„Războiul este o escrocherie. Întotdeauna a fost așa. Este probabil cea mai veche escrocherie din lume, de departe cea mai profitabilă și absolut sigur cea mai malefică… Este singura în care profiturile se numără în dolari, iar pierderile, în vieți omenești.”
General Smedley D. Butler, „War Is a Racket”
„Războiul este o escrocherie”- rapt, jaf, tâlhărie – scria, faimos, generalul american Smedley D. Butler la 1935, după peste treizeci de ani de carieră, în care participase („pentru Big Business, Wall Street și pentru bancheri”, cum o declara mai târziu) la nenumărate războaie, din Filipine în China și din Mexic și Caraibe până pe câmpurile însângerate ale Primului Război Mondial, se arată într-o analiză a Levanei Zigmund pe https://www.measponte.ro, preluată de Romanian Global News.
Mi-am amintit de Butler – care a rămas în istorie nu doar cu volumul lui, una dintre cele mai penetrante diatribe împotriva războiului din câte s-au scris, ci și ca omul care a reușit să deturneze o tentativă de lovitură de stat la adresa președintelui Roosevelt, în 1933, efort condus de un grup de industriași americani – zilele trecute, răsfoind numărul pentru trimestrul III 2024 al revistei lui Catherine Austin Fitts, The Solari Report, recent apărut în formă fizică sub titlul „Plunder” – „Marele Jaf”.
Cei care o urmăresc știu că, în analiza doamnei Fitts, asistăm, de mai bine de un deceniu, la o „lovitură de stat financiară la nivel global”, parte dintr-o operațiune de transformare totală a sistemului financiar și de guvernanță. Ea vorbește despre jaf ca război economic asociat dintotdeauna războiului armat – de fapt, forța motrice a acestuia, de la Attila și Imperiul roman la Imperiul britanic; în modernitate, însă, jaful la scara unei întregi societăți se poate face și fără război fierbinte (în termenii folosiți de Catherine Autin Fitts, prin „capitalism de dezastru” sau „piratizarea” economiilor).
Iar, odată cu dezvoltarea tehnologiei – inclusiv a tehnologiilor de comunicare, manipulare și propagandă – jaful este mai ușor de comis și mai profitabil decât oricând.
În plus, nu mai vorbim doar de operațiuni externe, împotriva unor jurisdicții formal „inamice”, ci și de operațiuni interne, executate în interiorul blocului politic, împotriva unor parteneri sau aliați, pentru diverse interese de afaceri – vorbim de „lovituri de stat economice”, cum s-ar spune, prefigurate, de altfel, de acel „complot al afaceriștilor” pe care l-a torpilat generalul Butler în America anilor treizeci. Plunder prezintă și câteva studii de caz, printre care cele ale Americii Latine, Rusiei, Kenyei, dar și cazurile recente (2009-2014) ale Greciei și Ciprului, ambele, state membre ale Uniunii Europene.
Marele Jaf – modelul de bază
Altfel spus, Catherine Austin Fitts aduce la zi analiza generalului Butler. Revista conține multe studii valoroase (ca, de altfel, întreaga platformă The Solari Report, motiv pentru care recomand celor interesați să se aboneze), dar reiau aici, foarte pe scurt, un așa-zis „model de bază” al jafului, care ar putea sta drept fundament teoretic unei evaluări a situației din zilele noastre.
Deși, așa cum precizează autorii, metodele vor fi adaptate în funcție de circumstanțe – și ele pot utiliza, și o fac tot mai pregnant, noile tehnologii – componentele fundamentale rămân cele descrise de John Perkins în volumul „Confesiunile unui asasin economic” (o altă aducere la zi a modelului descris de Butler). Prima componentă este, potrivit analizei din Plunder, capturarea conducerii:
„Primul și cel mai important pas este instalarea unei conduceri locale care să asiste interesele externe – fie ele agenții de informații, fie investitori, fie bănci, fie corporații – în atingerea scopurilor lor. O conducere locală compromisă este obligatorie. Dacă liderii existenți nu sunt dispuși să compromită suveranitatea propriei țări, ei vor fi, cel mai probabil, subminați și înlocuiți la următoarele alegeri sau pur și simplu asasinați.”
A doua componentă este instalarea unei infrastructuri de informații și mass media care să deservească interesele jefuitorilor:
„Scopul este acela de a instala rețele care să le furnizeze informații de foarte bună calitate jefuitorilor și conducerii locale și, în același timp, să ducă de nas și să manipuleze cetățenii locali cu diverse narațiuni oficiale, astfel încât aceștia să fie, per total, prost informați.”
Îndatorarea este următorul pas esențial: „conducerea locală trebuie să accelereze semnificativ cheltuielile, crescând, astfel, nivelul de îndatorare suficient de mult încât țara să fie prinsă în capcana datoriei.” Cheltuielile pot însemna proiecte majore de infrastructură sau înarmare; în toate cazurile, cine are de câștigat sunt diverșii contractori și diversele bănci.
Odată prinsă în „capcana datoriei”, țara poate fi făcută cu totul dependentă de bancherii internaționali – fie bănci private, fie organizații financiare internaționale – care îi reduc brusc capacitatea de a se împrumuta sau a tranzacționa:
„Asta se poate întâmpla printr-o eliminare bruscă a depozitelor bancare sau alte manevre care să determine populația să ia băncile cu asalt, pentru a-și scoate banii. Același efect se poate obține printr-o scădere drastică a veniturilor, care poate rezulta din schimbarea bruscă de politică a unui mare importator sau prin intervenții pe piața financiară care determină mari fluctuații în prețurile bunurilor. Se poate face prin refuzul continuării liniilor de credit ori refuzul accesului la piețele internaționale monetare și de obligațiuni.”
Modelul jafului poate fi completat cu diverse dezastre – naturale sau fabricate – caz în care extracția de avere care urmează este prezentată ca reacție necesară la criză.
În fine, pasul final este achiziția de active valoroase la prețuri reduse; adesea, asta înseamnă privatizarea proprietăților – industriale sau de altă natură – ale statului.
Situația actuală a țărilor europene
Acesta fiind modelul teoretic, situația actuală a Europei dă de gândit. Faptul că economia Europei este în declin nu mai este doar opinia cârcotașilor. Este afirmația netă a guvernului SUA, în nou-publicata sa Strategie de Securitate Națională, care recomandă Europei să renunțe la „așteptări nerealiste privind războiul” din Ucraina, să evite orice escaladare a conflictului cu Rusia și să contribuie la restabilirea condițiilor stabilității strategice pe continent, inclusiv în scopul recuperării economiilor și salvgardării democrațiilor europene, amenințate de „guverne minoritare instabile care, în multe cazuri, calcă în picioare principiile de bază ale democrației pentru a suprima opoziția” și ignoră faptul că majoritatea populației nu vrea război.
