Potrivit art. 7 din Constituția României: „Statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor ţării şi acţionează pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase, cu respectarea legislaţiei statului ai cărui cetăţeni sunt.” Mă mândresc a spune că acest text a fost redactat de mine, în calitate de vice-prim ministru pentru reformă, și încredințat, alături de alte propuneri, profesorului Antonie Iorgovan, spre a fi prezentat Comisiei pentru redactarea noii Constituții a României, scrie Adrian Severin pe www.cotidianul.ro, preluat de Romanian Global News.

Guvernul român garantează drepturile românilor din Ucraina

Guvernul României are obligația de a pune în aplicare dispozițiile constituționale mai înainte citate. În executarea acestei obligații, în Tratatul de cooperare și bună vecinătate dintre România și Ucraina („tratatul politic de bază”), încheiat în 1997, au fost introduse articolele 12 și 13 (acesta este cel mai amplu articol al tratatului) prin care au fost stabilite drepturile membrilor comunităților române din Ucraina, respectiv drepturile cetățenilor ucraineni de origine română. Textele cu pricina au recepționat convențional și dispozițiile Convenției-cadru a Consiliului Europei privind minoritățile naționale, precum și pe cele ale Recomandării 1201 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind drepturile minorităților, care astfel, dintr-un simplu document politic, căpăta putere obligatorie în raporturile dintre statele semnatare.

În plus, tratatul și documentele conexe stabileau crearea a două euroregiuni – Dunărea de Jos și Prutul de Sus (Bucovina de Nord) – formate prin asocierea unor unități administrativ-teritoriale din cele două state, astfel încât vechi teritorii românești fracturate la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial (pierdut de România), să cunoască o reconstituire de facto în cadrul unor regiuni istorice, fără modificarea formală a frontierelor internaționale. Pe teritoriile atribuite Ucrainei de puterile învingătoare în război (Ucraina a semnat în nume propriu Tratatul de pace de la Paris din 1947) continua să locuiască un număr însemnat de români. Reprezentanții acestora, consultați în primăvara anului 1997, de către Ministerul Afacerilor Externe, au cerut încheierea rapidă a tratatului politic de bază între cele două țări cu argumentul fundamental că întârzierea în realizarea lui ar putea conduce la situația în care România să obțină un context favorabil pentru recuperarea teritoriului, dar recuperarea să devină imposibilă (principiul naționalității nemaifiind aplicabil), inutilă și imorală întrucât acolo nu vor mai exista români.

Așadar, drepturile românilor din Ucraina, cu precădere ale celor care locuiesc pe teritoriile pierdute de România prin Tratatul de pace de la Paris, din 1947 (cele pierdute „în urma Pactului Ribbentrop-Molotov” au fost recuperate în 1941 prin acțiunea armatei Regatului României, pentru a fi păstrate până în 1944, când au fost ocupate de Armata Roșie), sunt prevăzute în tratatul de cooperare și bună vecinătate dintre România și Ucraina, încheiat în 1997 (art 12 și 13), cele două părți obligându-se să le respecte.
Cum titularii acelor drepturi sunt persoane fizice de origine română, respectiv persoane care își asumă identitatea culturală românească, prin tratat s-a născut și o obligație a celor două părți semnatare de a garanta acelora exercițiul deplin al drepturilor lor identitare. Cu alte cuvinte, nu avem de a face doar cu o obligație convențională a statului ucrainean față de statul român și invers, ci și cu o obligație a statului român față de cetățenii ucraineni de etnie română, în afara obligației de drept constituțional, consolidată prin obligația de drept internațional, a statului ucrainean față de aceștia. Guvernul român, în executarea obligațiilor sale constituționale, precum și în exercitarea dreptului României izvorât din tratatul bilateral cu Ucraina, este ținut să acționeze cu toate mijloacele juridice și politice aflate la dispoziția sa pentru a determina partea ucraineană să acorde cetățenilor săi de origine română statutul cuvenit.

Este de adăugat că sistemul drepturilor identitare adoptat prin acordul de voință al României și Ucrainei, intervenit în 1997, nu are un conținut original. El nu face excepție de la practicile internaționale, ci le-a preluat și le-a integrat în universul lor juridic bilateral și de drept intern. Dispozițiile tratatului româno-ucrainean din 1997, prin ratificare, au devenit dispoziții de drept național român și ucrainean. O lege națională care contravine acelor dispoziții, le modifică sau le amputează constituie o încălcare a obligațiilor internaționale asumate prin tratat.

