Orice încercare a R. Moldova de a găsi protecție sub „umbrela ciuruită” a așa-zisei „neutralități” este „paliativă” și nu are în realitate „nicio valoare de întrebuințare”. Și e o „naivitate” pentru Chișinău să încerce să „facă rost de securitate” așa cum acum încearcă să facă rost de bani de la București sau de la alte capitale europene.
„Bani mai primești de aici, de acolo, mai mulți sau mai puțini, dar strategia asta nu merge pe chestiuni de securitate. Nu poți primi „un pic” de securitate de la București, un pic de la Bruxelles, un pic de la Washington, așa, ca să trecem criza… Nu merg lucrurile așa”, explică profesorul Dan Dungaciu de la București, într-un interviu acordat în exclusivitate https://www.ziarulnational.md, preluat de Romanian Global News.

Cum să descifrăm situația actuală geopolitică, în contextul războiului declanșat de Federația Rusă în Ucraina, unde se află astăzi R. Moldova și cum ar trebui să fructificăm noua „clipă astrală” a românilor, aflați din interviul de mai jos.

„Să facem mai întâi tot ce depinde de noi și să vedem atunci ce vor zice alții…”

Cazimir Țino: Domnule profesor Dan Dungaciu, vă mulțumesc că ați acceptat să deschideți seria noastră de interviuri din campania „Oameni care contează”. Erudiția dumneavoastră și competențele demonstrate inclusiv pe subiecte de geopolitică, de spațiu răsăritean, de marile jocuri ale diplomației mondiale fac ca întâlnirea cu dumneavoastră să fie prețioasă, incitantă și revelatoare. Domnule profesor Dan Dungaciu, de câțiva ani lumea este în fierbere și reașezare. Războiul din Ucraina e doar ultimul act dintr-o piesă începută încă din 2007 – 2008… Există mai întâi două superputeri, SUA și China, care încearcă să-și ralieze puterile continentale: Europa și Rusia. Este clar că lumea pe care o știam din 1990 și până după 2000 nu va mai reveni. Ne aflăm, într-un fel, în „chinurile facerii” unei arhitecturi noi, care încă nu știm ce formă definitivă va lua. În tot acest creuzet, unde se află România și Republica Moldova? Ce și cât mai depinde (doar) de ele și cât de marii actori din jurul lor?
Dan Dungaciu: Știți cum se spune – statele mici citesc cărțile de geopolitică ca să înțeleagă din ele ce o să li se întâmple sau ce li se poate întâmpla… Mai exact, cum se comportă marile puteri sau statele mari. Cele din urmă fac istoria, noi încercăm să pricepem din timp ce să întâmplă și să transformăm aceste rupturi în avantaje. Uneori ne iese. Asta înseamnă „clipa astrală” a unui popor: o întâlnire bună, fructuoasă, între o conjunctură istorică și elite capabile să o fructifice. Este nevoie de ambele ca să ai „clipe astrale”.
Revenind la întrebarea dumneavoastră, este evident că, după ordinea Războiului Rece, cea a hegemoniei americane, intrăm într-o epocă ce va pivota în jurul Americii și al Chinei, dar nu știm deocamdată cum va arăta tabloul. Se vor reconfigura tabere? Firește. Dar nu știm cum. Amintiți-vă de Summitul democrației din 2022 de la Washington, prima ediție. Câte dintre democrațiile invitate atunci de președintele Biden au susținut ulterior Vestul în războiul din Ucraina, pe toate planurile? Nu toate, în niciun caz…
Deci, lumea nu se poate împărți doar între democrații și autoritarisme. Este mult mai complicat. Este vorba și despre puterile mijlocii care au intrat pe scenă și care joacă după interesul lor național, nu după logică de bloc, cum sunt Turcia, Israelul, Arabia Saudită, India, Africa de Sud, Brazilia etc. Este vorba, pe de altă parte, despre coaliții tehnologice care să împiedice cealaltă tabără să obțină supremație în acest domeniu etc.
România are un loc deja stabilit în această conjunctură, respectiv apartenența la spațiul euroatlantic, dar R. Moldova e prost plasată în presiunile care vor veni. Nu are nicio garanție de securitate, pentru că asta e problema majoră. Șansa ei este că are alături, din toate punctele de vedere, România. De aici și apropierea de astăzi dintre București și Chișinău, inclusiv instinctivă.
În ceea ce privește cât depinde de noi și cât de alții, eu zic să facem mai întâi tot ce depinde de noi și să vedem atunci ce vor zice alții… Până una alta, mai avem mult până acolo.

Dacă Occidentul poate bloca accesul Chinei la tehnologia de ultimă oră, atunci poate bloca China”
În estul Europei este pe cale să se traseze o nouă falie civilizațională, chiar dacă încă nu este clar drumul exact pe care aceasta îl va lua. Retragerea Rusiei din Europa și migrarea ei spre Asia, pe de o parte, dorința unor țări din Parteneriatul Estic de a „sări” în barca occidentală, pe de altă parte (Ucraina, Georgia, R. Moldova, parțial și Armenia) – toate acestea vor duce la o reașezare a echilibrului de forțe sau mai curând vor exacerba neliniștile și agresiunea Rusiei? Se va reuși cu adevărat integrarea acestora în structurile euroatlantice?