Avem, așadar, o deteriorare masivă a economiilor europene: recesiunea economică și austeritatea se instalează peste tot; taxele cresc, și la noi, și la alții; în Marea Britanie, au ajuns la un nivel fără precedent în istorie. Iar, revenind la modelul teoretic, gradul de îndatorare a țărilor europene crește cu o viteză șocantă. Potrivit unui raport detaliat din septembrie 2025, „datoria publică colectivă a celor 28 de țări europene se ridica, la finalul primului trimestru al anului 2025, la 15,2 trilioane de euro”, din care 9 trilioane de euro (60%) reprezintă datoria combinată a numai trei țări: Franța (3,3 trilioane de euro), Italia (3 trilioane) și Germania (2,7 trilioane). Următoarele pe lista datornicilor sunt Belgia (661 miliarde) și Polonia (508 miliarde), aceasta din urmă înregistrând o creștere enormă a datoriei – 23,5% – în numai un an. Cât despre noi:
„România urmează o traiectorie similară. Datoria națională a atins nivelul de 200 de miliarde de euro în primul trimestru al anului 2025, crescând cu 18%, de la 170 de miliarde în primul trimestru al anului 2024… Datoria națională a României a crescut cu 245,5% pe parcursul ultimei decade, urmare creșterii împrumuturilor pentru finanțarea cheltuielilor publice. În 2024, deficitul fiscal al României a ajuns la 9,3% din PIB, cel mai mare din Europa, ceea ce naște îngrijorări privind sustenabilitatea fiscală a țării pe termen lung.”
Toate astea fără noul împrumut care se prefigurează pentru sprijinirea Ucrainei, după ce încercările de realocare a activelor rusești deținute de Euroclear pare-se că eșuează.
Pe fundal, auzim numai planuri enorm de costisitoare de înarmare și de dezvoltare a tehnologiilor de ultimă oră – în timp ce dezindustrializarea, politicile din bula climate change și declinul serviciilor publice continuă, însoțite de inflație, șomaj și prețuri enorme la energie.
Ultimul plan de mare anvergură discutat de UE a fost cel prezentat de Mario Draghi în februarie 2025, plan care presupunea o mai mare integrare a statelor membre în structura numită Uniunea Europeană, inclusiv prin împrumuturi comune de aproape un trilion – asta doar pentru relansarea Europei pe o traiectorie a competitivității. De-atunci încoace, planurile de împrumuturi de sute de miliarde s-au multiplicat, dar nimic din inițiativele care se vântură pe la Bruxelles și prin capitalele europene nu anunță refacerea economiilor, nu anunță refacerea serviciilor publice, nu anunță creșterea nivelului de trai. Dimpotrivă.
Printre mulții comentatori care se arată extrem de îngrijorați de viitorul Europei, marele economist Michael Hudson spunea, într-un recent interviu, comentând transformarea economiei europene dintr-una industrială, care aducea prosperitate populației, într-una financiară, care deservește o mică minoritate:
„Trebuie discutat aici interesul național; dar [cancelarul Germaniei, Friedrich] Merz și [președinta Comisiei Europene, Ursula] von der Leyen au spus deja: Interesul nostru național este dezindustrializarea Europei; interesul nostru național este contrar interesului forței de muncă; interesul nostru național este războiul. Asta este ideea lor despre interesul național.
Pe vremuri, acum 50 de ani, când vorbeam de interes național, vorbeam de interesul întregii economii. Când spuneai că un anumit lucru este bun pentru economie, vorbeai de bunăstarea materială a populației, de creșterea producției, de o distribuire mai echitabilă a rezultatelor. Asta este definiția pe care o au în continuare în minte cei mai mulți oameni atunci când vorbesc despre interes național. Dar conducerea Europei definește altfel; ei spun: Nu, interesul nostru este, ca și în America, pentru cei 1% … Interesul nostru este complexul militar-industrial…
Mare parte din averi se fac acum în Europa din finanțe, nu din industrie. Iar sectorul financiar a realizat că averile corporațiilor și indivizilor se fac mai ușor într-o economie în contracție decât într-o economie în creștere, pentru că, într-o economie în contracție, ai posibilitatea unor achiziții foarte profitabile. Ai multe falimente, multe insolvențe; asta duce la o enormă concentrare a averilor și proprietății…. Iar această polarizare a averii duce la sărăcirea economiei, în sens larg, dar și la suspendarea drepturilor și libertăților democratice, a libertății de expresie și de vot.”
În alți termeni, Hudson sugerează că actualele planuri de militarizare constituie o ofensivă împotriva economiilor naționale și a serviciilor sociale cu care s-a mândrit atâta timp Europa, dar și o ofensivă împotriva democrațiilor ca sistem politic care respectă drepturile și libertățile fundamentale. Altfel spus, după Hudson, asistăm la un Mare Jaf.
Fabian Scheidler: Războiul ca instrument de răsturnare a statului social
Este și concluzia istoricului german Fabian Scheidler, care, recent invitat la o discuție cu coordonatorul platformei Neutrality Studies, politologul Dr. Pascal Lottaz, oferă o analiză mai detaliată și mai cuprinzătoare a situației din Europa la acest moment.
Scheidler contribuie adesea cu articole la diverse publicații importante, cum ar fi Le Monde Diplomatique, și este autor al mai multor volume, printre care „Das Ende der Megamaschine” (Sfârșitul mega-mașinii) – o incursiune în istoria civilizației care explică forțele distructive care amenință azi omenirea – și, mai nou, „Friedenstüchtig: Wie wir aufhören können, unsere Feinde selbst zu schaffen” (Gata de pace. Cum să încetăm să ne mai creăm propriii dușmani).
Discuția lui Scheidler cu Dr. Lottaz – pe care o redau mai jos, în părțile ei esențiale, în limba română – abordează proiectul de militarizare a Europei, cu un accent particular pe Germania; motivațiile elitelor europene și reacția populației; precum și unul dintre rezultatele urmărite prin militarizare, care este distrugerea modelului de stat social din Europa și a democrațiilor europene. În final, Scheidler sugerează și o cale de a ieși din acest marasm.
