Conform unui articol publicat în ziarul „Welt am Sonntag” din 11 iulie 2026, miniștrii de externe ai UE au primit o nouă analiză a amenințărilor realizată de Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE). Documentul urmează să constituie baza viitoarei politici de securitate și apărare a Uniunii Europene, se arată într-o analiză a lui Uwe Froschauer, citată de https://opozitia.net și preluată de Romanian Global News.

Originalul nu a fost publicat până în prezent. Se cunosc doar conținuturile citate din documentul intern. În continuare sunt enumerate afirmațiile esențiale ale acestei analize a amenințărilor, pe care le comentez.
Afirmațiile esențiale ale analizei sunt următoarele:

1. Rusia este cea mai mare amenințare pentru Europa
   Rusia ar fi „cea mai iminentă, semnificativă, directă și de lungă durată amenințare la adresa securității continentului european”.
   Comentariu:
   Nu statele în sine reprezintă cel mai mare pericol pentru pace, ci acțiunile politice. Amenințările apar ca urmare a escaladării, a confruntării, a politicii de putere, a înarmării, a lipsei de diplomație și a refuzului de a lua în serios interesele legitime de securitate ale altor state.
   Din punctul meu de vedere, analiza amenințării este, prin urmare, mult prea limitată. În opinia mea, ea inversează perspectivele. Ea declară Rusia drept cel mai mare pericol pentru Europa, fără a analiza critic evoluția ordinii de securitate europene de la sfârșitul Războiului Rece. După prăbușirea Uniunii Sovietice, conflictul Est-Vest a dispărut, dar nu și nevoia politicii de putere occidentale de a avea un adversar strategic. Rusia a fost treptat transformată din nou în imaginea inamicului central. Atribui acest lucru, printre altele, intereselor geopolitice, în special ale SUA, influenței complexului militar-industrial – împotriva căruia președintele american Dwight D. Eisenhower a avertizat încă din 1961 – precum și motivelor de politică de putere ale guvernelor occidentale.
   În timp ce, sub guvernele anterioare ale SUA, confruntarea cu Rusia era impulsionată în mod decisiv de Washington, de la preluarea mandatului de către Donald Trump, accentul s-a mutat către Europa. În special așa-numita „Coaliție a celor dispuși” – Marea Britanie, Franța și Germania, conduse de belicoșii Keir Starmer, Emmanuel Macron și Friedrich Merz – pledează pentru o linie dură față de Rusia. Această orientare este susținută de reprezentanți de frunte ai Uniunii Europene, în special de președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, și de înaltul reprezentant al UE pentru afaceri externe, Kaja Kallas.
   Prin urmare, cine dorește să evalueze situația de securitate din Europa nu ar trebui să se întrebe doar din partea cărui stat provine o amenințare. La fel de decisivă este întrebarea: care decizii politice reduc tensiunile – și care le agravează și mai mult. Din punctul meu de vedere, cel mai mare pericol pentru securitatea europeană nu constă în existența unui anumit stat, ci într-o politică de escaladare promovată în special de Europa, care pune confruntarea mai presus de diplomație.
2. Motiv: atacul asupra Ucrainei
   Ca motiv principal este invocat atacul rus asupra Ucrainei. Se susține că acesta a schimbat fundamental ordinea de securitate europeană.
   Comentariu:
   Această justificare situează începutul conflictului la data de 24 februarie 2022. Astfel, ea preia o perspectivă care ignoră în mare măsură contextul geopolitic premergător, care s-a dezvoltat de-a lungul mai multor ani.
   Războiul nu a început abia odată cu invazia rusă, ci este rezultatul unei escaladări care, în opinia mea, a atins o nouă dimensiune cel târziu odată cu Euromaidanul din 2014, așa cum a remarcat corect și predecesorul lui Mark Rutte, „câinele de companie” al lui Trump, secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg. Văd în evenimentele de atunci o schimbare de putere susținută în mod decisiv de SUA, care a înlocuit guvernul favorabil Rusiei de până atunci cu o conducere orientată spre Occident și a transformat definitiv Ucraina într-un teatru geopolitic între Est și Vest.
   Din punctul meu de vedere, războiul actual nu este un conflict izolat ruso-ucrainean, ci un război prin intermediari între Statele Unite și Rusia, care se desfășoară pe teritoriul ucrainean. Ucraina plătește prețul cel mai mare pentru jocurile SUA. Occidentul luptă până la ultimul ucrainean!