Reașezarea de care vorbiți nu va fi în formula cunoscută de toată lumea, a Războiului Rece. Nu suntem într-o asemenea realitate. Dacă în vremea Războiului Rece întrebam: spune ce ideologie ai ca să își spun în ce tabără ești, mâine vom întreba: spune la ce rețea ești conectat – 5G etc., ca să-ți spun în ce tabără ești. Astăzi mizele dominației globale sunt de altă natură, cele două puteri majore sunt prea interconectate. Bătălia într-o primă instanță va fi pe tehnologii, cipuri avansate.
Astăzi, peste 90% dintre cele mai avansate cipuri sunt produse de o companie din Taiwan. O companie olandeză produce mașinile de litografie necesare pentru a construi cipuri de ultimă generație. Două companii din Santa Clara, California, au monopol pe construcția unităților de procesare grafică, esențiale pentru rularea aplicațiilor pentru inteligență artificială (AI). Cine va domina bătălia tehnologică a viitorului? Dacă Occidentul poate bloca accesul Chinei la tehnologia de ultimă oră, atunci poate bloca China.
Intenția Chinei, pe de altă parte, este de a deveni „autarhică” în chestiunea asta și să nu mai depindă de Occident sau de Taiwan. Intenția Americii este să devină autosuficientă și să creeze o alianță globală care să excludă China. Vedem că politica externă americană a fost rapid rearanjată în acest sens. În ultimele două administrații, SUA au decis să împiedice China să obțină tehnologia software și echipamentul de care are nevoie pentru a construi cele mai avansate cipuri și nu e vorba doar de companiile militare chineze, ci de toate companiile chineze. Aici e una dintre mize.
Întrebarea este: va face America un război cu China pentru niște cipuri, adică pentru Taiwan? Fie ele și cele mai performante? Greu de crezut. Cel mai probabil va încerca să le producă ea cât mai repede, iar când va reuși, și Vestul nu va mai avea nevoie de Taiwan, miza acestei insule formal chineze va scădea considerabil. Prin urmare, dacă privim așa viitoarea arhitectură de securitate globală, geografia fizică a taberelor nu va mai fi neapărat relevantă…
Pe de altă parte, dacă rămânem la abordarea tradițională, a taberelor bine delimitate geografic, întrebarea care se pune este dacă va mai fi cu adevărat, într-un interval previzibil, vreo extindere a UE și NATO în viitorul apropiat? Realitatea e că nu știm, depinde enorm de cum se va încheia războiul din Ucraina, dar nu sunt șanse mari. Eu sunt sceptic că Vestul va absorbi Ucraina pe termen scurt… Și Chișinăul nu poate primi în niciun caz mai mult decât Kievul.
Și, nu în ultimul rând, în perspectiva viitoarei confruntări globale, chiar eventuala extindere a UE contează foarte puțin. UE este deja un actor irelevant strategic, ideea de „autonomie” strategică era înainte de război comică, acum e ridicolă de-a dreptul.

„Alegerile europene (din 2024) vor fi adevăratul referendum în Europa față de războiul din Ucraina”
Anul 2024 va fi anul marilor alegeri electorale esențiale. SUA, Rusia, UE, UK, Ucraina, India, Coreea de Sud, Taiwan, ca să dăm doar cele mai importante exemple. Mai aproape de noi, în România vor fi, în afară de alegerile europarlamentare, și alegeri locale, parlamentare și prezidențiale. Iar în Republica Moldova vom avea alegeri prezidențiale. Va fi, deci, un an eminamente electoral. Să ne așteptăm ca marile decizii – care, direct sau indirect, ne vor afecta și pe noi în acest colț de lume – să fie luate până la aceste alegeri, așadar de către actualul establishment? Sau, dimpotrivă, actualii actori se vor abține de la decizii cruciale, în speranța că vor ieși întăriți și cu mai mare legitimitate în anul 2024?
Vor fi cinci alegeri majore pentru înțelegerea modului în care se poate încheia războiul din Ucraina: Rusia, Ucraina, UE, SUA și Taiwan. Aceste alegeri sunt esențiale pentru a vedem cum și când se poate închide sau îngheța conflictul. Eu spun înghețare, căci după cel de-al Doilea Război Mondial nu am avut conflicte care să se fi încheiat cu tratate de pace, înțelegeri ferme și clare etc. Au fost înghețate într-un fel sau altul. Ar trebui să ne așteptăm realist și la așa ceva în Ucraina.
Alegerile din Rusia sună oarecum a contradicție în termeni, știți cum se glumește pe subiectul acesta: două lucruri nu îți alegi în Rusia – părinții și președintele. Dar sunt, totuși, importante, pentru că nici măcar președintele Putin nu poate face orice. El trebuie să spună ceva populației, să explice, să fie relativ credibil. Va putea închide Rusia războiul oricând? Evident, nu. Depinde de situația de pe teren. Dacă lucrurile stau prost pentru Rusia în preajma alegerilor, evident că nu se poate închide nimic. Războiul va continua și poate lua forme primejdioase.