Un exemplu clarificator este acela al tratatului de cooperare și bună vecinătate încheiat între România și Ungaria în anul 1996. Cu privire la drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale, acesta cuprinde clauze identice cu cele din tratatul româno-ucrainean din 1997. Diferența între situația maghiarilor (ca și a ucrainenilor) din România și cea a românilor din Ucraina este șocantă. Nu tratatele sunt, deci, de vină, ci modul lor de aplicare. De unde rezultă și întrebarea următoare: de ce Guvernul român aplică cu scrupulozitate dispozițiile tratatului româno-maghiar (cele referitoare la minorități, dar nu numai) și este cu totul apatic când vine vorba despre aplicarea tratatului româno-ucrainean???

Apără Ucraina valorile și securitatea occidentului euro-atlantic?
Prin tratatul din 1997, România nu este obligată să acorde vreun sprijin Ucrainei în raporturile acesteia cu Rusia. Acest sprijin este, în prezent, voluntar și extraconvențional. (Art. 26 din tratat precizează că acesta nu este îndreptat împotriva nici unui stat terț și nu poate aduce atingere raporturilor legate de părți cu subiecte de drept internațional terțe.)
Respectarea drepturilor românilor este, deci, o obligație pentru îndeplinirea căreia România nu are a mai oferi nici un sprijin Ucrainei. Acea obligație nu a fost asumată sub nici o condiție. Că dăm sau nu dăm sprijin Ucrainei în războiul cu Rusia, obligația respectării drepturilor românilor trebuie îndeplinită. Nerespectarea tratatului deschide dreptul României la aplicarea sancțiunilor juridice adecvate.

Evident, încălcarea tratatului din 1997 ar trebui să excludă orice sprijin acordat în afara lui. Că, în orice caz, sprijinul în război acordat Ucrainei nu ar trebui să fie gratuit, este o altă discuție. Oricum, îndeplinirea obligațiilor asumate prin tratatul cu România nu poate fi prețul unui asemenea sprijin.

Războiul cu Rusia nu împiedică respectarea drepturilor recunoscute de către Ucraina cetățenilor săi de origine română, prin tratatele bilaterale și multilaterale la care este parte. Acest război nu scuză oprimarea românilor ucraineni.
Ucraina pretinde că, luptând cu Rusia, apără valorile noastre, ale democrațiilor euro-atlantice. Fără îndoială că drepturile minorităților fac parte dintre aceste valori. Violarea lor este o modalitate cel puțin ciudată de a le apăra. De fapt ea devoalează un mare adevăr: regimul de la Kiev apără interesele geopolitice ale Ucrainei neo-sovietice, iar nu valorile Occidentului euro-atlantic. Oprimarea comunității române, a minorităților, în general, este o dovadă de netăgăduit.
Ucraina mai susține că, luptând cu Rusia, apără securitatea Europei și a întregului Occident euro-atlantic. Potrivit doctrinei Baladur, care a inspirat și tratatele politice de bază încheiate de România cu vecinii săi (inclusiv cu Ucraina), pacea și securitatea Europei depind de stabilitatea frontierelor și satisfacția minorităților. Cine încalcă drepturile minorităților naționale în țara sa, exportă insecuritate și instabilitate, iar nu pace în Europa.

În anii 1990 și la începutul anilor 2000 nu a existat reuniune internațională în care să nu se vorbească despre drepturile minorităților. România a fost criticată uneori pentru o viziune prea restrictivă în privința acestora. Prin negocieri complexe și îndelungate s-a ajuns la crearea unui sistem internațional privind statutul și protecția minorităților naționale.
Impune oare conflictul nostru cu Rusia abandonarea acestui sistem? Abandonarea drepturilor identitare ale celor pe care istoria, dreaptă și nedreaptă, i-a adus în situația de a trăi în afara granițelor națiunii civice cu care se înrudesc cultural, poate fi prețul acceptat pentru a ne război cu Rusia? Dacă răspunsul este afirmativ înseamnă că Rusia a câștigat, întrucât războiul cu ea ne-a transformat în tot ceea ce noi am detestat și respins până acum.