   Cauzele reale se întind însă și mai departe în trecut. În contextul reunificării Germaniei, lideri politici occidentali de vârf, printre care și secretarul de stat american James Baker, au declarat conducerii sovietice că NATO nu se va extinde „nici măcar cu un inch spre est”. Indiferent de modul în care este evaluat astăzi caracterul juridic al acestor asigurări, în deceniile care au urmat a avut loc o extindere treptată a NATO spre est, până la granițele Rusiei. Din perspectiva Rusiei, acest lucru a reprezentat o deteriorare semnificativă a propriei situații de securitate. Cine dorește să înțeleagă războiul trebuie să includă această evoluție în analiza sa.
   Lui Niccolò Machiavelli i se atribuie ideea că adevăratul agresor nu este cel care dă prima lovitură, ci cel care creează circumstanțele care o fac aproape inevitabilă. Aplicată la războiul din Ucraina, întrebarea decisivă nu este doar cine a tras primul foc, ci și ce decizii politice au pregătit terenul pentru această escaladare. În opinia mea, extinderea NATO către est, confruntarea geopolitică tot mai intensă și nerespectarea intereselor de securitate ale Rusiei au contribuit în mod semnificativ la această evoluție.
3. Militarizarea Rusiei
   Analiza face referire la militarizarea tot mai accentuată a societății ruse, precum și la transformarea economiei într-o economie de război.
   Comentariu:
   Și în acest caz, în opinia mea, se inversează cauza și efectul. Militarizarea crescândă a Rusiei este prezentată ca dovadă a unei amenințări tot mai mari. Cu toate acestea, aproape că nu se pune întrebarea de ce Rusia își extinde forțele armate la o asemenea amploare.
   Din perspectiva Rusiei, contextul politicii de securitate s-a deteriorat continuu începând cu anii 1990. NATO s-a apropiat treptat de granițele Rusiei, tot mai multe state au fost admise în alianța militară occidentală, iar prezența militară a NATO în Europa de Est a fost consolidată continuu. În acest context, nu este deloc surprinzător faptul că Rusia își consolidează capacitatea de apărare. Cine se concentrează exclusiv asupra reînarmării rusești și ignoră evoluțiile din partea occidentală nu descrie nici măcar jumătate din realitate.
   La aceasta se adaugă o contradicție evidentă. Statele membre ale NATO cheltuiesc, în total, pentru forțele lor armate de câteva ori mai mult decât cheltuiește Rusia pentru armata sa. Conform estimărilor SIPRI, cheltuielile militare ale NATO erau, la ultima evaluare, de aproximativ nouă până la zece ori mai mari decât cele ale Rusiei. În același timp, NATO solicită acum membrilor săi cheltuieli de apărare în valoare de cinci la sută din produsul intern brut.
   Germania, Marea Britanie, Franța și numeroase alte state europene își extind masiv producția de armament și își orientează din ce în ce mai mult politica către puterea militară. Cancelarul federal Friedrich Merz a declarat deja în prima sa declarație de guvernare din 14 mai 2025 că guvernul federal va pune la dispoziția Bundeswehr-ului
   „toate mijloacele financiare de care are nevoie pentru a deveni, din punct de vedere convențional, cea mai puternică armată din Europa.”
   Această declarație ridică o întrebare fundamentală, pe lângă finanțarea acestei nebunii prin reducerea cheltuielilor sociale și acumularea de noi datorii. În urma experiențelor celor două războaie mondiale, Republica Federală a fost concepută în mod conștient ca un stat al păcii. Articolul 26, alineatul (1) din Legea Fundamentală declară neconstituționale acțiunile care sunt de natură și sunt întreprinse cu intenția de a perturba conviețuirea pașnică a popoarelor, în special pregătirea unui război de agresiune. Și Tratatul „Doi plus Patru” din 1990 se înscrie în spiritul unui ordin de pace pentru Germania reunificată și pentru Europa. În acest context, pare cel puțin demn de discutat dacă obiectivul politic de a transforma Germania în cea mai puternică putere militară convențională din Europa corespunde spiritului acestei ordini postbelice.
   Deci, cine militarizează Europa? Cu siguranță nu doar Rusia – dimpotrivă, Occidentul promovează între timp reînarmarea într-o măsură care sporește considerabil pericolul unei noi escaladări sau chiar al unui conflict generalizat.
   Dacă reînarmarea pe scară largă a statelor occidentale este descrisă ca o măsură preventivă necesară, în timp ce reînarmarea rusă este considerată exclusiv o dovadă a intențiilor agresive, se creează un standard dublu. O analiză obiectivă a securității ar trebui să evalueze ambele evoluții după aceleași criterii. În caz contrar, nu se face o analiză, ci se aduc argumente politice.