În Ucraina e și mai complicat. Poți închide războiul înainte de alegerile prezidențiale fără o victorie a Ucrainei? Asta înseamnă că i-ai semnat condamnarea la moarte politică a actualului președinte care nu se va mai putea prezenta în alegeri cu o capitulare. Dacă vrei ca președintele Zelenschi să rămână, vei închide războiul după alegeri, când președintele Zelenschi va fi proaspăt ales, legitim, inclusiv să încheie o pace. Asta fie și teoretic.
Dincolo de orice speculație, eu cred că trebuie să fie alegeri și în Ucraina, în ciuda războiului. Dacă se vor organiza în Rusia, obligatoriu trebuie și în Ucraina, pentru că acolo e și o luptă a democrației contra autoritarismului. Și dacă autoritarismul organizează „alegeri”, nu poate o democrație să facă altfel. Electronic, se vor putea organiza alegeri în Ucraina, iar dacă sondajele de opinie funcționează și se desfășoară, deci populația poate fi consultată, mi se pare limpede că și alegeri, fie și electronice în unele locuri, se vor putea organiza.
Urmează apoi cele europene, care vor fi adevăratul referendum în Europa față de războiul din Ucraina. Și aici putem avea probleme. Oricum, la alegerile europarlamentare există o suprareprezentare a partidelor populiste, de protest, dar eu cred că acestea vor avea scoruri și mai mari în 2024. Europa riscă a doua mare provocare ca urmare a acestui război! Prima a fost provocarea economică, gestionată cu greu și cu multe costuri, acum va fi provocarea politică, nu spun blocaj neapărat, dar o schimbare de pondere politică a partidelor din Parlamentul European care nu sunt de mainstream. Cât de mare va fi, vom vedea, dar mă tem că va fi un semnal politic major.
Taiwanul este departe, dar e important pentru că, dacă partida independentistă de acolo, deci tabăra care nu vrea apropierea de Beijing, obține, de exemplu, scoruri prea mari, s-ar putea ca și Beijing-ul, pe fondul continuării războiului din Ucraina și al focalizării atenției acolo, să încerce să tranșeze altfel chestiunea, poate chiar în forță.
Ultimele vor fi alegerile din SUA, de departe cele mai importante. Problema este că deja Donald Trump consideră războiul și evitarea escaladării sau a implicării americane acolo drept miza principală a programului său electoral; Ron DeSantis, celălalt candidat republican cu șanse, a spus și el că ce se întâmplă în Ucraina e doar o „dispută teritorială”, iar, pe de altă parte, după vizita la Kiev, războiul a fost asumat personal, adică politic, de candidatul democrat Joe Biden. Deja e și „Bidenʹs war”, ca să spun așa.
Deci, două viziuni diferite, dar ambele atente la război. Când și cum se poate îngheța el, dacă a devenit miză de campanie în SUA? Se poate face asta dacă Ucraina nu câștigă decisiv? Își poate permite Casa Albă un alt eșec strategic după Afganistan? Și dacă nu, înseamnă că trebuie să îl prelungească până după alegerile din 2024? Sau să îl închidă acum, rapid, să nu mai fie o presiune în acest sens?
Nu știm deocamdată, dar trebuie să fim atenți la lucrurile acestea. În războaie, militarii sunt foarte importanți, firește, dar deciziile de pornire sau de oprire a războiului le iau politicienii.

„Sudul Flancului Estic nu mai este flanc, este front”
În iunie, așadar peste doar trei luni, Statele Unite vor definitiva și vor anunța probabil Strategia americană la Marea Neagră. Credeți că aceasta va fi o schimbare de fond, în sensul întăririi reale a zonei de sud a Flancului Estic, cumva similar zonei Baltice? Sau, dimpotrivă, datorită restricțiilor prevăzute de Convenția de la Montreaux, va fi mai mult o formă fără fond, o enumerare de deziderate, mai mult decât de acțiuni concrete?
Convenția de la Montreaux e sacrosanctă pentru turci, care prin ea controlează Marea Neagră. A încerca să o anulezi este o naivitate. Cine încearcă să facă asta va fi acuzat de Ankara că… încalcă legislația internațională, precum rușii în Ucraina. Ce se poate face? Să schimbăm perspectiva: da, avem Convenția de la Montreaux din 1936, pe care o respectăm, dar avem și Tratatul din 1949, Alianța Atlanticului de Nord, angajamente colective, securitate colectivă, comună, indivizibilă etc. Cu astea ce facem? Le aruncăm la coș? Nu. Le respectăm și pe acestea. Deci le păstrăm și pe unele și pe altele.
Apropo de asta, închiderea Mării Negre acum, ca urmare a Convenției de la Montreaux, pentru că acum e război, a protejat oarecum Ucraina, pentru că nu permite Rusiei să mai aducă nave de război la Marea Neagră.
