Washingtonul și Israelul vorbesc din nou despre „ducerea treburii la capăt” în Iran. Înainte s-o facă, cineva ar trebui să se uite atent la nota de plată pentru ce s-a făcut deja. Prietenul meu Karl Miller, care a anticipat corect evoluțiile din regiune mai des decât majoritatea celor plătiți pentru asta, mi-a trimis luni cea mai recentă analiză a sa, scrie fostul analist al CIA, Larry Johnson, citat de https://opozitia.net și preluat de Romanian Global News.

Concluzia lui e fără menajamente: pe traiectoria actuală, se apropie o nouă rundă de escaladare, iar nota o vor achita țările care n-au avut niciodată vreun cuvânt de spus.
Golful, stors de resurse
Să începem cu cei care ar trebui să fie partenerii Americii. Perspectivele economice publicate de FMI în octombrie arată ca un bilanț de pagube. Economia Kuweitului urmează să se contracte anul acesta cu 16,7%, a Qatarului cu 15,6%, iar a Bahrainului cu 11,3%. Emiratele Arabe Unite, prezentate multă vreme drept refugiul sigur al regiunii, se așteaptă acum la o contracție de 3,9% – o diferență de șapte puncte procentuale față de prognoza FMI din aprilie. Arabia Saudită ar urma să scadă cu 3,3%. Singura economie din Golf care mai crește este cea a Omanului, și asta doar pentru că porturile sale se află în afara Strâmtorii Ormuz.
Nu sunt pierderi doar pe hârtie. În martie, Qatarul a pierdut la Ras Laffan două linii de lichefiere a gazului (așa-numitele „trenuri” GNL), adică aproximativ 17% din capacitatea sa de export. QatarEnergy estimează că reparațiile vor dura între trei și cinci ani și o vor costa în jur de 20 de miliarde de dolari pe an în venituri pierdute. Ruta prin care Arabia Saudită ocolea Strâmtoarea Ormuz – conducta Est–Vest spre portul Yanbu, la Marea Roșie – este paralizată. Sursele mele îmi spun că patru dintre cele 11 stații de pompare sunt grav avariate și scoase din uz. Riadul anticipează acum un deficit de 4,9% din PIB, se împrumută ca să-l acopere și a înghețat cheltuielile neesențiale.
Miller explică de ce situația e mai gravă decât lasă să se înțeleagă prețul petrolului din titlurile presei. O rafinărie avariată nu produce nimic de vânzare, dar salariile, ratele la datorii și facturile pentru reparații continuă să vină. O rafinărie care încă funcționează, dar nu poate primi piese de schimb și nu-și poate livra marfa, e cam în aceeași situație. Un baril de petrol de 108 dolari nu valorează nimic dacă nu-l poți transporta. Iar banii pe care statele din Golf îi investeau acasă și în străinătate se evaporă rapid. Dacă un guvern încasează 100 și trebuie să cheltuiască 70, îi rămân 30. Dacă veniturile scad la 80, rezerva se reduce la 10. O scădere de 20% a veniturilor înghite două treimi din banii disponibili pentru orice altceva.
Statele din Golf și-au cumpărat protecția americană tocmai ca să-și păstreze această avere. În schimb, cum spune Miller, au ajuns să plătească ele costurile strategiei americane. E o înțelegere pe care n-o vor mai accepta la nesfârșit.
O nouă rundă, o penurie și mai mare
Acum gândiți-vă ce ar însemna o nouă rundă de atacuri americane și israeliene pentru o lume care se confruntă deja cu o penurie de energie. Prin Strâmtoarea Ormuz trec acum între 11,6 și 11,9 milioane de barili de petrol pe zi, față de aproximativ 17 milioane înainte de război. Exporturile de carburanți din Orientul Mijlociu sunt sub jumătate din nivelul de dinainte de război. Agenția Internațională pentru Energie (AIE) spune că oferta de motorină va rămâne limitată până în 2027, iar stocurile de motorină deja consumate nu vor fi refăcute înainte de a doua jumătate a acelui an. Petrolul Brent se tranzacționează în jur de 108 dolari pe baril, cu peste 75% mai scump decât acum un an.
Fiecare escaladare de până acum a urmat același tipar. Iranul strânge șurubul în Strâmtoarea Ormuz. Aliații săi din Yemen își extind lista de ținte. Instalațiile din Golf, cârpite în grabă, sunt lovite din nou înainte să-și fi recuperat costul reparațiilor. Aceasta este partea cea mai crudă a analizei lui Miller: atacurile repetate fac reparațiile inutile, pentru că nimeni nu va cheltui miliarde ca să refacă o instalație care ar putea fi distrusă din nou luna viitoare. O nouă campanie nu va redeschide strâmtoarea. O va închide și mai tare, va scoate din funcțiune și mai multă capacitate din Golf și va împinge prețul motorinei înapoi spre recordul din septembrie, de peste 200 de dolari pe baril – exact când Europa intră în iarnă. Franța și Italia sunt deja în pragul revoltelor din cauza costului vieții. Imaginați-vă cum va arăta februarie.