4. Extinderea capacităților strategice
   Rusia își extinde în continuare capacitățile în domenii strategice importante, în special
   • forțele nucleare,
   • dezvoltarea rachetelor,
   • tehnologia spațială,
   • tehnologia militară de vârf.
   Comentariu:
   Nici acest punct nu pare prea convingător. Faptul că Rusia își extinde capacitățile în domeniul armelor nucleare, al rachetelor, al tehnologiei spațiale și al tehnologiei militare de vârf este de necontestat. Întrebarea decisivă este însă: cine nu face acest lucru?
   Statele Unite investesc de zeci de ani sume enorme în modernizarea arsenalului lor nuclear, în arme hipersonice, sisteme de apărare antirachetă, inteligență artificială, capacități cibernetice și tehnologii spațiale militare. Odată cu înființarea Forței Spațiale a SUA în 2019, spațiul a fost declarat oficial un domeniu operațional militar de sine stătător. La aceasta se adaugă programe în valoare de miliarde pentru comunicații prin satelit, recunoaștere, sisteme de avertizare timpurie împotriva rachetelor și supravegherea spațială. Companii precum SpaceX pun la dispoziție, prin rețeaua lor de sateliți Starlink, o infrastructură care este utilizată și în scopuri militare în războiul din Ucraina.
   Evoluția nu este deloc nouă. Încă din „Defense Planning Guidance” din 1992 – denumită adesea „Doctrina Wolfowitz” – a fost formulat obiectivul strategic al Statelor Unite de a împiedica apariția unui rival geopolitic de egalitate. Câțiva ani mai târziu, Ministerul Apărării al SUA a declarat, în cadrul „Joint Vision 2020”, că „Full Spectrum Dominance” (dominația pe întreg spectrul) este modelul strategic de referință: capacitatea de a deține în orice moment superioritatea militară pe uscat, pe mare, în aer, în spațiu și în spațiul informațional. Pretenția de a deține dominația militară asupra tuturor spațiilor operaționale era, așadar, o componentă oficială a strategiei de securitate americane cu mult înaintea acuzațiilor actuale aduse Rusiei.
   Și NATO, precum și statele membre europene ale acesteia, investesc masiv în tehnologie de vârf, sisteme de drone, apărare cibernetică, dezvoltarea rachetelor, inteligența artificială și extinderea capacităților militare spațiale. În Occident, aceste programe sunt descrise în mod regulat ca fiind o modernizare necesară și o măsură preventivă legitimă.
   În schimb, atunci când Rusia dezvoltă capacități comparabile este interpretat ca o dovadă a intențiilor agresive. Aici se manifestă din nou un standard dublu. Ceea ce pentru o parte este considerat autoapărare legitimă, pentru cealaltă parte este interpretat ca o amenințare.
   O analiză obiectivă a securității ar trebui să aplice aceleași standarde tuturor actorilor. Fie modernizarea capacităților strategice este, în principiu, un comportament normal al marilor puteri militare – fie trebuie evaluată în mod critic în mod egal pentru toți. Cine califică aceeași acțiune ca fiind necesară în cazul unora și periculoasă în cazul altora nu realizează o analiză neutră, ci o evaluare politică.
5. Războiul hibrid
   Pe lângă capacitățile militare, Rusiei i se atribuie, printre altele:
   • atacuri cibernetice,
   • sabotarea infrastructurii critice,
   • campanii de dezinformare,
   • operațiuni de influențare,
   • războiul hibrid împotriva statelor europene.
   Comentariu:
   Și această secțiune suferă de un evident standard dublu. Aproape toate metodele enumerate aici fac parte astăzi din arsenalul marilor puteri moderne – nu doar al Rusiei.
   Atacuri cibernetice: Statele Unite dispun, prin U.S. Cyber Command, de unul dintre cele mai performante comenzi cibernetice din lume. De asemenea, numeroase state membre NATO investesc de ani de zile miliarde în capacități cibernetice ofensive și defensive. Operațiunile cibernetice sunt astăzi o componentă integrantă a strategiilor militare și de securitate occidentale. Rusia nu este nicidecum singurul actor în acest domeniu – și nici liderul.