Prin urmare, soluția de mijloc și pe care sper să o reflecte Strategia americană la Marea Neagră este să întărim sudul Flancului Estic, care este acum, în realitate, un veritabil front. Nu mai este flanc, este front. El trebui întărit cel puțin la nivelul nordului flancului estic, deci Marea Baltică.
Cum să facem asta? Ca răspuns la amenințarea sporită a Rusiei la adresa securității europene, vedem că astăzi Alianța a intensificat postura militară la frontierele sale de est. NATO a înființat noi grupuri de luptă multinaționale în estul Alianței (Bulgaria, Slovacia, România și Ungaria) și a extins geopolitic prezența sporită, „enhanced”, cum se zice tehnic, de la Marea Baltică în nord până la Marea Neagră în sud. Dar la Marea Neagră nu e încă suficient, suntem tot pe prezență „tailord”. Eu sper că strategia americană va sprijini ideea ca România să devină un hub central As/AD (anti-acces/area denial) pentru NATO.
Asta înseamnă un dispozitiv integrat de sisteme de rachete antiaeriene și anti-navă, sisteme performante MLRS sau HIMARS/ATACAMS, sisteme de război robotizate aeriene și navale etc. Asta va asigura protecția nu doar a României, dar și a Bulgariei. Deci ar fi o protecție eficientă, chiar și fără flotă NATO, care, din cauza Convenției de la Montreaux, nu poate staționa la Marea Neagră decât 21 de zile.
Problema pentru R. Moldova este că nu poate intra în acest pachet. Și, fără NATO, tot fără soluție de securitate va rămâne. Orice încercare de a găsi una sub umbrela ciuruită a așa-zisei „neutralități” este paliativă, nu are în realitate nicio valoare de întrebuințare. Și e o naivitate pentru Chișinău să încerce să „facă rost de securitate” așa cum acum încearcă să facă rost de bani de la București sau de la alte capitale europene… Bani mai primești de aici, de acolo, mai mulți sau mai puțini, dar strategia asta nu merge pe chestiuni de securitate. Nu poți primi „un pic” de securitate de la București, un pic de la Bruxelles, un pic de la Washington, așa, ca să trecem criza… Nu merg lucrurile așa.

„Ucraina a fost atacată pentru că NU era în NATO”
Tot în iunie, de data aceasta la Chișinău, Republica Moldova va găzdui al doilea summit al Comunității Politice Europene, o inițiativă franceză a președintelui Macron. Desigur că participarea a 47 de țări și organizații internaționale va pune R. Moldova pe harta lumii, chiar dacă numai efemer. În afară de beneficiul de imagine indiscutabil și de simbolistica aferentă, credeți că această Comunitate ar putea naște și un proiect concret, palpabil? Cum de s-a agreat desfășurarea întâlnirii chiar la Chișinău, într-o zonă atât de aproape de teatrul de război? Să însemne acest lucru ceva mai mult decât o obișnuită încurajare pentru R. Moldova?
Depinde cum te uiți la această inițiativă. E ca și un pahar pe jumătate plin. Chișinăul se uită la partea plină, spune că este un pas înainte spre aderare, o treaptă politică, un sprijin în plus, un mesaj de încurajare, o anticameră spre UE. Kievul a spus deja că ar fi un înlocuitor, un surogat – un „nechezol” pentru integrarea europeană. Și nu au fost foarte entuziasmați de această inițiativă politică. Ei au spus că vor integrarea europeană și nu surogate.
Ambele state au dreptatea lor. Problema, din perspectiva Chișinăului, care se uită la partea plină, este să înțeleagă că un nou format de tipul „politica europeană de vecinătate” sau „Parteneriatul Estic” nu îi va rezolva problemele. Ce poate da „Comunitatea politică” și nu dă UE? Nimic. Evident, pe moment, cum ați spus, îți dă vizibilitate, te pune în centrul atenției… Dar am impresia că asta nu va mai ține mult în ochii publicului. E util, important, dar nu suficient.
Dincolo de asta, această „Comunitate politică” nu rezolvă principala problemă majoră a R. Moldova de azi și de mâine, respectiv problema de securitate. Să fim bine înțeleși: Ucraina a fost atacată pentru că NU era în NATO. Dacă era, orice divagații făcea sau orice articole scria președintele Putin, atacul nu se petrecea. Asta este și problema Chișinăului. Ce garanții de securitate are? Niciuna. I le poate furniza „Comunitatea politică”? Evident, nu. Nici măcar UE. Doar NATO poate face asta. Sau, evident, România, dar numai cu condiția ca R. Moldova să devină parte a României. Altfel, nu poate face nici România mare lucru. Mai ales că nici trupele străine nu pot intra în R. Moldova, nici măcar cele ale României, pentru că e interzis de Constituția R. Moldova…

„Războiul hibrid este unul prin care inamicul folosește vulnerabilități deja existente”
Șeful diplomației europene, domnul Josep Borrell, preluând o idee propusă de Ministerul de Externe român încă din februarie, a anunțat recent că UE pregătește o „misiune civilă” pentru R. Moldova, cu scopul de a o întări în fața amenințărilor hibride. Cum vedeți relația viitoare dintre această misiune civilă europeană, formatul de negocieri 5+2 și Comisia Unificată de Control, cu tot cu „pacificatorii ruși”? Sau ar trebui să ne așteptăm ca această misiune să nu interfereze deloc cu problema transnistreană?
