Cartea lui George Sarry, Viaţa mea-Amintiri din închisoare şi din libertate, apărută în 2010, este încă o mărturie despre iadul din închisorile comuniste. L-am “cunoscut” pe George Sarry prin intermediul scrisului său şi,apoi, la telefon. După atâţia ani, această scriere dezgroapă coşmaruri adânci şi se cere nu numai ca o mărturisire, dar şi ca un proces de anamneză şi de vindecare, scrie Cristina Mihai, preluată de Romanian Global News.

 

La cei 89 de ani, George Sarry ţine să nu lase în colbul uitării aceste dureri, începute cu bombardamentele din timpul războiului, continuate cu instalarea păcii, a capitulării şi a regimului comunist.

Autorul, care a făcut ani grei de temniţă, 11 la număr, în 10 centre de detenţie, este originar din Constanţa, născut în 8 ianuarie 1928, într-o familie mixtă, cu tatăl român (român ca cetăţean şi ca simţire), de origine grecească şi cu o mamă englezoiacă, cunoscută de domnul Dumitru N. Sarry pe vremea când fusese la studii în Marea Britanie.

Care a fost ȋnceputul?

M-am gândit, în primul rând, la copii, la fetele mele, Kathy şi Doris, dar şi la nepoţi. Pentru ei am scris-o, ca să ştie viaţa mea grea. Am aşternut-o în franceză, la început, astfel ca şi familia soţiei mele s-o poată citi. De fapt, prima lansare a avut loc la ţară, în provincia Québec.

Iniţial, mulţi au crezut că am exagerat cu descrierile de acolo, dar eu am fost foarte, foarte modest. Fetele mele plâng mereu când citesc, le este greu să parcurgă aceste pagini.

Ştiu că urmează şi varianta în engleză. Varianta românească am citit-o în versiunea publicată pe internet, cu o prefaţă semnată de către Doina Jela.

Tot timpul mă gândesc la ce-am pătimit. Îmi pare ireal. Mă duceau în beci, la izolare, pentru o nimica toată şi primeam câte 7 zile…mâncarea era dată la 3 zile acolo, la beci… Gardienii erau învăţaţi să te lovească , să se arate fideli sistemului…

Dar cum a inceputl totul? Pentru ce v-au arestat?

Imediat după război am lucrat la Consulatul Britanic de la Constanţa, unde consul era fratele meu după mamă, pe numele lui Stanley Coomes (din prima căsătorie a mamei, n.r.). Eu eram curier. Practic făceam legătura între consulat şi căpitănia portului, de unde trebuia să primesc permisele de intrare în oraş pentru membrii echipajelor englezeşti şi americane. Dar Securitatea ne urmărea mereu. În 1949 m-au răpit de pe stradă şi mi-au propus să devin colaborator. Am refuzat şi am fost condamnat, mai târziu, pentru spionaj şi înaltă trădare.

De fapt, după prima întâlnire cu Securitatea şi după primele bătăi, v-au transportat direct la Bucureşti, la Malmaison. Toate atrocităţile trăite sunt descrise în cartea dvs. Dar aş dori să ne legăm aici de patriotism, pentru că vorbiţi atât de frumos în carte despre acest simţământ care a fost atât de mult răstălmăcit şi sucit în perioada comunistă. Chiar cei care v-au răpit prima oară, au ţinut să vă reamintească faptul că sunteţi cetăţean român, deci, cumva, dator să le faceţi pe plac.

Sunt român pentru că acolo m-am născut, am trăit acolo, am suferitt şi am scris această carte pentru români, ca să nu uite.

Sunt legat de România şi gândul mi-e mereu acolo. Când aud ce se întâmplă în ţară, cu legile astea stupide, că ştiu cât au furat, dar îi ţine la arest la domiciliu… Acuma au televizor, telefon, vorbitor…

Când a fost procesul meu cu evadarea, a venit soră-mea la proces şi… atât. Nicio scrisoare, niciun pachet…

Înainte de a aminti de acel eveniment extraordinar, care a fost evadarea unui număr important de deţinuţi de la mina Cavnic, să mai rămânem puţin ancoraţi în acest subiect al patriotismului şi al felului cum se trăia în România înainte de război, de comunişti…

În Constanţa, înainte de război, erau multe minorităţi , pe lângă români, mai erau greci, turci, evrei şi alţii… Mie îmi ziceau „Geroge Englezu” pentru că mama era englezoaică, dar ne înţelegeam. Nu erau probleme, chestii din astea, să se bată oamenii între ei…

Unchiul meu (Constantin N.Sarry,n.r.) avea unicul ziar din oraş, „Dobrogea jună”, iar în ultimii doi ani de existenţă ai ziarului am lucrat şi eu acolo, la expediţie.