Întreg interviul poate fi urmărit aici, în limba engleză:

https://www.youtube.com/watch?v=Zv_dhnBHLPo
Propaganda de război în Europa
Prof. Pascal Lottaz: Propaganda de război este la turație maximă în Europa, atât în mainstream media cât și pe rețelele de socializare… Domnule Scheidler… pentru cei care nu trăiesc în Germania, ca dumneavoastră, sau nu trăiesc în Europa, în general, cum ați descrie discursul public actual privitor la pace sau la război cu Rusia?

Fabian Scheidler: Ce vedem azi în Europa și, în particular, în Germania, este un nivel de militarizare fără precedent de la Al Doilea Război Mondial încoace. Guvernul german a promis că-și va tripla bugetul de apărare, de la 42 de miliarde de euro pe an la circa 153 de miliarde. Discursul public, extrem de simplist, este dominat de „ei” versus „noi”, „alb” versus „negru”, „rău” versus „bun”; este geopolitică în versiunea Harry Potter. Iar oricine pune sub semnul întrebării acest scenariu, în care Rusia urmează curând să invadeze țările NATO, este acuzat că este prieten cu Putin.
Toate astea, în condițiile în care chiar și serviciile americane de informații au spus, în raportul lor anual, că Rusia nu are niciun interes să atace NATO. De altfel, este evident că asta ar fi un act sinucigaș pentru ruși.
Cu toate astea, principalii noștri politicieni – fie că vorbim de verzi, de conservatori sau de social-democrați – au pus în mișcare o mașină de propagandă care le spune oamenilor că nu există nicio altă opțiune decât să ne înarmăm la un nivel nemaiauzit de la Al Doilea Război Mondial încoace pentru că vin rușii peste noi. Ceea ce este o absurditate totală, bineînțeles. Este clar că invazia rusă în Ucraina este o mare crimă. Dar ideea că ar urma o invazie în Europa este cu totul lipsită de realism.
Și, evident, toate astea sunt folosite pentru a întări complexul militar-industrial, într-o situație în care Germania are o grămadă de probleme economice; deja suntem în recesiune de doi ani, cea mai lungă perioadă de recesiune din istoria Germaniei.
Și-apoi, vedem militarizare în toate sectoarele societății. Armata germană merge acum prin școli ca să propage discursul de război, merg până și la grădinițe. Sunt peste tot. Sunt în spațiul public. Condiții în care mișcarea pacifistă este într-o poziție foarte slabă.
Dr. Pascal Lottaz: Cât de prevalentă credeți că este situația asta în Europa, în general? Pentru că în Germania este clar, este evident. Dar cât de prevalent este acest discurs în Franța, de exemplu; sau în Italia? Impresia mea este că Germania este deosebit de belicoasă în acest moment, dar există tendințe similare și în alte țări europene.
Fabian Scheidler: Da, dar sunt diferențe… În Italia, de exemplu, situația este foarte diferită. Dacă vorbim de Gaza, de exemplu… muncitorii italieni au intrat în grevă ca formă de protest împotriva livrărilor de arme către Israel. Deci e altă situație.
În Franța, există o rezistență serioasă la militarizare. Fostul guvern, guvernul Bayrou, a căzut tocmai pentru că nu a reușit să treacă prin parlament o propunere de buget care tăia cheltuielile sociale cu vreo 40 de miliarde de euro. Nu a obținut majoritatea în parlament.
Iar în Spania, în particular, mișcările anti-război sunt foarte puternice și au reușit să-l determine pe premierul social-democrat Sanchez să facă din Spania singura țară membră a Uniunii Europene care a refuzat să se supună ordinului președintelui Donald Trump de a crește bugetul militar la 5% din PIB. Spania a spus: „Nu, mersi, nouă ne ajunge 2%”. Iar asta s-a întâmplat, cred eu, tocmai grație unei opoziții foarte puternice, atât împotriva campaniei din Gaza, cât și împotriva militarizării. Deci acolo situația nu este la fel de disperată ca în Germania sau alte țări europene.
Cu toate astea, principalii politicieni, mai ales cei din Parlamentul European, sunt extrem de belicoși. Și sunt dispuși chiar la suicid economic pentru asta.
Suntem în situația în care este absolut evident că Ucraina pierde războiul. De fapt, acest lucru este clar de câțiva ani. Chiar și generalul Milley, fostul șef al statului major al forțelor terestre americane, a spus acest lucru acum doi sau trei ani, că Occidentul nu poate câștiga acest război. Că Ucraina va pierde acest război. Iar șeful armatei ucrainene, Zalujnîi, a spus același lucru. Deci știm de câțiva ani că Ucraina nu-și va putea recupera teritoriile pierdute în fața Rusiei. Cu toate astea, Uniunea Europeană continuă cu această narațiune, că putem câștiga războiul și că trebuie să băgăm și mai mulți bani în război.
Acum, americanii s-au retras cu totul, nu mai dau niciun ban Ucrainei. Iar europenii, mai ales germanii, ar trebui să facă un pas înainte, să preia ei plata facturilor.
În acest moment, se încearcă confiscarea activelor rusești înghețate din Belgia, circa 180 de miliarde de euro. Numai că ăsta ar fi un gest suicidal pentru Belgia, întrucât vor urma procese și hotărâri judecătorești care vor obliga Belgia să restituie acești bani – lucru cert, câtă vreme legea internațională interzice confiscarea acestor sume. Dar ei tot încearcă să facă asta. Un act care ar distruge complet Europa ca destinație pentru investițiile internaționale, mai ales în ce privește investitorii din Sudul Global, care nu vor mai vrea să-și pună banii în băncile europene, câtă vreme riscă să rămână fără ei de câte ori decide Uniunea Europeană să-i confiște.
De la welfare state la warfare state
Fabian Scheidler: Cred că sunt mai multe motive pentru care Parlamentul European și Comisia Europeană s-au angajat pe calea războiului. Într-un articol pe care l-am publicat în primăvară în New Left Review, susțineam o idee propusă, de fapt, inițial, de Financial Times, și anume că se dorește transformarea modelului de stat social (welfare state) într-un stat de război (warfare state). Acesta este planul cu care ne confruntăm acum.
Sunt decenii de când urmăresc să distrugă statul social, serviciile sociale, intenție care face parte din cadrul mai larg al neoliberalismului, parte, la un moment dat, din consensul cu Washingtonul. Au reușit, deja, să facă asta, în parte, dar rezistența este mare. Iar acum au găsit un pretext. Spun: „Gata, vin rușii; trebuie să băgăm toți banii în armată, nu ne mai permitem servicii sociale”.
