilă, pe fostul premier Florin Cîțu și pe fostul secretar de stat Andrei Baciu, în legătură cu achizițiile de vaccinuri.

La nivel european există, de asemenea, o problemă documentată privind transparența negocierilor dintre Ursula von der Leyen și directorul Pfizer, Albert Bourla. Tribunalul Uniunii Europene a anulat refuzul Comisiei Europene de a acorda acces la mesajele respective.

Și atunci putem întreba:

A urmărit SRI vreun risc de securitate economică sau instituțională legat de aceste achiziții?

A existat vreo informare către factorii de decizie?

A existat vreo evaluare a riscurilor privind dependența strategică de furnizori externi?

A existat vreo implicare a SRI sau SIE în această zonă?

Dacă nu a existat, este perfect legitim să aflăm asta.

Dacă a existat, este la fel de legitim să știm în ce a constat.

Întrebarea nu este o acuzație.

Este o cerere de transparență.

Și mai există un episod care ne obligă să privim cu atenție rolul serviciilor în România contemporană:

Anularea alegerilor din 2024.

Aici serviciile au intrat direct în centrul dezbaterii publice privind securitatea națională, operațiunile informaționale, influențarea mediului online și ordinea constituțională.

Iar această evoluție este cu atât mai importantă cu cât SRI spune explicit că analizează operațiunile de propagandă și dezinformare din mediul online atunci când acestea pot afecta ordinea constituțională și reziliența statului.

Așadar, serviciile pot urmări operațiuni care influențează spațiul informațional și electoral atunci când există o componentă de securitate națională. Perfect.

Atunci întrebarea devine:

care este limita?

Când protejează serviciul statul? Când informează?

Când intervine? Cine verifică informația? Cine verifică serviciul?

Și cine verifică decizia luată în baza informației furnizate de serviciu?

Pentru că într-o democrație, problema nu este existența serviciilor.

Problema este controlul lor democratic.

Chiar SRI arată că există mecanisme instituționale de coordonare și control, inclusiv prin CSAT și prin Parlament. Așadar, serviciile nu funcționează într-un vid.

Există președinte?!

Există Guvern?!

Există Parlament?!

Există CSAT?!

Există comisii parlamentare?!

Există procurori?!

Există instanțe?!

Există instituții de control?

Și tocmai de aceea întrebarea trebuie să se lărgească.

Nu doar unde au fost serviciile?

Unde au fost cei care trebuiau să primească informațiile serviciilor?

Poate că răspunsul este simplu. Poate că serviciile au avertizat. Poate că au trimis rapoarte.

Poate că politicienii le-au ignorat. Poate că informațiile nu puteau fi folosite legal. Poate că unele operațiuni nu intrau în competența lor.

Poate că în anumite situații serviciile nu au știut.

Toate aceste variante sunt posibile.

Dar atunci trebuie să putem vedea măcar urmele instituționale ale acestor lucruri.

Pentru că nu putem cere unui cetățean să creadă că statul funcționează corect doar pentru că instituțiile spun că funcționează corect.

Un stat democratic se construiește prin verificare.

De aceea întrebarea mea nu este:

“SRI și SIE au fost complice la distrugerea României?”

Nu avem dreptul să pornim de aici.

Întrebarea este mult mai simplă: Ce au știut? Când au știut? Pe cine au informat? Ce recomandări au făcut? Ce s-a întâmplat după ce au făcut aceste recomandări?

Și, poate cea mai importantă:

Ce nu știm încă?

Pentru că România a avut servicii de informații înainte să-și piardă flota.

A avut servicii de informații în timpul marilor privatizări. A avut servicii de informații când s-au făcut tranzacții energetice și asupra resurselor. A avut servicii când s-au încheiat marile contracte IT. A avut servicii în timpul pandemiei. Are servicii astăzi, când securitatea economică și cibernetică au devenit mai importante ca oricând.

Iar bugetele lor sunt plătite de noi.

Nu este nimic nelegitim în a întreba ce au făcut cu informațiile pe care statul le-a cerut și pentru care cetățenii plătesc.

Dimpotrivă.

Poate că România nu are nevoie de o nouăvânătoare de vinovați. Poate are nevoie, după 35 de ani, de o simplă cronologie a lucrurilor pe care le-a pierdut și a informațiilor pe care instituțiile statului le aveau despre ele.
Iar dacă, la capătul acestei cronologii, vom descoperi că serviciile și-au făcut treaba, vom avea o concluzie.
Dacă vom descoperi că politicienii au ignorat avertismentele, vom avea alta.

Dacă vom descoperi că nimeni nu a știut nimic, vom avea poate cea mai gravă întrebare dintre toate.
Iar dacă vom descoperi că au existat informații, avertismente și decizii despre care publicul nu a aflat niciodată, atunci întrebarea nu va mai putea fi ocolită:

Cine a decis și în interesul cui?

Până atunci, nu acuzăm pe nimeni.

Doar întrebăm.

Și uneori, într-un stat democratic, o întrebare pusă până la capăt este mai puternică decât o acuzație.

Vrem_Raspunsuri

*am uitat: ieri “mămica politică” a lui ND l-a făcut terci. Zisă și Pipidi.

Start pe campanie de denigrare probabil al mucului. O să fie frummy!

Pupix

*datele sunt pe materialele clienților, adică #surseoficiale

Dixit