Scurtă istorie a raporturilor de drept internațional dintre România și Ucraina
Ajuns în acest punct, simt nevoia unor precizări care să prevină reluarea aprecierilor inepte referitoare la tratatul politic de bază dintre România și Ucraina din 1997, abătând discuția de la tema care ne preocupă.

1. Recunoașterea Ucrainei ca stat independent, astfel cum ea s-a autodeterminat cu toate teritoriile incluse în fosta Republică Socialistă Sovietică Ucraineană (deci și Bucovina de nord, Herța, Hotinul și Bugeacul), de către România, a avut loc în 1992, sub Guvernul Stolojan (ministru de externe fiind Adrian Năstase), iar nu prin tratatul din 1997, încheiat cu un stat ucrainean deja recunoscut și membru al ONU. Decizia Guvernului Stolojan era singura posibilă în contextul internațional al momentului în care destrămarea URSS, echivalată cu victoria Occidentului euro-atlantic în Războiul rece, stârnise un mare entuziasm internațional, în care grija pentru menajarea Ucrainei, încă deținătoare a unui important arsenal nuclear și putere semnificativă pentru noua arhitectură de securitate în Europa de est, era maximă în capitalele occidentale, iar izolarea internațională a României, după mineriadele din iunie 1990 și septembrie 1991, îi lăsase o marjă de manevră practic nulă.
2. Recunoașterea frontierelor Ucrainei cu România s-a realizat prin tratatul de frontieră din 2003, sub Guvernul Năstase (ministru de externe fiind Mircea Geoană), iar nu prin tratatul din 1997. În procesul de negociere a tratatului din 2003, partea română nu a putut găsi nici un viciu care să ducă la nulitatea acordurilor de frontieră anterioare încheiate între România și URSS (nici măcar în ceea ce privește Insula Șerpilor). Invocarea drepturilor istorice nu are relevanță pentru anularea unor înțelegeri cu caracter juridic. În aceste condiții, partea română a fost nevoită să se limiteze la solicitarea unor minore ajustări frontaliere, impuse mai ales de anumite schimbări de relief apărute prin acțiunea unor factori naturali. Astfel, tratatul din 2003 nu este criticabil.
3. În privința frontierelor internaționale ale fostei URSS, devenite exclusiv frontiere ucrainene după autodeterminarea Ucrainei din 1991, nu a fost necesară, în tratatul din 1997, recunoașterea vreunui drept la succesiune întrucât Tratatul de pace din 1947, prin care a fost delimitat teritoriul recunoscut republicilor sovietice după războiul câștigat de URSS, fusese semnat în nume propriu inclusiv de către Ucraina și Belarus. (Problema succesiunii s-a pus numai cu privire la Insula Șerpilor, iar aceasta s-a rezolvat în conformitate cu prevederile Convenției Internaționale privind succesiunea la tratate a statelor, pe care România nu avea cum și de ce să o încalce.)
4. Recuperarea „teritoriilor istorice românești” aflate în compunerea Ucrainei sovietice, post-sovietice și neo-sovietice, nu poate fi obținută prin anularea Pactului Ribbentrop-Molotov încheiat între URSS și Germania în 1939 și denunțat de Germania în 1941 prin declanșarea războiului împotriva URSS. În condițiile acestei denunțări, România a recuperat Bucovina de Nord, Basarabia și Herța, pe care apoi, pierzând războiul alături de Germania, a fost obligată să le cedeze în baza Tratatului de pace de la Paris (1947). Motive de anulare a acestui tratat nu au putut fi identificate, iar revizuirea lui presupune o înțelegere cu toate puterile semnatare, printre care SUA, UK și Franța, în afara Rusiei post-sovietice. Tratatul din 1997 nu a mai avut cum ceda Ucrainei teritoriile menționate, acestea fiind deja cedate cu jumătate de secol mai devreme, și nu ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, ci ca urmare a pierderii războiului (al Doilea Război Mondial).
5. Tratatul româno-ucrainean din 1997, încheiat sub guvernul Ciorbea (ministru de externe fiind Adrian Severin), a consacrat, nu frontiere și transferuri de teritorii, ci principiile pe baza cărora urmau să fie abordate problemele teritoriale în cadrul relațiilor bilaterale, recepționând și conferind putere juridică Actului final de la Helsinki, și totodată a stabilit regimul de protecție a minorităților naționale. În baza acestui tratat România și-a câștigat drepturile asupra platoului continental.