   Sabotarea infrastructurii critice: Actele de sabotaj fac parte de zeci de ani din conflictele geopolitice. Adesea, autorii reali rămân controversați sau nu sunt niciodată dovediți fără niciun dubiu. Tocmai de aceea, astfel de acuzații ar trebui formulate cu o reținere deosebită. Acest lucru este ilustrat, de exemplu, de explozia conductelor Nord Stream, care rămâne până astăzi neelucidată și pe care eu o atribui Statelor Unite, nu Ucrainei și cu atât mai puțin Rusiei, așa cum au încercat să susțină afirmațiile jalnice ale unor persoane și mai jalnice.
   Cine atribuie sabotajul exclusiv Rusiei omite faptul că astfel de metode pot fi, în principiu, utilizate de mai multe state.
   Campanii de dezinformare: Acuzația de dezinformare este extrem de unilaterală. Propaganda însoțește războaiele de secole și este utilizată de toate părțile implicate în conflict. Istoria cunoaște numeroase exemple de dezinformare occidentală sau, cel puțin, de informații grav înșelătoare. Printre cele mai cunoscute se numără așa-numita „minciună cu incubatoarele” dinaintea primului război din Golf din 1990/91, precum și afirmația guvernelor americane și britanice conform căreia Irakul ar dispune de arme de distrugere în masă chimice, biologice sau chiar nucleare. Aceste afirmații au servit în mare măsură la legitimarea politică a războiului din Irak din 2003 și s-au dovedit ulterior nefondate. De asemenea, incidentul Tonkin din 1964, care a justificat intrarea SUA în războiul din Vietnam, a fost fabricat.
   Operațiuni de influență: Exercitarea influenței asupra altor state face parte de zeci de ani din politica externă a aproape tuturor marilor puteri. Statele Unite au susținut sau combătut guverne din întreaga lume, au sprijinit grupuri de opoziție, au exercitat presiuni economice și au desfășurat numeroase operațiuni secrete. Rusia urmărește, de asemenea, strategii de influență, însă nicidecum la o scară atât de mare precum SUA. Cine menționează doar activitățile unei singure părți nu oferă o imagine completă.
   Războiul hibrid: Sancțiunile economice, operațiunile cibernetice, activitățile serviciilor secrete, campaniile de informare, presiunea diplomatică și exercitarea influenței economice fac astăzi parte din gestionarea conflictelor hibride a aproape tuturor statelor cu importanță militară. Rusia nu face excepție în acest sens – dar nici Occidentul.
   O analiză obiectivă a amenințărilor ar trebui să aplice aceleași standarde tuturor actorilor. Dacă aceleași comportamente sunt imputate exclusiv Rusiei, în timp ce în cazul Occidentului sunt considerate măsuri legitime de securitate sau de politică externă, se creează din nou impresia unei evaluări motivate politic și nu a uneia neutre din punct de vedere al politicii de securitate.
6. Consecințe pentru UE
   Din această evaluare a amenințărilor, UE deduce necesitatea de a
   • își consolida în continuare capacitatea de apărare,
   • de a crește producția de armament,
   • de a aprofunda cooperarea militară în cadrul UE,
   • de a-și extinde în continuare cooperarea cu NATO.
   Comentariu:
   Din aceeași analiză a amenințărilor se trage acum concluzia că Europa trebuie să se înarmeze și mai mult, să-și extindă producția de armament și să-și aprofundeze în continuare cooperarea cu NATO. Aici se evidențiază adevărata orientare a documentului: acesta servește drept justificare pentru o politică de militarizare sporită a Europei.
   În acest context, termenul „capabil de război”, pe care ministrul federal al apărării, Boris Pistorius, l-a reintrodus în limbajul politic, mi se pare deosebit de deranjant. Cuvântul amintește de o perioadă în care Europa a fost condusă deja de două ori către catastrofe militare. Nomen est omen. Cine vorbește despre „capacitate de război” schimbă modul de gândire al unei societăți. Războiul apare brusc ca ceva pentru care trebuie să te pregătești – nu mai este ceva ce ar trebui împiedicat prin toate mijloacele politice.
   Din punctul meu de vedere, Europa nu are nevoie de capacitate de război, ci de capacitate de pace. Nu mereu arme noi, ci mai multă diplomație. Nu mereu noi imagini ale inamicului, ci disponibilitatea de a lua în serios interesele de securitate ale tuturor părților implicate. Pacea nu se naște din armate tot mai mari, ci din negocieri, garanții reciproce de securitate și voința politică de a ajunge la un compromis.
   La aceasta se adaugă o dimensiune economică despre care se vorbește foarte puțin. În opinia mea, Europa și-a slăbit considerabil propria competitivitate din cauza prețurilor ridicate la energie, a dispariției livrărilor ieftine de petrol și gaze din Rusia, a birocrației excesive, precum și a unei politici energetice și economice greșite. În același timp, se vorbește din ce în ce mai mult despre o extindere a producției de echipamente militare și despre o orientare mai puternică a industriei către bunuri militare.