Am reuşit să citesc câteva poezii scrise de Constantin N. Sarry şi am rămas uimită, plăcut impresionată de faptul că oamenii chiar trăiau sentimentul patriotic. Una dintre poezii se intitula « Pe aici nu se trece » şi era dedicată marii ȋmpliniri de la 1 Decembrie 1918. Îl trăiau, era natural, profund şi nu se punea problema că eşti român…dar nu chiar, darmite să te ruşinezi că eşti român şi să-ţi găseşti tot felul de identităţi, ca să scapi de cea românească.

Înainte de război nu era lipsă de nimica, dar ȋncepând cu războiul (Al Doilea Mondial, n.r.) a început criza. Pâinea era pe cartelă şi lumea stătea la coadă cu scăunelul… Apoi au venit sovieticii. Se legau de oameni pe stradă. Femeile nu prea circulau atunci…

În vara lui ’44 a fost cel mai rău, dar şi în ’42 ne-au bombardat. Oraşul era cam pustiu pentru că lumea se refugiase la ţară din cauza bombardamentelor. Ai noştri, ca să salveze oraşul, mergeau în larg şi lăsau acolo nişte platforme cu lămpi, ca să fie lansate bombele acolo.

Când s-au apropiat de noi bombardamentele, ne-am refugiat şi noi cu familia la o fermă, nu departe de oraş, de unde vedeam Constanţa. Vedeam cum scoate lumea cadavrele de sub moloz…

Când au venit comuniştii, la vecini le începuse să le fie frică să mai vorbească. Părinţilor le era frică să vorbească orice cu copiii lor, soţul şi soţia se fereau să-şi zică părerile…

Noi, în perioada aceea, imediat după vara lu’ ’44 , am avut noroc că am avut o hârtie oficială de la Comisariatul Român, care avea şi ştampilele de la Comisariatul Sovietic şi de la Ambasada Marii Britanii, pe care scria în română, rusă şi engleză (şi aveam şi cele trei steaguri), certificând că acolo locuieşte un cetăţean britanic (mama mea), ca să nu intre în casă militarii sovietici. După un timp, tipi în civil mergeau din casă în casă ca să facă inventarul casei, cu mobilele de acolo, ca să lase camera ofiţerului sovietic.

Să revenim la închisoare

La Malmaison mă băteau la tălpi ca să zic că am dat informaţii consului englez (care era fratele meu după mamă) şi lui Ted Matthews, care l-a înlocuit. Dar nu a fost aşa…

Aţi fost prin 10 închisori şi lagăre de muncă şi cred că trebuie să le enumerăm pe toate: Constanţa, Malmaison, Văcăreşti, Jilava, Aiud, Baia Sprie, Cavnic, Oradea, Piteşti, Ploieşti.

Am fost implicat cu evadarea de la mina Cavnic, din 6 iunie 1953. După ce-am făcut pregătirile, am zis că nu mai vreau să evadez. Mi-am dat seama că nu aveam viitor. La început, erau să evadeze 12, dar după aceea au fost 14 inşi. Eu le-am făcut rost de informaţii despre pază (că din colonie mergeam direct în mină, nu ştiam dacă este pază sau nu, asta am aflat de la maistrul civil). Ioanid descrie în « Închisoarea noastră cea de toate zilele » cum i-a prins în septembrie, în Bucureşti. Tatăl lui Ioanid era prieten cu Păstorel Teodoreanu şi aşa l-au arestat şi pe Păstorel şi i-au dat 2 ani.

Mulţi au fost arestaţi. Când am ajuns în faţa anchetatorilor, nu am dat numele maistrului civil (intraseră la anchetă şi un maistru civil, un inginer şi un maistru militar). La Oradea, în anchetă, a fost foarte greu… Era ciment pe jos, saltele cu praf, mâncare de regim de exterminare, ca la Aiud…O singură dată pe lună venea carne, care era stricată, iar la capete şi în oase erau nişte viermi albi, groşi cât degetul mic…

Acolo, la Oradea, am vrut să mă sinucid. Găsisem un ciob şi mi-am tăiat venele, eram pe tinetă, am căzut şi…m-am trezit la infirmerie.

De la celălalt capăt al firului telefonic, nu scot nicio vorbă. Înmărmurirea este singura reacţie la auzul acestor mârşăvii incredibile. George Sarry continuă aminitrile…

În ’54, la închisoarea din Piteşti, am fost cu Cioculescu şi cu fratele lui, cu Radu Lugojanu şi cu generalul TraianTeodorescu, fost ataşat la Ankara, cu preoţi, cu episcopul greco-catolic Todea. Dintre toţi, eu eram fără niciun titlu universitar. Toţi erau doctori, avocaţi, profesori universitari, foşti miniştri unii…

Eram consideraţi periculoşi, dar noi ne rugam în gând…Foarte puţini au fost necredincioşi…Toţi credeam şi ne făceam cruce cu limba în cerul gurii.

Cei de aici, din Canada, nu pot înţelege cum e să te bată numai pentru că îţi faci semnul crucii.