În primul rând, chestiunea 5 + 2, prezența rusă pe teritoriul republicii nu este o amenințare hibridă, este în primul rând o încălcare flagrantă a Constituției R. Moldova, care durează de când a apărut această Constituție. O încălcare a suveranității republicii! Restul sunt povești. Cum se rezolvă ea, nu se întrevede. Nu există din păcate niciun plan pus pe masa NATO sau UE de către autoritățile de la Chișinău. Sau o fi, dar nu știm noi. Care sunt pașii concreți pentru ca să se rezolve acest conflict înghețat în conformitate cu Constituția R. Moldova și cu legea din 2005, alături de Hotărârile Parlamentului de atunci? Negocierile între „cele două părți”, Chișinău și Tiraspol? Nu văd cum. Chișinăul riscă să piardă, mă tem, acest context geopolitic favorabil.
În al doilea rând, să nu uităm un lucru. O „misiune civilă” europeană împotriva amenințărilor hibride e de salutat, dar să nu uităm că războiul hibrid este unul prin care inamicul folosește vulnerabilități deja existente și le exagerează, le extrapolează, le manipulează. Și aici trebuie de lucrat în primul rând. Nu te lupți doar cu „narațiunile”, cu ce spune Rusia sau coloana a V-a rusă, ci trebuie să luptăm și cu acele realități care produc „narațiuni”, acele „narațiuni” pe care Rusia le manipulează azi prin interpuși.
Împotriva războiului hibrid trebuie să lupte în primul rând Guvernul, să elimine acele vulnerabilități pe care le preia și le manipulează Rusia de fiecare dată. Asta va fi marea provocare. Lumea se teme în R. Moldova nu de războiul din Ucraina, nu de Transnistria, ci de prețurile mari la energie, costul vieții, șomaj etc. Acestea sunt lucruri reale, inevitabile, firește, mai ales în război, dar acolo trebuie să lupte în primul rând Guvernul. Cât timp problemele grave ale populației nu sunt abordate, populația nu este lămurită, Rusia va manipula agenda nemulțumirilor. „Narațiunile” sunt doar un element în acest război.

„Miza reală în R. Moldova este ca cineva să reușească să pună republica pe șine euroatlantice în așa fel încât, dacă mecanicul se schimbă, direcția să nu se modifice”
Pentru R. Moldova, urmează trei ani electorali: anul acesta, la sfârșit de octombrie, vom avea alegeri locale. La anul, în noiembrie, vor fi alegeri prezidențiale. Apoi, în iulie 2025, alegeri parlamentare. Mai întâi: credeți în posibilitatea alegerilor anticipate – prezidențiale și/sau parlamentare? Credeți că peisajul politic moldovenesc se va schimba radical în acest interval de timp? Credeți că actualul partid de guvernământ, PAS, va putea să se mai mențină la putere, eventual cu ajutorul unor aliați de pe partea dreaptă a eșichierului politic?
Alegerile locale nu au legătură cu cele prezidențiale sau parlamentare decât indirect. La locale se alege omul, nu partidul, de aceea nu se poate extrapola rezultatul la cele parlamentare. Alegerile locale sunt cel mai puțin politice, ca să spun așa. Cu o singură excepție, Chișinăul. Alegerea primarului general va fi și un semnal politic, de aici importanța acestor alegeri. Ce avem până acum? Primarul în funcție este net detașat în sondaje. A reușit să pună abil machiaj și ruj pe orașul Chișinău, arată mai bine, mai îngrijit, dar, de pildă, când vii de la aeroport spre centrul orașului vezi că peisajul de pe marginea drumului este, practic, identic cu cel de acum 10-15 ani. Dincolo de asfalt și iluminare, pe marginea drumului nu au apărut firme noi, investiții noi, dezvoltare reală. Chișinăul este acum un oraș fardat, dar nu îl simți să duduie. Sigur, nu e doar o chestiune care ține de primărie…
Dacă ne uităm pe sondaje, este clar că actualul primar nu poate fi învins, teoretic cel puțin, decât de un candidat-surpriză, greu, puternic, asumat de toate forțele politice sau asociațiile civice pro-Vest. Încă nu se vede un asemenea candidat. Tot ce e acum pe piață nu e concludent. Să vehiculezi nume de „foști” ca și posibili candidați la primăria generală nu e cea mai bună soluție. Dacă sunt așa de buni și de competitivi, de ce sunt… foști? Ideea că îi scoți din Guvern – premieri, miniștrii etc. – și în pui să candideze la primăria generală înseamnă că deja pornesc cu minus. Nu au nicio șansă, după părerea mea.