Problema minorităților în Tratatul româno-ucrainean din 1997
Revenind la problema minorității române din Ucraina, trei prevederi ale tratatului din 1997 merită a fi scoase în evidență.

a) Prima, se referă la modalitatea prin care se stabilește identitatea etno-culturală a unei persoane. Tratatul prevede că fiecare este liber să își aleagă o asemenea identitate și aceasta va fi recunoscută în conformitate cu alegerea liberă a fiecăruia. Ceea ce este principial corect. Nimeni nu poate fi obligat să se simtă român, dacă el sau ea se simte ucrainean sau rus sau polonez.
Atunci când, însă, cineva are fantezia de a se socoti marțian, se mai pune, oare, problema, de a i se recunoaște o asemenea opțiune? Bunul simț spune că nu. Ce ne spune, însă, bunul simț atunci când, rătăciți de propaganda agresivă a unui imperiu, unii își declară o identitate artificială născocită de acesta din rațiuni geopolitice, respectiv pentru a distruge o națiune și organizarea ei politică, statul ei național? Poate susține Ucraina, că își execută cu bună credință obligațiile izvorâte din tratatul politic de bază cu România atunci când, alături de naționalitatea română și în scopul limitării drepturilor acesteia prin diminuarea ponderii ei în totalul populației, recunoaște o etnie inventată de Stalin pentru a submina integritatea teritorială a României? Este vorba despre etnia „moldovenească”, vorbitoare a „limbii moldovenești”.
Despre bună credință nu poate fi vorba, dar despre coerență, da: cine apără integritatea teritorială a unor entități statale create potrivit concepției geopolitice sovietice, apără și concepția sovietică asupra identității naționale. Asta trebuie să apere, însă, și NATO, împreună cu membrii săi, de la SUA la România? E de discutat!

b) A doua prevedere care merită evidențiată este aceea care acordă românilor din Ucraina, ca un fel de soluție de ultim recurs, atunci când regulile consacrate expres nu pot fi sau nu sunt aplicate, dreptul la un „statut special”; adică un regim nenumit și nedeterminat în avans, care se definește în concret ținând seama de specificul situației în care comunitatea în cauză se află. Se presupune că un atare statut, intervenind după ce cutumele s-au dovedit inadecvate sau insuficiente, trebuie să confere drepturi extinse care ating sfera politicului, implicând o largă autonomie (culturală, administrativă, fiscală etc.) echivalentă, la limită, cu cea a unui subiect federat într-o federație simetrică.
La urma urmelor, românii din Ucraina trăiesc pe teritoriile lor istorice și nu au ajuns acolo ca urmare a prăbușirii unui imperiu, ci a unei expansiuni imperiale. Iată regimul / statutul pentru care România ar trebui să ceară începerea imediată a negocierilor cu guvernul ucrainean. Poate că un asemenea statut i-ar tenta și pe rușii din Donbas, facilitând încheierea războiului.
Vor fi români care vor spune că ar fi preferabil ca Ucraina să renunțe la teritorii primite cadou de la fostul imperiu sovietic, asupra cărora, deși ar putea invoca un titlu juridic, nu are un titlu moral. În conformitate cu dreptul internațional – și România nu poate sub nici o formă să relativizeze forța dreptului, cel puțin întrucât nu are capacitatea de a recurge la dreptul forței – o astfel de soluție teritorială necesită acordul statului ucrainean.