Era un deţinut, Alexandru Băcilă, care avea o faţă veselă şi fără să râdă, aşa arăta el, şi pentru asta a primit multe bătăi.

Cum aţi reuşit să scăpaţi din acel iad?

A fost un schimb tacit între două persoane din România, care lucrau în străinătate, unde aveau imunitate diplomatică, deşi nu aveau cine ştie ce funcţii, unul fiind şofer, dar mai presus de ambasador. Eu am fost eliberat/schimbat alături de Leonard Kirschen, care lucrase la Associated Press. Fratele meu s-a luptat pentru mine.

Am mers în Anglia şi de acolo am ajuns în Canada. Aici e familia mea şi sunt şi canadian acum.

Acolo, în diferite închisori, aţi cunoscut tot felul de oameni. Deşi totul a fost în culori sumbre, totuşi, care a fost una dintre întâlnirile sau întâmplările care v-au marcat?

Am stat cu mulţi luptători din Munţii Dobrogei, de exemplu cu macedo-românii… Cu fratele lui Gogu Puiu…Am fost la Aiud… Dar, înainte, în libertate, nu ne cunoşteam… La Piteşti era unul, izolat, care era din Nucşoara. Soţia îi murise în faţa lui, atunci când se lupta cu Securitatea. Titus Jubleanu se numea. Gardienii îi spuneau Vulturul de munte. Avea şi un nas coroiat…

Omul acesta fusese implicat cu cei din munţi. I-au băgat toată familia în închisoare, inclusiv băiatul. Noi am făcut cerere să-i comute pedeapsa cu moartea, dar l-au ucis şi pe el şi pe băiat, la Jilava.

În închisoare au fost multe minuni ale lui Dumnezeu. Era o legătură între noi toţi cum n-am mai avut parte de atunci! Da, toate câte ni s-au întâmplat au fost minunile lui Dumnezeu, că aia de la Baia Sprie erau nişte draci. Aveau carcere cu sârmă ghimpată.

De exemplu, vărul meu, Ahile Sarry, care a fost în prizonierat la ruşi, iar apoi dus la Canal, acolo l-a operat la gât pe fratele doctorului Ţăranu (personalitate marcantă din Montréal, n.r. ), Nic, cu placheul de la bocanc, pe care îl dezinfectase întâi cu urină şi… operaţia a reuşit, iar pacientul, salvat.

Care ar trebui să fie atitudinea generaţiilor de astăzi vis-a-vis de rezistenţa anti-comunistă din România? Sunt unii care o neagă sau o minimalizează, aceştia fiind atât din Ro-mânia cât şi din Vest.

Am impresia că pe unii mai tineri nici nu-i interesează. Parcă vorbesc cu pereţii. Am fost în ţară şi în ’86, cu paşaport canadian , dar şi în’92 şi în’94, când m-am întâlnit cu doamna Hosssu-Longin. Era rău şi atunci…

Perioada anilor ’50-’60 a fost cea mai grea, deşi unii îl acuză pe Ceauşescu mai tare.

Eu sunt pentru ca această perioadă, începând cu ’44 şi până în ’89, să se studieze la şcoală. Pe Vişinescu l-au luat târziu şi oricum a primit o pensie mult mai mare decât noi (foştii deţinuţi politic, n.r.).

Dar eu i-am iertat pe toţi.

După o astfel de discuţie sau, mai bine-zis, confesiune, nu numai că simţi că toate probleme tale devin minuscule şi, unele, chiar ridicole, dar simţi şi o purificare sufletească, un imbold să nu laşi ca memoria să fie zdrobită şi, odată cu ea, nici istoria şi nici demnitatea ta şi a întreg neamului în mijlocul căruia te-ai născut. Şi, da, mai apare şi sentimentul de jenă, de ruşine, că te-ai plâns de prea multe ori pentru tot felul de nimicuri.

Încheierea îi aparţine tot lui George Sarry, cu un fragment din mărturiile sale aşternute pe hârtie :

« Cu toate privirile aţintite asupra mea, nu-mi era ruşine şi nu mă uitam în jos, din contra, ţineam fruntea sus. Nu ştiu ce credea lumea, eu ştiam că nu am omorât pe nimeni, nu am furat şi nu am dat informaţii la Securitate despre vecini, prieteni sau colegi de lucru.

(…)

Nepoţelele noastre şi nepoţelele lui Cornel (Cornel Onaca, fost sublocotenet în Armata Regală Română şi fost coleg de suferinţă la minele de plumb de la Baia Sprie şi Cavnic, din 1953, n.r.) schimbă între ele e-mailuri. Poate într-o zi au să se vadă în România sau în Canada, însă nu după cincizeci şi trei de ani, aşa cum ne-am revăzut noi. Lăsăm flacăra nepoţelelor noastre s-o ducă mai departe după noi. »