Din simplă curiozitate, periodic, dau o căutare pe Google să văd dacă s-a mai scris ceva despre românii din Ungaria şi mi-ar fi scăpat. Aşa s-a întâmplat şi deunăzi, când introducând cele două cuvinte „români” şi „Ungaria” am dat de un articol apărut în septembrie a.c., în cotidianul „România liberă”, cu titlul: „Satul românesc din Ungaria”. Pe cât de curios pe atât de suspect mi s-a părut acest titlu. Adică, cum? Un singur sat românesc mai este în Ungaria?

Articolul menţionat prezintă sătuleţul Bedeu, din Bihorul unguresc. Imaginea alăturată articolului arată sediul primăriei din Bedeu, pe care sunt afi şate două drapele: unul cu roşu-alb-verde şi altul cu roşu-galben-albastru.

„În timp ce în România fi ecare afi şare a unui drapel maghiar pare să dea frisoane autorităţilor de la Bucureşti, în Ungaria există comunităţi unde ponderea românilor este semnificativă şi unde drapelul românesc lutură pe instituţiile publice fără să deranjeze pe nimeni”, stă în introducerea articolului, care până la urmă nu dezbate problema uneori controversată a afi şării drapelelor celor două ţări, ci mai degrabă prezintă viaţa de toate zilele şi problemele de convieţuire dintr-un sătuc de lângă graniţa româno-maghiară.

„Bedeul sau Bedo, în limba maghiară, are străzi largi şi case joase, străjuite de pomi înverziţi. Nu se deosebeşte cu nimic de satele răspândite prin pusta din estul Ungariei şi vestul României. Localitatea este situată pe drumul de camioane care leagă Debreţinul de Vama Borş. Șoseaua este la fel de proastă precum cea care leagă Oradea de Marghita, cu asfalt peticit. Singura diferenţă majoră faţă de alte sate maghiare, precum Artandul, este limba vorbită de mulţi dintre locuitorii săi. În Bedeu, mai toată lumea vorbeşte, cât de puţin, limba română. (…) «La noi în sat, toată lumea vorbeşte şi ungureşte, şi româneşte. Avem neamuri şi de-o parte şi de alta a graniţei.

Când erau comuniştii la putere, ne era mai greu să ţinem legătura, dar acum, de când am intrat în Europa, nu mai ai nici o problemă. Bat până aici şi televiziunea, şi radioul din România», ne-a povestit un bătrân care mătură agale trotuarul din faţa curţii sale. Bărbatul mai spune că cei care vorbesc prost româneşte sunt sătenii între două vârste. «Nu era interes să vorbească româneşte pe vremea comuniştilor. Acum, însă, copiii învaţă limba română pentru că aşa îşi găsesc mai uşor de lucru», mai adaugă bătrânul în graiul întâlnit în Crişana şi cu un puternic accent. (…) Unul dintre localnici îmi spune că românii din Bedeu ar avea o singură dorinţă neîmplinită legată de conservarea specifi cului naţional: să aibă slujbe la biserică şi în limba română. În sat, slujeşte un preot greco-catolic maghiar, care ţine de Arhieparhia Hajdudorog, cu sediul în Debreţin, care celebrează Liturghia şi pentru maghiarii, şi pentru românii din Bedeu. Unii săteni români ar dori ca acest preot să înveţe şi limba română, ori să primească un vicar care să slujească pe limba lor. De fapt, primele nemulţumiri legate de această chestiune datează de mai mult de un secol.”

Nu ştim şi nici nu este important să aflăm dacă ziaristul de la „România liberă” a venit în Ungaria, la Bedeu, cu lecţia învăţată de acasă, aşa cum din păcate se întâmplă de multe ori, care ar suna cam aşa: du-te la românii din Ungaria, adu comparaţii care să ne convină nouă, celor din România, şi în rest să nu te intereseze ce este cu ei! Cert este că între subiectul cu interzicerea sau neinterzicerea drapelului sau ascultarea problemelor şi înţelegerea doleanţelor românilor din Bedeu, aşa puţini cum sunt ei, de această dată, jurnalistul din România a ales cel din urmă. Bravo lui! Ne dorim să avem în viitor cât mai multe ocazii în care să arătăm şi astfel de exemple pozitive, şi să nu mai întâlnim idei preconcepute care mai mult dăunează decât folosesc.