Viitorul sumbru al Israelului
Cel mai dur verdict al lui Miller îi este rezervat Israelului și merită ascultat până la capăt. El crede că Israelul nu își va reveni niciodată după ce a făcut în Gaza – fapte pe care o comisie de anchetă a ONU le-a calificat anul trecut drept genocid. În cuvintele lui, statul israelian este „terminat economic. Terminat politic. Terminat moral.” E un limbaj dur, dar argumentul din spatele lui nu e isterie. E o descriere a felului în care un stat se epuizează.
Raționamentul lui este următorul. Conducerea Israelului a mizat totul pe dominația militară: să lovească fiecare adversar suficient de tare încât nimeni să nu mai îndrăznească să se opună. Forța poate câștiga bătălii, dar nu poate obliga pe nimeni să accepte rezultatul. Așa că fiecare campanie o face necesară pe următoarea. Adversarii se refac, resentimentele cresc, iar cercul țărilor dispuse să stea de partea Israelului se îngustează. Prin urmare, guvernul mizează și mai mult pe forță, pentru că alternativa – acceptarea unor limite reale pentru ocupație și pentru felul în care îi tratează pe palestinieni – amenință proiectul politic pe care îl apără. Războiul devine o modalitate de a amâna momentul adevărului, nu de a-l evita.
Costurile se văd deja. Potrivit FMI, economia Israelului este cu aproximativ 9% mai mică decât ar fi fost fără război. Deficitul bugetar se îndreaptă spre 6,2% din PIB, iar datoria publică ar urma să ajungă la circa 74% din PIB până în 2031. Rezerviștii sunt chemați sub arme iar și iar. Israelienii se ceartă deja pe cine duce povara, în condițiile în care bărbații ultraortodocși continuă să muncească sau să facă armata mult mai rar decât restul populației. Investitorii și partenerii străini devin tot mai prudenți după fiecare campanie. Avertismentul lui Miller este că proiectul Israelului ar putea deveni nesustenabil cu mult înainte ca puterea sa militară să se epuizeze. O țară își poate păstra tancurile și avioanele de luptă și totuși să-și piardă economia, alianțele și legitimitatea de care are nevoie ca să supraviețuiască. Acesta este viitorul sumbru și nesigur pe care îl vede el, iar mie îmi e greu să-l contrazic.
Trump spune că Rusia nu face nimic. Lavrov susține contrariul
Ceea ce mă aduce la cea mai recentă asigurare a președintelui. Pe 13 octombrie, Donald Trump a declarat că nu crede că Rusia sau China ajută Iranul. Duminică a mers mai departe, pe rețelele sociale, insistând că „Rusia face foarte puțin pentru a ajuta Republica Islamică Iran, comparativ cu ce ar putea face” – dacă face ceva – și că își dorește ca lucrurile să rămână așa, „doar dacă nu se bagă în cale niște oameni proști”.
La mai puțin de o zi distanță, ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, stătea la Teheran alături de omologul său iranian, Abbas Araghchi, și spunea exact contrariul. „Sunt convins că cauza Iranului, la fel ca a Rusiei, este o cauză dreaptă”, a declarat Lavrov. El a afirmat că Rusia „nu are nicio intenție să renunțe la punerea în aplicare a acordurilor cu Iranul în domeniul economic și al investițiilor” și a reafirmat angajamentul Moscovei față de parteneriatul strategic pe 20 de ani, intrat oficial în vigoare pe 2 octombrie. A anunțat că specialiștii ruși se vor întoarce la centrala nucleară de la Bushehr. A cerut ca în Strâmtoarea Ormuz să se revină la situația de dinainte de război și a legat acest lucru de protejarea Iranului împotriva unor noi atacuri. Înainte să aterizeze la Teheran, calificase abordarea lui Trump drept „greșită”.
Ca să fim corecți față de președinte: Rusia nu a intrat în război de partea Iranului, iar tratatul de parteneriat nu o obligă s-o facă. Nu există o clauză de apărare reciprocă. Dar aceasta e o distincție juridică. Ministrul rus de externe nu zboară din întâmplare într-o capitală amenințată cu atacuri ca să declare că are o cauză dreaptă. Dacă adăugăm datele din sateliții ruși care, potrivit unor relatări, ajung la aliații Iranului și precizia tot mai bună a rachetelor iraniene și houthi, imaginea care se conturează e cea a unui partener prudent, care își poate nega oricând implicarea, dar e profund implicat. Moscova nu trebuie să tragă niciun foc. Trebuie doar să țină Iranul pe picioare, în timp ce America își epuizează aliații din Golf și economia Europei.
A venit nota de plată
Dacă Washingtonul și Israelul lansează o nouă rundă, vor paria că de data aceasta forța va aduce o rezolvare. Trei ani de dovezi arată că nu va fi așa. Ce va aduce sunt recesiuni mai adânci în Golf, o penurie de energie mai lungă, mai multă furie pe străzile Europei și o notă de plată mai mare pentru un Israel care deja rămâne fără spațiu de manevră. Previziunea lui Miller este că următoarea rundă va veni oricum. Sper să se înșele de data aceasta. Mă îndoiesc.