S-ar putea trece peste el numai dacă ultimele inițiative ale ministrului ucrainean de externe, dl Dmytro Kuleba, care revoluționează dreptul internațional postbelic, cu toată arhitectura sa instituțională și sistemul său de tratate, ar avea succes. Dacă, așa cum propune dl Kuleba, Rusia nu ar mai fi succesor al URSS și ar trebui să părăsească Consiliul de Securitate al ONU și chiar ONU cu totul, Carta ONU nemaifiindu-i opozabilă și nemaigarantându-i nici un drept, ar urma că nici Republica Ucraina nu mai este succesoarea RSS Ucrainene (o democrație națională nu poate fi progenitura unui imperiu multinațional totalitar), ea pierzându-și drepturile asupra teritoriilor smulse de URSS statelor vecine și dăruite ei. Devenite o terra nullius (pământul nimănui) aceste teritorii ar putea fi apoi revendicate și ocupate, în principiu, de oricine. Ca parteneri strategici ai SUA, România și Polonia ar putea beneficia de un drept de preemțiune. Consiliul de Securitate (în măsura în care succesul „proiectului Kuleba” nu ar duce imediat ONU la deznodământul Ligii Națiunilor) s-ar putea opune unei asemenea împărțeli (probabil China ar recurge la veto), dar întrucât Ucraina și Rusia se vor fi aflând abia la începutul procedurii de (re)admitere în ONU ca state nou născute, nu ar avea cum să îl sesizeze. Slava Kuleba!

Dacă este să ne ghidăm după insuccesul salutar și pilduitor, de la ministeriala din decembrie 2022, al demersului ucrainean privind excluderea Rusiei din OSCE (alături de alți foști și actuali lideri oseceiști m-am opus unei asemenea decizii iraționale), organizație creată tocmai pentru a permite adversarilor din Războiul rece (blocul sovietic și blocul american) să dialogheze și să coexiste pașnic, putem anticipa că și reformarea ONU în concepție kieveană va rămâne în domeniul political fiction. E drept că Rusia a fost exclusă din Consiliul Europei, gardianul european al democrației, statului de drept și drepturilor omului, dar Consiliul Europei nu este ONU (și nici OSCE), iar dacă ar fi să socotim numai după felul în care Ucraina încalcă drepturile minorităților (nu mai vorbim despre libertatea presei sau a asocierilor politice), pentru identitate de rațiune, ar trebui să îi urmeze Rusiei.

c) Cea de a treia prevedere se referă la ultimul paragraf al art. 13 prin care se stabilește înființarea unei comisii guvernamentale mixte pentru minorități. Nu știu dacă până acum ea a fost vreodată pusă în mișcare, dar în situația actuală ar trebui de urgență convocată. Acesta ar fi un prim pas înainte de sesizarea ONU, care, conform art. 102 din Carta ONU, este depozitar al tratatului româno-ucrainean din 1997, precum și a Consiliului Europei, în fața căruia Ucraina s-a angajat la respectarea drepturilor minorităților potrivit standardelor acestuia.
SUA, încă înainte de a fi partener strategic al României, și-a arătat interesul pentru încheierea tratatului politic de bază între România și Ucraina, intervenind în negocieri, la cererea mea ca ministru român de externe, pentru a susține pozițiile românești de care era condiționată realizarea acordului. (Despre această intervenție care, după cum s-a văzut, iar noi o știam foarte bine, nu avea în vedere primirea României în NATO, ci stabilitatea și securitatea în Europa de est, vorbește și fostul ambasador american la București, Alfred Moses, în cartea sa de memorii publicată în 2020.) Acesta este un argument pentru ca Bucureștiul să ceară sprijinul Washingtonului în a determina guvernul de la Kiev să își respecte angajamentele luate de Ucraina atât față de România cât și față de cetățenii ucraineni de origine română, prin tratatul din 1997. Respectarea drepturilor acestora nu afectează cu nimic interesele americane în Ucraina, indiferent de natura sau legitimitatea lor.

Nici un guvern român de după 1997 nu s-a străduit să impună respectarea tratatului încheiat în acel an, pentru a asigura exercițiul drepturilor cuvenite românilor din Ucraina. Oare cine și cum l-a împiedicat să o facă?

Văd că tratatul nu este invocat nici acum. Politicienii români care au redescoperit „patriotismul” și „suveranismul” aduc în discuție tot felul de argumente (declarații publice, discursuri, note diplomatice, practica altor state etc.) spre a-i susține pe conaționalii noștri din Ucraina, de mila cărora varsă lacrimi de crocodil, mai puțin singurul argument cu forță obligatorie care poate fi opus Kievului: tratatul politic de bază româno-ucrainean. Oare de ce?!
Va veni, desigur, și vremea când vom afla și vom cere socoteală. Atunci, așa cum spune Evanghelia după Matei (24,51), „va fi plângerea și scrâșnirea dinților”.