Altfel spus, asta este o agendă comună, a elitelor politice și a capitalului.
Dr. Pascal Lottaz: … Într-adevăr, așa cum remarcați și dumneavoastră, această nouă țintă de 5% din PIB golește de conținut toate celelalte capacități ale statului. Cancelarul Merz a spus clar: „Nu mai avem bani pentru servicii sociale”. Ceea ce este, de fiecare dată, fără excepție, discursul dreptei liberale când vine vorba de statul social. Dar bani pentru reduceri de taxe există întotdeauna; întotdeauna există bani pentru armată.
Iar acum văd că s-au strâns toți în jurul acestui discurs pentru înarmare, pentru creșterea bugetelor militare, ceea ce înseamnă, evident, că singurul domeniu în care se va cheltui va fi cel militar. Nu doar pentru armată, propriu-zis, ci pentru întreg ecosistemul din jurul armatei. Toți banii se vor cheltui în scopuri de apărare. Iar asta va duce, nu-i așa, la o militarizare a tuturor aspectelor societății civile. Ce credeți?
Fabian Scheidler: Da, absolut. În primul rând, trebuie spus că 5% din PIB înseamnă 50% din bugetul național. Bugetul național al țărilor din OECD este, în mod uzual, de circa 10% din PIB. Așa că 5% din PIB înseamnă 50% din bugetul național. Este aproape de bugetul militar al kaizerului, al împăratului german, înainte de Primul Război Mondial. Este ceva extraordinar, fără precedent.
Dr. Pascal Lottaz: Ar mai trebui spus că, în marea majoritate a statelor europene moderne, care sunt state sociale, mare parte din bugetul național este buget de transfer, este pre-alocat – se duce la pensii, la serviciile medicale, la tot felul de alte bugete de servicii. Lucrul ăsta este deja prestabilit. Ceea ce face situația actuală și mai gravă.
Fabian Scheidler: Da, e limpede. Asistăm la un asalt asupra statului social, asupra muncitorimii, asupra claselor de mijloc. Este incontestabil.
Asta este strategia în perioade de haos. Sistemul capitalist mondial este la ananghie, hegemonia Occidentului este în declin. Capitalismul occidental este într-un declin profund. Așa că elitele sunt disperate să găsească metode de a menține sistemul în funcțiune și a-și păstra privilegiile, puterea, averile. Iar o modalitate de a face asta este crearea unei permanente situații de excepție. Ceea ce am mai văzut, în mai multe situații.
Asta s-a întâmplat, de exemplu, în timpul Războiului împotriva terorii, despre care am scris pe larg într-un volum anterior. Războiul împotriva terorii este modelul.
Dar am avut același lucru și în timpul pandemiei, când elitele și-au arogat puteri exorbitante și când sume uriașe au fost canalizate spre buzunarele proprietarilor de mari companii precum Pfizer și altele. Acum, compania beneficiară este Rheinmettal.
De câte ori capitalismul ajunge într-o situație de criză, caută metode de a discredita disidența, de a justifica represiunea și de a canaliza sume enorme în buzunarele marilor corporații. Asta explică tot.
Acum… de ce acceptă social-democrații această agendă? Social-democrații germani, ca și cei din Austria, au o tradiție importantă în politici de detensionare. În anii șaptezeci, ei au creat… conceptul de securitate comună, care a jucat un rol crucial la încheierea Războiului Rece de o manieră pașnică și la reunificarea Germaniei… În era nucleară, nu poate exista decât securitate comună. Adică securitatea nu se poate obține împotriva unei puteri nucleare, pentru că, pe calea asta, murim toți. Așa că au dezvoltat acest concept, al securității comune, care înseamnă că trebuie luate în calcul, de o manieră sau alta, interesele legitime ale tuturor țărilor…
Dar social-democrații au renunțat la această tradiție, și asta nu doar după invazia rusă în Ucraina, ci chiar și înainte. Trebuie reamintit că guvernul care a decis bombardarea Serbiei în războiul ilegal de agresiune împotriva fostei Iugoslavii, în 1999, a fost un guvern format din verzi și social-democrați. Acesta a fost primul pas făcut de un guvern german după Al Doilea Război Mondial de a încălca dreptul internațional. Iar, de-atunci încoace, atât verzii, cât și social-democrații și-au sabotat, practic, propria tradiție privind securitatea comună și politicile de destindere.
Iar, după invazia rusă în Ucraina, cancelarul Olaf Scholz a ținut acel faimos discurs în parlamentul german, în Bundestag, în care a vorbit despre Zeitenwende, despre schimbarea vremurilor, și a anunțat un buget de 100 de miliarde pentru armată. A făcut asta fără să discute, în prealabil, nici măcar cu propriul partid, nu mai zic cu parlamentul, dar a reușit; nimeni nu i-a făcut niciun reproș.
Iar, acum vreo șase luni, Constituția Germaniei a fost modificată astfel încât să permită cheltuieli militare nelimitate. Pentru că existau restricții, existau plafoane bugetare pentru toate cheltuielile de stat, dar ele au fost eliminate pentru cheltuielile militare. Iar verzii au cerut să fie eliminate limitele și pentru bugetul serviciilor de informații, serviciilor secrete.
Așa că, în acest moment, avem un buget nelimitat pentru armată și, în același timp, avem austeritate pentru populație. Ceea ce, evident, înseamnă distrugerea statului social. Social-democrații au inventat chiar și un termen pentru situația asta; îi zic Germania „gata de război”. Așa i-a zis ministrul german al apărării, care a ocupat funcția și în guvernul anterior. Iar titlul noii mele cărți este „Gata de pace”.
Deci suntem acum într-o situație în care trebuie să atacăm ideea că singura noastră opțiune este războiul, că singura cale pe care putem merge înainte este militarizarea.
Normalizarea războiului: de la tabu la politică de stat
Dr. Pascal Lottaz: Pe vremuri, așa cum știți foarte bine, asta era un tabu enorm în Germania… Această idee, că Germania ar porni din nou la război, era, pe vremuri, o idee imposibilă, o idee paria, nu-i așa? Numai ultra-naționaliștii de extremă dreapta și neo-naziștii mai visau la o Germanie care să pornească la război. Dar, pe parcursul ultimilor douăzeci de ani, acest lucru s-a schimbat, încet-încet… Inițial, a fost vorba de participarea la misiuni umanitare, nu? Între timp… a devenit nu doar permis să spui așa ceva, ci acesta a devenit, în esență, discursul oficial. Iar schimbarea asta a avut loc în timp, dar s-a accelerat în ultimii trei sau patru ani, de când a devenit acceptabil să spui așa ceva, ba chiar s-o spui pe un ton amenințător. Cum explicați asta? Este rusofobie? Este revanșism? Ce este?
