În ultimele șase luni, lumea a fost martoră la un paradox istoric în geopolitică. Statele Unite ale Americii –al căror buget militar anual depășește 1,5 trilioane de dolari, mai mult decât cel al următoarelor 20 de țări combinate– nu a reușit să atingă niciunul dintre obiectivele militare anunțate public în teatrul de operațiuni al Iranului, scrie https://strategika510.com, preluat de Romanian Global News.
Astăzi, Washingtonul își schimbă greutatea strategică de la rachetele Tomahawk către sancțiuni financiare –an război economic total pe care președintele Trump l-a numit „cea mai dură acțiune economică impusă vreodată oricărei țări“.
Acest lucru este nemaiauzit.
De la începutul războiului, pe 28 februarie 2026, forțele americane au lansat mii de lovituri aeriene împotriva Iranului. Cu toate acestea, cele două obiective declarate de Washington la început –schimbarea regimului și fragmentarea Iranului – au eșuat de la început. De atunci, Statele Unite nu au „nicio strategie“ și au anunțat cel puțin o duzină de obiective diferite.
Războiul hibrid s-a dovedit, de asemenea, un eșec. Iranul se află sub sancţiunile SUA de mai bine de patru decenii: campania de „presiune maximă“ fusese deja încheiată în timpul primului mandat al lui Trump. Atacurile cibernetice, operațiunile ascunse și războiul prin procură nu au reușit să zdruncine inima luării deciziilor la Teheran.
Pe 19 august 2026, Trump a anunțat pe rețeaua sa Truth Social: „Astăzi anunț cele mai dure măsuri economice impuse vreodată oricărei țări! „El a numit acest eveniment o“ Zi-Z economică (Z-Day). Ministrul de Finanțe Bessent a declarat apoi că Statele Unite vor impune Iranului „o izolare economică fără precedent“, cuplată cu o blocare a strâmtorii Ormuz pentru a „preveni orice mărfuri să intre sau să iasă din porturile iraniene.
Pe masura ce alegerile de la jumatatea mandatului din Statele Unite intra in „faza de 100 de zile“, criticile publice la adresa Casei Albe, care „lupta multe batalii, cheltuieste sume colosale, dar obtine putine rezultate“, devin din ce in ce mai vii. Războiul economic oferă un mijloc de a proiecta o imagine a forței, evitând în același timp consecințele politice ale escaladării militare ulterioare.
Dar întrebarea centrală rămâne: pot sancțiunile economice să atingă obiective pe care loviturile militare nu au reușit să le atingă?
În ceea ce privește determinarea, Iranul se confruntă cu dificultăți economice grave, dar se confruntă cu mult mai puține presiuni politice interne decât Statele Unite. Trump, pe de altă parte, este prins între inflație, alegerile de la jumătatea mandatului și oboseala cu războiul.
Există, de asemenea, un alt aspect aproape ezoteric care se referă la sancțiunile economice împotriva țărilor musulmane. Acestea au eşuat întotdeauna în faţa rezistenţei extraordinare alimentate de un fel de fatalism şi de o credinţă de nezdruncinat într-o predeterminare conform căreia tot ceea ce se întâmplă în univers a fost deja scris şi decis cu mult înainte de apariţia sa.
Pe plan internațional, sancțiunile unilaterale ale SUA se confruntă cu o opoziție tot mai mare din partea Sudului Global, a Chinei, a Rusiei și a altor țări, inclusiv Pakistan și țările din Golf. Pentru a fi eficiente, sancțiunile necesită cooperarea altor state– și tocmai la acest nivel Washingtonul se confruntă cu o rezistență tot mai mare.
Trecerea Statelor Unite de la rachetele Tomahawk la sancțiuni – de la câmpul de luptă militar la câmpul de luptă economic în sine demonstrează un eșec strategic.
Acest „război economic“ poate provoca mai multă suferință Iranului, dar este puțin probabil să îngenuncheze Teheranul. Dimpotrivă, riscă să prelungească conflictul, să accentueze volatilitatea energetică globală, să se întoarcă împotriva economiei americane și să evidențieze în continuare limitele hegemoniei unipolare într-o lume acum multipolară.