În ceea ce privește alegerile parlamentare și prezidențiale, lucrurile sunt clare, după mine. Doamna Maia Sandu reușește să țină în viață republica prin ajutoare și injecții financiare din România și Europa. Este un merit indiscutabil al domniei sale că încearcă și reușește să scoată republica la liman. E adevărat că statutul de stat candidat a fost exclusiv geopolitic, datorită războiului din Ucraina, dar e la fel de adevărat că, fără actuala guvernare, R. Moldova nu l-ar fi primit.
Într-un fel, războiul a avantajat R. Moldova din două perspective: a primit statutul de „stat candidat” la UE, dar, pe de altă parte, războiul a acoperit și acoperă oarecum defecte structurale vechi, nerezolvate, care acum sunt puse, tacit, pe seama războiului. Dar lucrurile nu vor mai ține mult. Nici chiar războiul nu poate ține la nesfârșit loc de program de guvernare. R. Moldova are o inflație galopantă, scădere economică constantă, rată a investițiilor străine mai mică decât Kosovo, stat nerecunoscut, o scădere demografică dramatică, ajungând la cifrele din anii ‘50 ai secolului trecut, 75% din populație vede viitorul copiilor peste hotare și, nu în ultimul rând, prețurile galopante la energie – cele mai mari din Europa! Este cea mai mare îngrijorare a populației, de departe. Sigur, e și războiul aici, dar de ce, totuși, R. Moldova plătește cel mai mare preț pe gaze din Europa? Și de aici cea mai mare inflație… Și nici măcar nu a pus embargou pe comerțul cu Rusia!
Lucrurile acestea ar trebui lămurite, cred eu, populația le vede, noi putem acuza cotidian cei care manipulează chestiunea asta, și trebuie să facem asta, dar nu e o soluție completă. În plus, Rusia tocmai de asta profită și de aici războiul hibrid pe care îl declanșează și de care se vorbește tot mai mult. Nu te poți lupta doar cu „narațiunile”, cum ziceam, dacă vrei să câștigi un război hibrid! Mai trebuie să te lupți și cu realitățile care le generează! Cine e de vină pentru prețul așa de ridicat, mai ales astăzi, când au scăzut dramatic prețurile la combustibil pe plan mondial? Populația plătește un gaz cumpărat foarte scump de fostul Guvern și al cărui preț crește lunar. E cineva care a greșit mai demult? Să plătească. Sau să vadă populația că cineva își asumă greșeala.
La fel și cu reforma justiției. Sigur, e război, sigur că Guvernul are cele mai bune intenții, dar dosarul lui Șor de ce nu se finalizează? De ce nu este condamnat în a doua instanță? Nu există legi, proceduri etc.? Sau actuala legislație permite tergiversări din partea avocaților lui Șor? Păi actuala majoritate are aproape majoritate constituțională. Să le schimbe! De câți ani trenează acest dosar? Și multe alte lucruri de acest fel. Eu cred că aceste lucruri trebuie să fie clarificate tocmai pentru a nu mai face R. Moldova vulnerabilă în fața unor atacuri hibride ale Federației Ruse, care asemenea prilejuri așteaptă.
Dacă e vorba de strategii electorale de viitor, cred că există posibilitatea, teoretică deocamdată, ca partidul de guvernământ să forțeze anticipate, adică să organizeze simultan alegeri prezidențiale și parlamentare în 2024. Asta pentru a mai putea să o folosească pe doamna Maia Sandu drept locomotivă politică, fie și indirect. Ar fi o strategie utilă pentru PAS, nu văd altă șansă, mai ales că partidul pare destul de gelos și nu admite să mai crească aproape nimeni pe lângă el.
În condițiile unor anticipate în 2024, cu încă un mandat la dispoziție, actuala putere ar putea spera că războiul se va încheia și va putea îndeplini ce și-a propus. Sigur, vorbim teoretic, se mai pot întâmpla multe până atunci.
Miza reală, ca de fiecare dată în R. Moldova, este ca cineva să reușească să pună republica pe șine euroatlantice în așa fel încât, dacă mecanicul se schimbă, direcția să nu se modifice. Adică, republica să meargă tot spre Vest, mai mult decât un ciclu electoral. Să intre în „banalitatea” unui traseu predictibil, constant, în care transpirația muncii în sistem să fie mai importantă decât inspirația unui lider salvator.
„Fericite societățile care nu au nevoie de eroi!”, zicea undeva Berthold Brecht. Cam așa stau lucrurile, iar în R. Moldova chestiunea asta e emblematică. Din patru în patru ani tot sperăm în „eroi” proeuropeni care să aducă sau să readucă republica mai aproape de Europa. Și după asta iarăși ne scapă bolovanul și iarăși vine un Sisif care să îl ridice pe vârful muntelui. Când ne bazăm în primul rând pe oameni, dar nu pe sistem, înseamnă că trenul nu e pus încă pe șine. Și revin la chestiunea asta, căci marele succes al actualei guvernări, și în primul rând al doamnei Maia Sandu, ar fi ca republica să fie pusă pe șine fără să mai poată fi dată jos de acolo. Succesul major al președintei Maia Sandu este să fie ultimul erou al republicii! La sfârșitul mandatului ei, să nu mai fie nevoie de o altă „Maia Sandu” care să salveze republica din capcana Estului…

„Unde se va duce potențialul unionist dacă proiectul european se șubrezește?”