Fabian Sheidler: Întotdeauna a existat un militarism german, numai că mișcarea asta se izbea de fiecare dată de Al Doilea Război Mondial și de Holocaust. Așa că Germania a fost forțată să exercite reținere atunci când venea vorba despre armată.
Și-apoi, în Germania au existat întotdeauna mișcări pacifiste foarte puternice. În anii optzeci, de exemplu, au ieșit sute de mii de oameni pe străzi împotriva înarmării nucleare.
Așa că este în interesul complexului militar-industrial astăzi să spargă această blocadă, dacă vreți – așa o văd ei, ca blocadă, și să întărească domeniul militar, să-l extindă, și să facă din Germania, din nou, cea mai mare putere militară din Europa.
Ceea ce, evident, alte țări europene nu voiau. Aici este foarte important, bineînțeles, și procesul de reunificare a Germaniei, pentru că rușii au pierdut peste 20 de milioane de oameni în Al Doilea Război Mondial, așa că nu voiau remilitarizarea Germaniei, nu voiau expansiunea NATO. Dar nu este vorba numai de Rusia; nici țări vest-europene ca Franța sau Marea Britanie nu voiau ca Germania să redevină o superputere militară. Acum, însă, par că acceptă asta. Ceea ce este terifiant.
Iar discursul s-a schimbat pentru că elitele au profitat de invazia rusă în Ucraina ca pretext pentru ceea ce Naomi Klein numea „strategia de șoc”, în cartea ei, „The Shock Doctrine”. Se creează, în felul ăsta, o situație în care oamenii pot fi păcăliți și manipulați prin frică, prin acest discurs de panică despre rușii care vor veni peste noi și ne vor omorî, despre cum rușii luptă împotriva așa-ziselor „valori occidentale”…
Iar presa noastră a jucat, desigur, un rol esențial în construirea acestei narațiuni, în care noi, occidentalii, suntem o forță a virtuții în istorie, în timp ce musulmanii sunt niște barbari. Iar, acum, n-au făcut decât să transfere același discurs împotriva rușilor… Toate astea sunt propagandă de război. Și se folosesc, evident, de invazia ilegală în Ucraina, care a fost ilegală, dar are, totuși, o lungă istorie înainte. Nu a venit așa, din senin. Invazia rusă a avut mult de-a face cu expansiunea NATO, expansiunea Occidentului, în general, ceea ce a creat Rusiei sentimentul că este amenințată. Dar, chiar și așa, invazia este acum folosită ca pretext pentru această extremă militarizare care, în realitate, se pregătește în spatele cortinei de câteva decenii.
Sabotarea negocierilor de pace vs. diplomație
Dr. Pascal Lottaz: … În acest moment, prioritatea este să ieșim din acest moment belicos în care ne aflăm, din acest discurs războinic fără precedent. Pe parcursul vieții mele, nu am mai văzut atât de multă propagandă pro-război, pro-militarizare, pro-hai să mergem la bătaie; este o retorică fără precedent. Ați scris o carte care se cheamă „Gata de pace”; vă întreb, cum facem asta? Cum ieșim din această spirală a războiului care se strânge tot mai mult în jurul nostru?
Fabian Scheidler: Cred că primul lucru pe care trebuie să-l facem este să practicăm diplomația. Uniunea Europeană, guvernul Franței, guvernul Germaniei, guvernul britanic – toate au subminat orice tip de diplomație. Iar asta a început mai demult.
La începutul lui 2022, imediat după invazie, au existat negocieri serioase, la Istanbul și nu numai, și se ajunsese la o listă de zece puncte, plan acceptat și de ucraineni; erau la un pas de a încheia pacea. Iar una dintre condiții era neutralitatea Ucrainei. Lucru care, evident, fusese propus acum multă vreme chiar de Henry Kissinger și de mulți alți mari strategi americani, pentru că este, evident, singura soluție pentru Ucraina. Și se discutase atunci retragerea trupelor rusești la linia de dinainte de invazie. Moment în care, pe 9 aprilie 2022, a intervenit [prim-ministrul britanic] Boris Johnson – probabil din partea americanilor – și le-a zis ucrainenilor: „Nu semnați nimic. Dacă semnați, nu mai primiți niciun sprijin de la noi”. Așa că ucrainenii nu au semnat.
Poveste care, de altfel, trebuie spus, este adesea contestată în Occident. Unii zic că, de fapt, masacrul de la Bucea a făcut imposibilă continuarea negocierilor. Numai că însuși Zelenski a declarat, la televizor, după Bucea, că ucrainenii voiau să continue negocierile. Asta pe lângă că există nenumărați martori – inclusiv șeful partidului lui Zelenski în parlament, la acea dată, care era și șeful delegației ucrainene la negocierile de la Istanbul, și care a spus că Occidentul a intervenit pentru a stopa negocierile. Occidentul nu voia să se termine războiul. Și ministrul turc de externe a spus același lucru, că au existat forțe în Occident care voiau să continue războiul pentru a slăbi Rusia. Asta a spus ministrul de externe al Turciei. Reiau aceste detalii pentru a sublinia că o negociere cu guvernul rus este posibilă…
Toate astea sunt lecții care vin din acel concept de securitate comună. Trebuie să respecți interesele legitime de securitate ale altor țări, mai ales când vorbim de puteri nucleare. Dacă accepți că Mexicul nu poate deveni parte din nu-știu-ce alianță militară sino-rusă și nu poate avea arme nucleare pentru că este situat la granița SUA – lucru care, trebuie să fim de acord, ar fi o idee extrem de proastă, cred că toată lumea știe și înțelege că SUA nu ar accepta așa ceva – atunci trebuie, în același timp, să accepți că nici Ucraina nu poate fi membră NATO. Trebuie să se aplice tuturor aceleași reguli. Iar Rusia, evident, consideră neutralitatea Ucrainei o condiție cheie.