   Dar ce înseamnă o astfel de evoluție pe termen lung? Dacă marile grupuri industriale, precum VW sau Mercedes, vor realiza în viitor o parte din ce în ce mai mare din cifra lor de afaceri din vânzarea de echipamente militare, vor apărea noi interese economice. Acolo unde se produce, sunt necesare piețe de desfacere. Totuși, armamentul nu este fabricat pentru depozite, ci pentru forțele armate. Cu cât crește importanța economică a industriei armamentului, cu atât este mai mare riscul ca tensiunile internaționale să nu mai fie percepute doar ca o problemă de securitate, ci și ca o oportunitate economică.
   Vrem oare cu adevărat să construim o economie a cărei creștere depinde din ce în ce mai mult de reînarmare și de conflicte armate? O ordine a păcii ar trebui să se bazeze pe inovare, pe crearea de valoare civilă și pe cooperarea internațională – nu pe așteptarea unor crize tot mai noi. Consider că o evoluție în care succesul economic este tot mai strâns legat de producția de arme este profund îngrijorătoare. O societate care își bazează prosperitatea pe pregătirea pentru războaie viitoare nu a învățat nimic din istorie.
7. Rolul SUA
   Statele Unite continuă să fie desemnate drept cel mai important partener strategic al Europei. Potrivit ziarului „Welt am Sonntag”, partea confidențială a analizei ar aborda însă mult mai critic schimbarea priorităților guvernului american decât partea publică.
   Comentariu:
   Acest punct ridică o întrebare interesantă. Pe de o parte, UE continuă să desemneze Statele Unite drept cel mai important partener strategic al său.
   Pe de altă parte, potrivit relatărilor din presă, partea confidențială a analizei amenințărilor ar aborda într-un mod mai critic schimbarea priorităților de politică externă ale Washingtonului. Acest lucru sugerează că, pe de o parte, UE „dorește” să rămână dependentă de SUA în materie de politică de securitate, dar, pe de altă parte, recunoaște că interesele americane și cele europene nu coincid întotdeauna.
   Evoluțiile recente privind sprijinul acordat Ucrainei sunt elocvente. Statele Unite au anunțat că vor furniza arme care urmează să fie finanțate de statele europene membre ale NATO și livrate ulterior Ucrainei. Sprijinul militar nu se încheie astfel, ci povara financiară este transferată din ce în ce mai mult asupra contribuabililor europeni.
   Din punctul meu de vedere, acest lucru confirmă faptul că Europa suportă din ce în ce mai mult costurile unui conflict geopolitic al cărui cadru strategic a fost modelat în mod decisiv de Statele Unite timp de mulți ani. În timp ce companiile americane de armament profită de noi comenzi, în Europa cresc datoria publică, cheltuielile de apărare și presiunea financiară asupra bugetelor publice.
   O întrebare și mai fundamentală este dacă Europa urmărește o politică de securitate și de externe autonomă sau dacă continuă să se orienteze în principal după interesele strategice ale Washingtonului. NATO rămâne instrumentul central al politicii de securitate a Occidentului, dar este dominată din punct de vedere militar de Statele Unite. Prin urmare, nu văd în NATO atât o alianță între parteneri egali, cât cel mai important instrument de putere geopolitică al SUA. Până în 1990, NATO a fost o alianță defensivă, iar acum s-a transformat într-o alianță ofensivă și într-un instrument imperialist al SUA.
   Dacă acest curs se va menține, Europa ar putea deveni din ce în ce mai mult finanțatorul unui conflict ale cărui consecințe politice și economice o afectează pe ea însăși mult mai puternic decât pe Statele Unite. Întrebarea decisivă este, așadar: politica actuală servește în primul rând intereselor de securitate ale Europei – sau Europa continuă să urmeze o strategie ale cărei priorități sunt stabilite în mare măsură în afara Europei?
   Concluzie:
   Documentul descrie, pe baza cunoștințelor disponibile până în prezent, exclusiv situația actuală a amenințărilor. O analiză aprofundată a evoluțiilor din domeniul politicii de securitate din ultimele decenii – cum ar fi extinderea NATO către est, inițiativele diplomatice eșuate sau interesele de securitate diferite ale statelor participante – nu este menționată în pasajele făcute publice până în prezent. Deoarece documentul original nu a fost încă publicat, nu se poate exclude însă ca astfel de aspecte să fie abordate în altă parte.