Și tot despre alegeri: de vreo două cicluri electorale încoace, mai exact din 2019, nu mai este reprezentat în Parlament practic niciun partid asumat unionist. În același timp, curentul unionist a tot crescut în ultimii ani. Sondajele dau între 35 și 40% unioniști, ba chiar spre 50%, dacă punem la socoteală și Diaspora, dar ignorăm Transnistria. La prima vedere, pare a fi un paradox. Credeți că ar fi dezirabilă prezența unioniștilor declarați, ca partid asumat, în viitorul Parlament? Sau unionismul ar trebui să devină un curent, poate chiar un țel politic transpartinic?
În primul rând, unionismul a devenit în R. Moldova cam ce este monarhismul în România. Monarhiștii sunt astăzi mult mai mulți decât erau pe vremea când trăia Regele Mihai! Monarhiști declarați, firește. Și s-a întâmplat asta pentru că sintagma a devenit acceptabilă social și fără efecte politice. Revenirea la monarhie nu se mai poate face în România, în primul rând pentru că nu mai există Regele Mihai, de aici și faptul că nu mai contează politic monarhismul. Prin urmare, te poți declara așa ceva, că nu mai deranjezi pe nimeni… A devenit un mic snobism și cam atât. Cam așa și cu unionismul, de când nu mai are expresie politică nici măcar la București – eu am mai vorbit despre „blatul” unionist la ultimele alegeri parlamentare din R. Moldova! – a devenit acceptabil, pentru că nu are efecte de niciun fel. A fost îmblânzit. Unioniștii votează astăzi cu Maia Sandu și PAS, în marea lor majoritate.
În al doilea rând, unionismul este și o ideologie de substitut. Nu este doar asta, sigur, dar este și un proiect politic care revine în atenție când în Basarabia nu mai există alternative, nici măcar teoretice. Iar doamna Maia Sandu și PAS au reușit să ofere publicului ideea că există o alternativă, ideea de perspectivă europeană a scos din discuție unionismul, cel puțin pe moment. Cum să mai fii unionist când R. Moldova se duce spre UE și a devenit „stat candidat”? Ne vom întâlni oricum în Europa…
În al treilea rând, însă, există ca de fiecare dată în R. Moldova, amenințarea provizoratului. Am mai trecut printr-o fază de efuziune la începutul guvernării AIE, în 2009 – 2010, când predicțiile erau că R. Moldova va intra în UE pe timpul președinției României din 2019 sau că, cel puțin, acela va fi momentul depunerii cererii de aderare la secretariatul Comisiei. Ce a urmat se știe…
Astăzi sunt iarăși într-o fază de recredibilizare a proiectului european, de „alternativă” la unionism, ca să spun așa. Dar să nu uităm că nu e un credit nesfârșit aici. Și creditul acesta se poate consuma… Unde se va duce potențialul unionist, dacă proiectul european se șubrezește? Spre un lider sau un partid, dacă vor apărea acestea și vor fi credibile pe un asemenea proiect, sau spre partidul de guvernare care va începe să și-l asume tot mai explicit. Deocamdată o face tacit, dar mult mai explicit decât înainte, prin asumarea unor teme identitare clare: limba română, Mitropolia Basarabiei, moștenirea interbelică etc. Ar fi și asta o strategie a PAS de a nu pierde electoratul unionist: nu te declari explicit unionist, dar îți asumi, discret, dar ferm, temele unioniste disponibile…

„Retrocedarea unei clădiri pentru Mitropolia Basarabiei este un lucru notabil, dar nu este un scop în sine”
Pe 27 septembrie 2016, într-o ședință a Consiliului Suprem de Apărare a Țării (CSAT), președintele Johannis anunța începerea lucrului pe o strategie a României cu privire la relația cu Republica Moldova. Același președinte român declara că discuția despre o eventuală Unire urma a fi tratată în acest document. Din păcate, conținutul său este secretizat. În acea perioadă făceați parte din Comisia prezidențială privind Proiectul de Țară. Ne puteți spune ceva despre această strategie a Bucureștiului față de Chișinău? A fost finalizată? A început ea să opereze, să producă efecte? Sau, ca multe alte documente, se prăfuiește inutil în vreun seif? De fapt, are cu adevărat România o strategie coerentă pe relația sa cu Republica Moldova?
Pot să vă spun ceva doar despre Comisia prezidențială însărcinată cu Proiectul de Țară, care a murit prin… neparticipare, ca să spun așa, nu știu să se fi desființat oficial, doar că nu a mai convocat-o nimeni. Ca responsabil în cadrul ei cu chestiunea relațiilor internaționale și a problematicii de securitate, pot să vă spun, fără să intru în detalii, că R. Moldova figura acolo pe o poziție specială. Despre o strategie actuală pe R. Moldova nu pot vorbi, pentru că nu o cunosc. Am deocamdată dubii că există, coerent, așa ceva, din moment ce România nu pare să exceleze astăzi la nivel de viziune strategică.