Numai că, între timp, poziția de negociere a Ucrainei a fost considerabil slăbită față de cea pe care o aveau ucrainenii în 2022, când Occidentul a intervenit și a stopat negocierile. Ucraina nu-și va mai recupera acum teritoriile pierdute, nici Crimeea, nici Donbasul. Asta pentru că, evident, rușii i-au depășit din punct de vedere militar, din punctul de vedere al efectivelor armate, al productivității, al industriei militare și tot așa.
Numai că europenii refuză să recunoască această realitate și aruncă în aer orice propunere de pace, de exemplu, eforturile administrației Trump de a ajunge la o înțelegere.
Ce putem face? Trebuie să ne obligăm guvernele să se angajeze în diplomație sau, cel puțin, să nu mai saboteze diplomația, lucru pe care Uniunea Europeană îl face tot timpul. De exemplu, în primăvară, când se purtau discuții despre un armistițiu, Uniunea Europeană și guvernul britanic au zis: „Ei bine, imediat ce avem încetarea focului, trimitem trupe NATO în Ucraina”. Ceea ce, evident, motivează Rusia că continue războiul, câtă vreme tocmai asta a fost ideea principală: să nu existe trupe NATO în Ucraina. Iată, deci, un mod în care europenii au torpilat negocierile de pace.
Iar acum încearcă, așa cum spuneam, să confiște activele rusești din Belgia, ceea ce este, absolut evident, o încălcare a dreptului internațional. Or, dacă fac asta, așa cum pe bună dreptate a spus prim-ministrul Belgiei, asta nu va face decât să împiedice Rusia să oprească războiul. Normal că, dacă li se confiscă activele, vor continua să lupte.
Așa că, revenind, trebuie să ne forțăm guvernele să treacă la diplomație și să blocheze cheltuielile acestea enorme pentru război. Este punctul crucial. De exemplu, Germania nu a ajuns încă la acei 150 de miliarde de euro pe an buget militar pe care și le-a propus. Încă mai putem opri acest proces.
Și s-ar putea să existe o opoziție serioasă în sânul societății civile, pentru că majoritatea populației, în toate țările europene, are un interes enorm să-și păstreze statul social, serviciile sociale, și să oprească acest monopol pe care militarizarea îl pune pe bugetul de stat. Așa că eu cred că există un potențial de alianțe în sânul societății civile, și nu mă refer doar la mișcările pacifiste tradiționale, ci și la muncitori, la sindicate, la cei care luptă pentru drepturile forței de muncă, în general, și așa mai departe. Există un mare potențial aici.
Uniunea Europeană și opțiunea irațională a războiului
Dr. Pascal Lottaz: Aș mai avea două întrebări. Prima: credeți că va veni și momentul la care națiunile membre UE vor începe să dea semne de disconfort față de situația asta? Pentru că, bun, poți să-i demonizezi pe ruși cât vrei, dar oamenii mai au încă memorie istorică, la un anumit nivel, nu? Și în Franța, și în Italia, și în Polonia. Au existat, totuși, două momente în care Germania a făcut niște lucruri, militarizată fiind, și n-a ieșit bine, nu? Deci, la ce punct credeți că se va ajunge, totuși, și la realizarea acestui aspect? Când vor spune alte țări europene Germaniei: „Hei, nu așa repede, luați-o mai încet”?
Și a doua întrebare: nu înțeleg un lucru; germanii și europenii, în general, afirmă sus și tare aceste obiective, că războiul trebuie să se termine cu Ucraina recuperându-și toate teritoriile, inclusiv Crimeea, și cu Putin judecat la Tribunalul de la Haga. Bun; astea sunt țelurile, le afirmă în continuu. Dar nimeni nu zice cum. Cum anume se vor împlini aceste dorințe? Văd că maximul pe care îl vehiculează este acum că vor executa lovituri cu rachete cu rază lungă de acțiune. Dar nimeni nu prezintă o înșiruire logică de idei, de acțiuni; cum vor întoarce ei, militar vorbind, situația frontului, cum vor lua înapoi de la ruși tot ceea ce aceștia au cucerit? Nimeni nu spune. Dumneavoastră ce înțelegeți din asta?
Fabian Scheidler: Elitele europene și-au pierdut total mințile. Eu asta înțeleg. Au pierdut orice simț al realității. Și, sigur, vor să perpetueze vechiul lor discurs cum că Ucraina va câștiga războiul, ceea ce este o aberație, pentru că au investit enorm, în termeni de capital politic și de capital propriu-zis, bani, în acest scenariu; și-au investit, de fapt, aproape toți banii în asta. Cu slogane de genul „vom ajuta Ucraina cât va fi nevoie” – ceea ce înseamnă, probabil, până la prăbușirea Europei, care se întâmplă deja în mod accelerat, deci nu mai e mult până ne ducem cu toții pe apa Sâmbetei. Asta este ce se întâmplă.
Europa s-a angajat pe calea auto-distrugerii. Economic vorbind, prăbușirea este rapidă. Diplomatic, s-a ajuns la o situație ridicolă… la nivel internațional, țările europene au devenit tot mai izolate… Și-apoi, mai este și faptul că sporesc în continuu riscul de război. Dacă menții calea asta și ajungi la confruntare, asta înseamnă risc de război nuclear cu Rusia. Situația este foarte gravă. Doctrina nucleară a Rusiei este foarte clară: dacă este vorba despre o amenințare existențială la adresa statului, pot folosi primii arma nucleară. Asta e doctrina lor militară. Așa că n-ar trebui să continuăm să escaladăm. Indiferent ce părere ai despre Rusia și despre Vladimir Putin, ideea e că am vrea să supraviețuim, nu? Iar singura cale de supraviețuire este diplomația.
Or, dacă te uiți la elitele politice europene, poziția lor e cu totul alta. Dacă te uiți la Parlamentul European, de exemplu, la ce votează ei, mesajul este: „Gata, facem Al Treilea Război Mondial”. Sunt vreo 700 de membri în acel parlament, iar 650 dintre ei votează astfel de lucruri – inclusiv verzii, inclusiv social-democrații și părți din stânga politică, nu toată stânga. Așadar, în Parlamentul European rezistența este foarte slabă.
În același timp, în alte țări europene există, așa cum menționați, forțe ale rezistenței care sunt în ascensiune. Vedem asta în Belgia, de exemplu, care este o țară mică, dar care se teme că va fi sacrificată. Uniunea Europeană este gata să sacrifice Belgia ca să ia activele rusești și să i le dea cu împrumut Ucrainei, caz în care Rusia îi va da în judecată și va câștiga, cel mai probabil, întrucât această confiscare ar fi ilegală. Și apoi, belgienii ar trebui să le dea banii înapoi rușilor, vreo 180 de miliarde de euro. Ceea ce ar însemna sfârșitul Belgiei. Și este foarte interesant; cred că multe țări europene se uită cu mare atenție la aceste evoluții, la faptul că Uniunea Europeană este dispusă să își sacrifice unul dintre membri pentru nebunia unor scenarii de război complet nerealiste.