Pe R. Moldova văd inițiative punctuale salutare care încep să prindă contur, cum este Mitropolia Basarabiei, dar pentru a deveni un proiect mai are nevoie de niște timp și evoluții semnificative… Retrocedarea unei clădiri pentru Mitropolia Basarabiei este un lucru notabil, dar nu este un scop în sine – cu 100 de milioane România putea cumpăra tot centrul Chișinăului! -, ideea este ce urmează după și cum fructifici potențialul de promovarea euroatlantică pe care îl are Mitropolia Basarabiei… Aici va fi miza proiectului, dincolo de importanța lui religioasă și eclezială.
Mitropolia Basarabiei este un vehicul euroatlantic ideal pentru a te adresa unui tip de public. Ideea Ortodoxiei ruptă de Occident, atât de dragă Moscovei, dar și „Mitropoliei Chișinăului și a întregii Moldove” își află cea mai bună infirmare tocmai în Biserica Ortodoxă Română și a Mitropoliei Basarabiei, care i se subordonează canonic. Aici ar fi, repet, miza reală a proiectului.

„Proiectul unionist nu va muri niciodată atâta timp cât condiția R. Moldova este incertă”
Și, legat tot de conceptul de proiect de țară: România a avut un astfel de proiect care s-a materializat prin aderarea ei la NATO, apoi și la UE. Desigur, mai sunt pași de făcut pentru o integrare deplină (Schengen, Zona Euro, OECD etc.). Dar acestea sunt mai curând etape, decât mari proiecte statale. Ar putea fi reUnirea celor două state românești, România și Republica Moldova, noul proiect de țară al românilor de pe ambele maluri ale Prutului? Ar putea acest țel să revitalizeze, să anime deopotrivă cetățenii, intelighenția, clasa politică? Am putea avea un nou „Pact Snagov”, transfrontalier, pe acest subiect?
Sigur că ar putea fi, de ce să nu fie? Cu condiția ca elitele să și-l asume. Elitele politice și nu numai. Cum am sugerat și înainte: proiectul unionist nu va muri niciodată atâta timp cât condiția R. Moldova este incertă. Iar acum, în vreme de război, este incertă. Deci proiectul e acolo, chiar dacă în stare latentă acum. Doar elitele politice și intelectuale îl pot propune și transforma într-un nou „Pact Snagov”.
Noi, la Fundația Universitară a Mării Negre (FUMN) sau la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale (ISPRI), am propus public mai multe proiecte de-a lungul timpului, unul a fost Fondul Moldova, un fel de pod de investiții peste Prut, nevalorificat de autorități. Am propus recent și un minister pentru integrarea europeană a R. Moldova, la București, care, de ce nu, dacă și condițiile politice, și strategice o vor cere, și ar exista consens politic pe ambele maluri ale Prutului, ar fi putut să devină un veritabil Minister al Reunificării, pe model coreean. Deocamdată, poate, e cam devreme să ne pronunțăm explicit – depinde de cum se încheie războiul din Ucraina, de ce se va mai alege de perspectiva europeană, dacă Ucraina și R. Moldova își vor controla în final integral teritoriile, căci încă un „caz Cipru”, adică integrare europeană fără controlul întregului teritoriu, nu mai aste acceptabil la Bruxelles.
Un lucru pot să spun cu certitudine: niciodată, de la căderea comunismului, adică începutul anilor ‘90, practic acum o generație, nu a existat o conjunctură externă mai favorabilă apropierii dintre București și Chișinău. Eu sper din tot sufletul că nu o vom mai rata și de data asta. Când istoria îți bate la ușă, e bine să îi deschizi, altminteri trenul istoriei pleacă și nu mai știi când mai trece prin gara ta.
Vă mulțumesc, domnule profesor Dan Dungaciu, pentru interviu și vă așteptăm cu nerăbdare la Chișinău să ne revedem!
Dan Dungaciu este profesor universitar la Catedra de Sociologie și coordonator al Masterului de Studii de Securitate și Analiza Informațiilor al Universității București, renumit sociolog, politolog și specialist în geopolitică și diplomație. Director al Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române, Președinte al Fundației Universitare a Mării Negre din România, inițiator al Laboratorului de Analiză a Războiului Informațional și Comunicare Strategică (LARICS). A fost o perioadă Secretar de Stat în Ministerul Afacerilor Externe de la București, respectiv consilier pe probleme de integrare europeană pe lângă Președinția Republicii Moldova. Este decorat cu Ordinul de Onoare al Republicii Moldova. Este membru al mai multor asociaţii internaţionale și naţionale de prestigiu, laureat al premiului Dimitrie Gusti pentru sociologie al Academiei Române (1995) și al Premiului Internaţional pentru Sociologie al Universităţii din Istanbul (2001). Este autorul a zeci de studii de specialitate și lucrări de profil, lucrări de analiză și dicționare.