Dar cred că totul depinde de mișcările pentru pace, întrucât în elite nu mai putem avea nicio încredere. Elitele sunt mână în mână cu complexul militar-industrial – poate nu toți, dar mulți dintre ei. Așa că societatea civilă trebuie să se mobilizeze împotriva acestui delir. Asta ar fi una, mobilizarea societății civile.
Hegemonia Vestului și negarea realității
Dr. Pascal Lottaz: Al doilea lucru, pe care îl spune și [politologul Serghei] Karaganov, este că europenilor nu le este, de fapt, frică. Nu se tem. Situația actuală a Europei seamănă cu cea a unui cățeluș chihuahua care stă în fața unui buldog uriaș, sau a unui urs, dar între ei există un geam protector, o ușă de sticlă. Cățelul știe că ursul nu poate ajunge la el, nu? Așa că latră și face scandal știind că este protejat, deși vede prin geam ce se întâmplă de partea cealaltă. Dar, dacă ușa aia de sticlă s-ar deschide, atunci s-ar instala o altă înțelegere despre realitate.
Deci ce credeți că-i face pe europeni în acest moment atât de siguri pe ei încât să folosească toată această retorică tunătoare, câtă vreme ei nu au armate, nu au nicio apărare militară în fața rușilor – toate astea aparțin americanilor. Literalmente nu au nimic. Dacă s-ar ajunge până acolo, forțele sunt extrem de inegale. Și-atunci, ce este acea ușă de sticlă care le dă atâta siguranță?
Fabian Scheidler: Eu cred că aceste elite locuiesc în această casă de sticlă de multă vreme. Ca și elitele americane, de altfel, până recent, elitele europene au refuzat să recunoască, să admită că epoca hegemoniei lor la nivel mondial se încheie. De fapt, deja s-a cam încheiat. Și ei nu vor să accepte acest lucru. Vor să rămână stăpâni. Și, sigur, stăpânii stăpânilor erau americanii, în timp ce guvernele europene au fost, multă vreme, un cățeluș în poala americanilor. Numai că, acum, țările din BRICS sunt mult peste cele din NATO sau din G7 în termeni de PIB, în termeni demografici și așa mai departe.
Pe scurt, își pierd poziția de hegemon și nu vor să accepte acest lucru. Și acum pierd războiul din Ucraina, care a fost de la început un război prin mandatar. Este ceva ce a admis până și Boris Johnson, a spus-o de mai multe ori, că războiul din Ucraina este un război prin mandatar – dar în Germania tot nu ai voie să spui așa ceva, că ăsta este discursul lui Putin. Deși, repet, a spus-o Boris Johnson.
Deci nu vor să-și accepte declinul. Lucru care este foarte periculos. Dacă ai un hegemon în declin, care este SUA, și niște cățeluși de companie în Uniunea Europeană, să le spunem așa, și ei tot în declin, care refuză să vadă realitatea și continuă să creadă că sunt vreun urs sau vreun buldog, ăsta este un comportament irațional.
Asta e; sunt iraționali. Iar ce trebuie să facem noi este să oprim această nebunie și să revenim la realitate. Realitatea fiind, așa cum spuneți, că Europa nu are mai nimic, în termeni militari, dar nici în termeni economici; pur și simplu nu are cu ce să meargă la război cu Rusia. Care mai este și ditamai puterea nucleară. Toate ideile astea pe care le vântură despre război cu Rusia sunt pur și simplu suicidale. Chiar și în termeni de forțe convenționale este absolut ridicol. De aceea și această întreagă idee cu reînarmarea este ridicolă, pentru că, dacă e să ajungem la război cu Rusia, un război nuclear este foarte probabil. Și-atunci vom muri toți – inclusiv elitele politice.
De aceea este atât de înfricoșător să auzi un om ca Friedrich Merz spunând, recent, că lui nu i-e frică de un război cu Rusia. Ce înseamnă asta? Ce fel de gândire are acest om? Elitele europene au o mentalitate extraordinar de îngrijorătoare. Pur și simplu habar nu au ce înseamnă un război. Nu știu ce înseamnă să intre în război cu Rusia. Și preferă să rămână în lumea lor fantezistă despre supremația Occidentului și supremația Europei, chiar cu prețul distrugerii lumii. Cu prețul oricărui sacrificiu.
Dr. Pascal Lottaz: Îmi pare rău s-o spun, dar n-a mai existat, în trecut, această situație în Germania? I-au spus Barbarossa, nu? Nu vreau să merg până acolo, dar, totuși, au crezut că pot bate Rusia și știm ce s-a întâmplat, nu? Îmi pare rău, nu vreau să merg prea departe, dar este extraordinar de frustrant să vezi că, după 80 de ani, spiritul acela de după război, că așa ceva nu se va mai întâmpla niciodată, a dispărut și a fost înlocuit de cu totul altceva, la nivelul elitelor puterii.
Fabian Scheidler: Da, absolut. Dacă mi-ai fi spus acum câțiva ani în ce situație aveau să fie Germania și Europa astăzi, nu aș fi crezut. Suntem ca înainte de Primul Război Mondial. Avem niște elite politice complet iresponsabile în Europa, oameni care riscă tot felul de aventuri, ba chiar și un război major. Numai că există o mare diferență față de Primul Război Mondial, și anume că acum trăim în epoca nucleară. Așa că războiul de azi nu ar mai fi doar un război mondial, ci, cel mai probabil, sfârșitul umanității. Iar oamenii care sunt azi la putere pare-se că nu au nici cea mai mică idee despre toate astea.
Acei social-democrați care au creat principiul securității comune în anii șaptezeci erau, cu toții, oameni care trecuseră prin război. [Cancelarul german] Willy Brandt era socialist anti-fascist, luptase împotriva nazismului și supraviețuise. Omul ăla știa ce înseamnă istorie. Știa ce înseamnă război. Or, cei de azi, așa cum remarca filosoful german Günter Anders acum 50-60 de ani, elitele politice de azi nu au imaginație, nu-și pot închipui ce rezultate pot produce acțiunile lor, nu înțeleg consecințele posibile ale deciziilor pe care le iau.
Opoziția populară și tineretul
Dr. Pascal Lottaz: Dar nu există cumva o schimbare, în ultimele luni? L-am văzut pe filosoful Richard David Precht, una dintre vocile cele mai proeminente azi în Germania, care apare adesea pe la talk show-uri, am văzut că a început să spună că trebuie reevaluată situația, că trebuie să recunoaștem că și Rusia are niște puncte de vedere legitime și că ar trebui să negociem…
Fabian Scheidler: Sincer, eu nu văd schimbarea. O anumită opoziție a existat de la început. Sahra Wagenknecht, de exemplu, care, când a început războiul, era încă un membru proeminent al partidului Die Linke, apărea adesea la televizor. Dar procedura standard în mass media noastre este că invită o persoană care militează pentru pace și negocieri și patru războinici puși acolo s-o combată și s-o demonizeze. Ceea ce s-a și întâmplat, bineînțeles. Cam aceeași este și povestea lui Precht. Sigur că este important să ai astfel de voci, dar, dacă te uiți la sondaje, opinia publică a fost deja modelată de propaganda ultimilor ani.
Speranță există, totuși, pentru că guvernul german vrea să reintroducă serviciul militar obligatoriu. Or, tinerii nu vor serviciu militar obligatoriu. Chiar dacă nu au neapărat o poziție fermă despre cum trebuie stopat războiul din Ucraina, cert este că nu au nicio dorință să moară într-un război cu Rusia. Cei mai mulți dintre ei nu au nicio intenție să intre în serviciul militar. Astfel că, sâmbăta asta, va fi un mare protest, o grevă a studenților și elevilor germani – în tradiția grevelor ecologiste.
Sper că genul ăsta de rezistență va continua, pentru că, dacă tânăra generație spune „Nu” acestui tip de militarizare, atunci avem o șansă să schimbăm cursul lucrurilor.
Dr. Pascal Lottaz: În cazul, improbabil, că vreun tânăr ascultă emisiunea noastră – știu că statistica spune că nu prea ascultă tinerii astfel de programe – dar, dacă ascultă vreunul, ideea e simplă: Dacă vine cineva la tine, îți dă o pușcă și-ți spune să te duci să omori pe cineva, spui „Nu”. Atât; spui „Nu”.
Pentru că este ceva pervers, totuși, nu? Să-i vezi pe toți acești bătrâni pe la talk show-uri, cum stau acolo și discută ore în șir despre nevoia de apărare și despre cum tinerii trebuie să facă un pas înainte și să-și asume responsabilitatea. Niște oameni care n-ar ajunge nici măcar în apropierea vreunui front. Este extrem de pervers, dar aste e realitatea.
Fabian Scheidler: Ursula von der Leyen, șefa Comisiei Europene, a fost recent întrebată dacă rudele ei, copiii ei, merg la război, în caz de război cu Rusia, și ea a ezitat un pic și apoi a râs și a spus: „Nu”.
Același lucru trebuie spus și despre electoratul Partidului Verde, care a devenit unul dintre cele mai belicoase partide din Europa, deși s-a fondat pe principiile păcii, ecologiei, anti-capitalismului. Iar acum a ajuns exact contrariul; marea majoritate a electoratului verde votează pentru reînarmare și pentru a trimite arme Ucrainei. Vor ca războiul să continue. Pe de altă parte, acest electorat verde nu vrea deloc să intre în serviciul militar; statistica arată că ei sunt cei mai împotriva participării personale la război. Foarte interesant.
Este așa cum spuneți: cercurile burgheze și academice din Germania, care sunt foarte pro-război și foarte pro-militarizare, nu vor să-și trimită propriii copii la război. Este de un cinism incredibil.
În „Nimic nou pe frontul de vest”, faimosul roman al lui Eric Maria Remarque, una dintre cele mai celebre cărți anti-război care s-a scris vreodată, există o scenă – acțiunea se petrece în Primul Război Mondial – în care soldații de pe ambele părți stau de vorbă și se întreabă: De fapt, care e treaba cu războaiele astea? N-ar putea țarul Rusiei și kaizerul Germaniei să ia pistolul și să se împuște între ei? De ce trebuie să trecem noi prin toate astea? N-ar nicio legătură cu noi.
Și, așa cum spuneați, ideea asta, că omul de rând trebuie să se supună atunci când vine unul din elită și-i spune: „Ia pușca asta și omoară-ți vecinul”, este absurdă. A fost nevoie de sute de ani de muncă disciplinară, în școală, în armată, prin propagandă, ca să-i convingă pe oameni că trebuie să se supună în aceste situații. Am scris pe larg despre asta în cartea mea, „Das Ende der Megamaschine”. Acest refuz este crucial pentru pace.
Dacă te uiți la războiul din Vietnam, și cu asta închei, punctul crucial de turnură a fost acela la care tinerii au refuzat serviciul militar.
Dr. Pascal Lottaz: Adevărat. Absolut adevărat. Nu trebuie să fii cel mai mare pacifist, dar poți refuza să fii trimis la război. Și, dacă tot ați pomenit de Primul Război Mondial, situația a fost și mai bizară decât cea de azi, pentru că, să nu uităm, împăratul german și țarul Rusiei erau veri între ei și veri cu regele Angliei. Nu? Erau, tustrei, veri, nepoții reginei Victoria.
Dar avem noi, europenii, inclusiv Rusia, un fel idiot de a face alegeri pe care, apoi, trebuie să le ducă pe umeri oameni normali din clasele muncitoare, un Hans, un Paul, un Ivan, un Grigore. Este oribil.
Fabian Scheidler: Așa este. Dar cred că am ajuns în situația în care suntem acum pentru că europenii s-au obișnuit, în ultimii 500 de ani, pe tot parcursul expansiunii capitalismului occidental în întreaga lume, să fie stăpânii, să dicteze evenimentele. Stau acolo și ordonă colonizarea nu-știu-cărei țări, cucerirea nu-știu-cărei nații, după cum își doresc. Și-și pot chema populația la arme tot după cum au ei chef.
Numai că epoca aia a trecut, lucru pe care ei refuză să îl accepte. Nu vor să accepte că hegemonia Occidentului a luat sfârșit. Și nu vor să accepte nici măcar faptul că noi suntem, cel puțin formal vorbind, niște societăți democratice, în care oamenii pot refuza războiul.
Dr. Pascal Lottaz: Da, exact. De aceea se și străduiesc să submineze democrațiile actuale, în timp ce susțin că le apără.